Triumful Barocului

Piața San Pietro

Fațada Basilicii San Pietro

În interiorul Basilicii San Pietro

“Barocul e arhitectura cupolelor, a ordinului gigantic, a ornamentelor chinuite, a formelor explozive, a lirismului ecleziastic, a frontoanelor rupte sau curbe, a fațadelor concave, convexe sau ondulate pe curbe savante, a efectelor teatrale de perspective”, scria undeva G.M. Cantacuzino. Astăzi îmi propun să verific definiția arhitectului, pornind de la cîteva biserici romane remarcabile – “Sf. Petru”, „Sant’Andrea al Quirinale” și „San Carlo alle Quattro Fontane”. Bașca prima biserică iezuită din Roma – "Gesu". Dar va trebui să mă mișc repede – ieri, după vizita la Vatican, mi-a fost imposibil să intru în “San Pietro”, cozile de așteptare fiind imense. 

La prima oră, iată-mă în celebra piață, străjuită de colonada lui Bernini, brațele deschise ale Bisericii Catolice către întreaga lume. De aici, domul lui Michelangelo este invizibil, fațada imensă a bazilicii (114 m) ocupînd toată perspectiva. Coloanele gigantice au 45 de metri înălțime, sprijinind un fronton masiv. Pe atic se înalță 13 statui, reprezentîndu-i pe Iisus, Ioan Botezătorul și 11 apostoli – cel de-al doisprezecelea, Sf. Petru, se află în interior. La mijlocul fațadei se deschide “Loggia Binecuvîntării”, balconul de unde Papa își rostește rugăciunea “urbi et orbi”. Nu am prea mult timp să casc gura – coada avansează rapid, trec prin detectoarele de metal și pășesc în cea mai mare biserică a creștinătății. Efectul e de nedescris – parcă nici în “Sf. Sofia” nu m-am simțit atît de mic. Nava mediană e lungă de 218 m, transeptul are 154! Lumina dimineții cade blînd pe imensa pardoseală de marmură, spălată de două tractorașe, care se plimbă de colo-colo. Aici ar încăpea 60 de mii de oameni – cam cît populația Curții de Argeș și a Cîmpulungului la un loc! În mijloc, baldachinul lui Bernini, un extravagant monument baroc, cu coloane de bronz, înalt cît un bloc de patru etaje, pare un pătuț de copil. Îți trebuie ceva timp să te apropii de altar. Iluminat savant din spate, într-o dantelărie de heruvimi și serafimi, Sfîntul Duh în chip de porumbel își întinde aripile peste credincioși.

Cupola Basilicii San Pietro

Sf. Petru

Pieta

Mă plimb dintr-o parte în alta, trăgînd cu ochiul ba la decorațiuni, ba la vizitatori. Aici, un grup de magrebieni se roagă în franceză, în jurul unui preot negru ca abanosul – femeile poartă turbane și rochii lungi, înflorate, iar bărbații își scapără bijuteriile de aur. Acolo, turiste nordice în pantaloni scurți se fotografiază cu mîna pe statuia Sfîntului Petru, a cărui sanda e tocită de atîta evlavie. Monumentul Papei Alexandru al VII-lea ascunde un schelet care, cînd ți-e lumea mai dragă, apare de niciunde, etalînd o clepsidră și o coasă – “memento mori”. Iar celebra “Pieta” scînteiază după zidurile de sticlă antiglonț, ridicate în 1972, după ce un dement care se credea Iisus Hristos a atacat-o cu un ciocan. Sub dalta vrăjitorului Michelangelo, marmura a devenit diafană, fluidă, unduiește ca un voal, iar chipul Fecioarei radiază o tristețe senină. În fața acestei capodopere, timpul zboară pe nesimțite. Mă smulg însă din visare – mi-am propus să urc în cupolă. Dar cum orice ascensiune trebuie să înceapă cu o coborîre, cobor și eu în catacombe – aici, papii își dorm somnul de veci. După un zid roșu, protejat de agitația turiștilor, arheologii au găsit ceea ce pare a fi mormîntul Sfîntului Petru, piatra de temelie a Bisericii lui Hristos.

Urcînd în cupolă

Grădinile Vaticanului

Farfuria răsturnată a Panteonului

Și acum – urcarea! Întîi cu un ascensor, care te poartă la baza cupolei. Aici poți vedea îndrăzneala constructorilor, care au ridicat uriașa structură pînă la o înălțime de 136 de metri. Diametrul cupolei este de patruzeci de metri, cît jumătatea unui teren de fotbal. Te poți plimba de jur-împrejur, pe o galerie îngustă, aruncînd priviri înfrigurate către furnicile de jos. Apoi, cu piciorul, prin interiorul cupolei, pe scări în spirală, din ce în ce mai înguste, pînă la lanternă. Ascensiunea nu e recomandată cardiacilor și nici claustrofobilor, chiar dacă, din loc în loc, nișele luminatoarelor îți permit să te odihnești. Ajuns în vîrf, cu inima bătîndu-mi în gît, îmi trag sufletul și nu mă mai satur privind – spre sud, zăresc inconfundabila “farfurie” răsturnată a Panteonului, spre nord, grădinile papale, ca niște tapiserii geometrice, din care se înalță antenele Radio Vatican. La coborîre, efortul e mai mic, mușchii solicitați sînt alții – calea sigură spre febră musculară. Dar merită – descopăr uimit cîteva terase cu cafenele și pizzerii, așa că îmi beau obișnuitul cappuccino printre porumbei !

Schimbarea Gărzii la Vatican

Din nou, traversez Tibrul și o iau pe Corso Vittorio Emanuele II, spre Piazza della Rotonda. Dau repede peste biserica iezuiților, „Gesu”, ridicată la sfîrșitul secolului al XVI-lea, primul semn al Contrareformei. Fațada mă lasă rece, în schimb interiorul e impresionant, cu statuile sale masive și cu picturile trompe l’oeil de pe tavanul navei, care par ceruri ce se deschid. Ai naibii iezuiți au mai pus și o oglindă înclinată la 45 de grade, astfel încît privitorul să aibă senzația că pică în sus! Zăresc și un grup statuar alegoric, “Triumful Credinței asupra Idolatriei”, în care frumoasa Credință îi trage un picior, la propriu, Apostaziei – Luther mai lipsea, în flăcările iadului! Sătul de atîta propagandă, mă retrag către un altar micuț, unde aprind o lumînare Madonnei della Strada, patroana călătorilor. 

Panteonul...

... și muzica lui

Oculus

La Panteon, lume ca la circ, în jurul unui muzician bătrîior, care cîntă piesele trupei “Pink Floyd”. De fapt, bagă și el cîteva note, pe fundal înregistrat, însă efectul mi se pare reconfortant, după atîta baroc, așa că-i scap și eu cîțiva euro ! Îmi mulțumește cu un reverb – e slab, seamănă cu un Hristos îmbrăcat în blugi jegoși. Cu muzica lui în minte, intru în templul tuturor zeilor. Are două mii de ani și a scăpat neatins, în mod miraculos. Domul casetat face toți banii – în centru, Oculusul, deschizătura rotundă, cu un diametru de zece metri, permite luminii să pătrundă. E un excelent exemplu al cheii de boltă care echilibrează forțele contrare, chiar cînd pare că lipsește. E o metaforă a lui Dumnezeu, nevăzut dar prezent. Iarna, prin Oculus, stropii de ploie cad direct pe podeaua de marmură, într-un efect de neuitat. Panteonul, minune a ingineriei romane din timpul lui Hadrian, adăpostește astăzi mormîntul simplu al divinului Rafael, mort tînăr, în plină glorie.

Revoluționari!

Sant'Andrea al Quirinale

San Carlo alle Quattro Fontane

S-a făcut după-amiază și abia îmi mai tîrăsc picioarele, urcînd colina Quirinalului, dar nu renunț să văd încă două biserici, mai mici dar interesante, “Sant’Andrea” și „San Carlo alle Quattro Fontane”. Le găsesc închise, pînă la ora 16.00, așa că profit de ocazie să mănînc ceva și să mă odihnesc sub palmierii dintr-un părculeț, dominat de statuile încruntate ale unor revoluționari din “Risorgimento” – or fi carbonari, or fi garibaldini? Naiba știe, cert e că îmi plac, cu mantiile lor pînă la pămînt, cu tricornul pe frunte! Timpul trece repede în parc. În jur, romanii se plimbă, mănîncă sau se bucură de plăcerile conversației. Cîțiva dorm la umbră, pe pături aduse de-acasă. M-aș culca și eu dar de-aia am venit la Roma, să dorm? Hotărăsc că da - și moțăi pe-o bancă, pînă la deschiderea bisericilor...

“Sant’Andrea al Quirinale” e numită „perla barocului” și chiar își merită renumele. A fost făcută de același omnipotent Gian Lorenzo Bernini, cel mai mare sculptor al secolului al XVII-lea, creator al stilului baroc. Născut la Napoli, se va stabili de tînăr la Roma, perfecționîndu-se în artă, influențat de antichitatea greco-romană. Sub patronajul Papei Urban al VIII-lea (1623-1644), Bernini va intra într-o perioadă de enormă productivitate, devenind arhitect al Catedralei Sfîntului Petru și al Palatului Barberini, folosind sute de asistenți. Catolic fervent, va fi de acord cu hotărîrile Conciliului de la Trento, care stabilise că scopul artei religioase era să educe și să inspire credincioșii, servind ca un instrument de propagandă pentru Biserica Romano-Catolică, amenințată de Reforma din Țările Nordice. “Sant’Andrea al Quirinale” este ca o casetă de bijuterii – un interior oval, care susține o cupolă delicată, împodobită cu statui de îngeri.

“San Carlo alle Quattro Fontane” e la o azvîrlitură de băț distanță, la o intersecție, marcată, într-adevăr, cu patru fîntîni. Clădirea e creația altui arhitect, Francesco Borromini (1599-1667), marele rival al lui Bernini. La început discipol, apoi inamic, Borromini va duce barocul către apogeu, fiind adeptul curbelor neregulate, al concavităților și convexităților, fapt evident la basilica de față, ridicată într-un spațiu îngust. Cupola sa, sprijinită pe arce zvelte, pare că plutește pe lumină. Mult mai puțin norocos decît marele său rival, Borromini își va pierde averea și se va sinucide la 67 de ani. Mă gîndesc la asta, în timp ce mă plimb prin biserică – opinia publică e atît de schimbătoare, ca un fluviu învolburat sau ca văzduhul, artistul, oricît ar fi de înzestrat, nu poate fi niciodată sigur de bunăvoința publicului, talentul nu garantează fericirea. Unii trec ușor prin viață și au totul (ca Rafael), alții se iau la trîntă cu lumea și creează scrîșnind din dinți (ca Michelangelo). Unii sînt prinți, alții – cerșetori.

va urma