luni, august 31, 2009

Blogule, maşină mică!


# Nu, Solomon n-a avut dreptate exclamînd: “Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare”. În România lui 2009, totul este nou, întrucît schimbarea e în toate. Noi generaţii îşi cer locul sub soare, obiceiurile se modifică, oraşele se măresc şi decad, cerul are o altă culoare decît în copilăria mea, pînă şi merele şi-au schimbat gustul. Spaţiul s-a micşorat, timpul se accelerează, numele, titlurile şi profesiile sînt altele. Pînă şi scriitura de presă e alta. De la psalmii comunişti, scrişi în limba ritului de partid, am trecut la presa de opinie, apoi la cea tabloidă. Sub asaltul vizualului, reportajul de ziar şi-a dat duhul. Analizele politice şi economice agonizează, întrucît cititorul nu mai acceptă nici o autoritate. Pînă şi ştirile despre vedete se reduc la cîteva rînduri, plasate strategic într-un colţ de fotografie – lumea se grăbeşte, citeşte în metrou, la birou, în tren sau maxi-taxi. Nu e departe timpul cînd, pe mari ecrane urbane, doar titlurile vor curge în flux, printre reclame, cum curg acum indicii bursieri – semne despre semne, mascînd obrazul realităţii. Timpuri noi.

# Avem de-a face cu un clasic cerc vicios – sau un sistem cu feeb-back, cum doriţi să-i spunem. Mintea umană schimbă lumea, iar transformarea ne afectează minţile. Şi tot aşa. O capcană din care nu putem ieşi. Priviţi modul în care ne deplasăm. Pentru că ne grăbeam, am inventat industria auto şi ne-am acoperit drumurile cu asfalt. Rezultatul? Stăm cu orele în maşină, devenind victime sigure ale bolilor şi stresului. Paradoxal, pierdem mai mult timp decît dacă am fi mers pe jos sau am fi folosit un mijloc de transport în comun. Despre benzina arsă nici nu mai vorbesc. Am uitat scopul, într-o inflaţie de mijloace. Acelaşi lucru pare să se întîmple şi cu presa. Orice persoană alfabetizată şi-a făcut ziar personal, pe care-l scrie singur şi îl publică pe internet. Blogul este un fel de maşină mică, în care luăm la autostop chiar şi pe babele care ne fac semn de pe margine, chiar şi pe microbiştii în drum spre meci, chiar şi pe ţăranii care au venit cu brînză la oraş. Şi, în timp ce conducem, avem satisfacţia că ne ascultă cineva, cînd turuim cîte în lună şi în stele. Aiurea – ne ascultă! După trei-patru secunde, autostopistul nostru s-a şi dat jos, dîndu-şi seama că a greşit drumul. Timp pierdut. Mai bine lua autobuzul. Timp pierdut şi pentru blogger. Timpuri noi.

# Cînd ziarele se tabloidizează sau se închid, vedetele porno au blog, camere video transmit live din orice locaţie, oamenii citesc din ce în ce mai puţin, ce trebuie să facă un profesionist al cuvîntului scris? Radicalii ar spune: să se sinucidă! Cum nici un astfel de spectacol nu garantează automat audienţă (sau o face, dar o singură dată...), rămîn variantele soft – renunţarea la meserie sau adaptarea. Probabil că ultima e şi cea mai dificilă, întrucît cere spirit de observare, anticipaţie, învăţare continuă. Cere umilinţă. Însă oferă speranţă. Speranţa că suporturile se schimbă, conţinutul rămîne (cu toate că McLuhan n-ar fi de acord – el spune că mediul este mesajul...). Vom schimba stiloul cu tastatura, ne vom implanta microcamere în frunte şi baze de date în creier, vom comunica prin holograme sau hieroglife, vom face pase hipnotice în faţa mulţimilor sau vom şopti în urechea unui singur om... tot va fi nevoie de noi! Pentru că omul este un animal căruia îi plac poveştile. Din punctul acesta de vedere, timpurile sînt vechi.

Niciun comentariu: