Cu toate că science fiction-ul s-a născut în revistele “pulp” din Occident, regimurile comuniste, instaurate după cel de-al doilea război mondial, l-au acceptat bucuroase, ca pe o rudă a realismului socialist. Întâi, credeau cenzorii, pentru că vedea lumea prin lentilele științei, rațională și capabilă de progres. Al doilea, pentru că nu avea nevoie de “ipoteza Dumnezeu”, vorba lui Laplace, adică era o literatură ateistă. În timp, s-a dovedit că nici una dintre premise nu era corectă.
O antologie de pomină
În anul 1985, apărea, la Editura Politică, o antologie de “texte de anticipație pe teme ateiste”, intitulată “Nici un zeu în Cosmos”. Editorii, Alexandru Mironov și Mihai Bădescu, adunaseră între coperți povestiri celebre, semnate de autori români (Victor Kernbach, Adrian Rogoz, C.T. Popescu, Gh. Păun, Mihail Grămescu etc) și străini (Ray Bradbury, Stanislaw Lem, Isaac Asimov, Arthur C. Clarke etc), prezentate drept dovezi ale ateismului SF. De fapt, cititorul era pus în contact cu o problematică teologică (natura răului, cosmogonia, apocalipsa, viața de apoi), tratată divers, cu mijloacele literaturii SF. Mesajele erau diverse, de la înțelegerea psihologică a religiei ca protecție mentală împotriva singurătății cosmice până la posibilitatea folosirii ritualurilor în ingineria socială. Nu lipseau zeii - extratereștri provenind din lumi mult mai dezvoltate ca a noastră, nici profeții - călători în timp, nici viziunile metafizice obținute prin mijloace tehnologice.
În “Căderea nopții”, Isaac Asimov medita asupra colapsului periodic al civilizațiilor, cauzat de catastrofe cosmice, iar Stanislaw Lem râdea, alături de personajul său, Lijon Tichy, de pretențiile omului la cunoașterea obiectivă a realității. Nici ai noștri nu se lăsau mai prejos - Adrian Rogoz, cu “Altarul zeilor stohastici”, vorbea despre probabilitatea extrem de scăzută a apariției vieții raționale (totuși, ea există!), Mihail Grămescu atingea problema Tradiției, a transmiterii unor mesaje prin generații, prin transformare poetică, iar Eduard Jurist, în cheie ironică, își imagina o analiză a textelor sacre, făcută de către inteligențe artificiale. Astfel, departe de a fi o compilație propagandistică, “Nici un zeu în cosmos” devenea o antologie de pomină pentru cititorii cu minți deschise din ceaușismul târziu (cam ca tomul “Biserica în involuție”, Editura Politică, 1984, semnat de Victor Kernbach, cu ale sale 581 de pagini!).
Panteist, cripto-budist, ateu
Poate cea mai interesantă povestire din volumul prezentat mai sus este “Steaua”, semnată de Sir Arthur C. Clarke (1917 - 2008), scriitor britanic, inventator și futurolog. Licențiat în fizică și matematici, specialist în radar și în comunicații planetare cu ajutorul sateliților geostaționari, Clarke a fost unul dintre “Cei Trei Mari” autori ai science fictionului occidental (alături de Isaac Asimov și Robert A. Heinlein). În tinerețe, Clarke a insistat ca, în fișa lui de armată, la rubrica “religie”, să figureze drept “panteist”. După 70 de ani, a considerat că a fost, mai degrabă, un “cripto-budist”, cu empatie pentru toate formele de viață. În fine, după 80 de ani, a ajuns la concluzia că s-ar putea denumi “ateu”, întrucât nu credea în viața de apoi. Totuși, scrierile sale au explorat în permanență teme teologice, scriitorul fiind “fascinat de conceptul de Dumnezeu” și de viitorul speciei umane. “Orice drum spre cunoaștere este un drum spre Dumnezeu sau Realitate, depinde ce termen preferăm să folosim”, declara Clarke. Romanele și povestirile sale, aparținând sub-genului “hard science fiction”, sunt, în general, optimiste și descriu minuțios efortul speciei umane de a se ridica din puțul gravitațional al Pământului și de a se îndrepta către stele.
Revenind la subiectul povestirii “Steaua” (1955 - Premiul Hugo), să notăm doar atât - ce s-ar întâmpla cu credința unui preot-astronaut, dacă ar înțelege că Dumnezeu poate să distrugă o întreagă civilizație, ca să aprindă un foc de slavă la nașterea Pruncului Hristos? Și tot din proza scurtă a lui Clarke, semnalăm povestirea “Cele nouă miliarde de nume ale Domnului” (1953), în care este folosită ideea cabalistică a permutărilor de litere. Într-o lamaserie tibetană, călugării inventează un alfabet cu doar nouă litere, ale căror combinări formează miliardele de Nume Divine. Când vor fi rostite toate, lumea se va sfârși, spune o profeție. Numai că asta nu e posibil într-o viață de om, nici măcar în viața Omenirii. Dorind să grăbească procesul, călugării comandă un calculator electronic din Vest. Oamenii de știință îl livrează și îl montează, numai că nu cred în profeție. De aceea, cunoscând timpul de procesare a datelor, hotărăsc să o șteargă pe furiș, înainte ca variantele să fie epuizate și călugării să se înfurie că nu se întâmplă nimic. Când toate Numele Domnului sunt rostite, stelele se sting brusc.
Evoluția ghidată
Membru al consiliului Societății Interplanetare Britanice, popularizator al științei și cercetător al implicațiilor sociale ale zborului cosmic, Arthur C. Clarke a fost interesat și de explorarea subacvatică, descoperind, printre altele, ruinele templului scufundat Koneswaram, în Sri Lanka. Fostă colonie britanică, insula asiatică i-a fost casă, din 1956 și până la moarte. Biografii lui Clarke consideră că schimbarea de domiciliu se poate explica parțial prin pasiunea pentru scufundări dar și prin homosexualitatea sa (discretă dar recunoscută), scriitorul părăsind puritana Anglie pentru o țară mai îngăduitoare. Aici va concepe ciclurile sale romanești - “Odiseea Spațială” (patru volume, primul fiind ecranizat magnific de Stanley Kubrik), “Universul Rama” (alte patru volume - Premiul Hugo și Nebula pentru “Rendez-vous cu Rama” - 1972), precum și alte titluri (“Fântânile Paradisului” - Premiul Hugo 1980, Premiul Nebula 1979). Tema recurentă a acestor lucrări este “evoluția ghidată”. În lipsa unui plan al lui Dumnezeu, care să conducă omenirea către viitor, Clarke pune la lucru Extratereștrii. Astfel, în seria “Odiseei”, o civilizație extraterestră bătrână și înțeleaptă, așa-numiții Primi Născuți, susține viața și generează condiții de evoluție pentru specia umană, prin intermediul unor dispozitive tehnologice de neînțeles - Monoliții Negri. Dar nu numai pentru specia umană - unul dintre Monoliți, aflat în spațiu, transformă planeta Jupiter, un gigant gazos, într-un al doilea soare, necesar dezvoltării vieții inteligente de sub ghețurile satelitului Europa. În seria “Rama”, omenirea ia contact, într-un viitor apropiat, cu voiajori interstelari, nave gigantice, mesageri ai unei civilizații extrem de avansate, și nimic nu va mai fi ca înainte.
Cea mai frumoasă ilustrare a temei “evoluției ghidate” se găsește, însă, într-unul din romanele “de tinerețe” ale lui Clarke - “Sfârșitul copilăriei”, apărut în 1953. Acțiunea este plasată la sfârșitul secolului al XX-lea, atunci când Statele Unite și Uniunea Sovietică sunt într-o competiție acerbă, pentru a pune piciorul pe Lună (realitatea s-a dovedit mai grăbită!). Atunci, nave extraterestre gigantice apar de niciunde și se așează deasupra principalelor orașe umane, oprind cursa spațială și dezvoltarea tehnologică a Pământului, în schimbul instaurării păcii planetare și eradicării foametei. Overlorzii, cum sunt numiți de pământeni, nu-și arată niciodată chipul dar se țin de cuvânt și dejoacă, timp de un secol, orice tentativă de rebeliune. După trei generații, omenirea astfel pacificată poate primi adevăratul mesaj al extratereștrilor - suntem Copii ai Stelelor, care avem ca menire contopirea cu o entitate cosmică, o Minte Universală, iar asta nu se va face prin metode tehnologice, nici prin părăsirea Pământului. Overlorzii, specie incapabilă de transformare, au rolul de a ne veghea în această evoluție transcendentă. Cum se va produce contopirea cu Mintea Universală? Asta rămâne să afle cei care n-au citit până acum romanul. Cum arată Overlorzii? Nici asta nu mă lasă inima să divulg, v-aș strica surpriza. Să fie ateism în toate acestea? Sau, mai degrabă, o trecere de la banala aserțiune “nici un zeu în cosmos” la luciferica sintagmă “oameni ca zeii” ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu