Animula vagula, blandula

Castelul Sant' Angelo...

...și Îngerul său

Străveche Romă de cărămidă roșie-brună! Mă preling pe lîngă zidurile Cetății Vaticanului, căutînd un pic de umbră, apoi o apuc pe Via della Conciliazione, arteră mussoliniană, urîtă de romani, pentru că a distrus un cartier istoric. Totuși, e cel mai scurt drum către Castelul Sant’Angelo și profit de asta, gîndindu-mă la altă fugă disperată, aceea a Papei Clement al VII-lea, urmărit de mercenarii protestanți ai lui Frundsberg. Era anul 1527, Papa îi luase partea lui Francisc I, regele Franței, în lupta sa cu Carol Quintul, ceea ce-l făcuse să turbeze pe Împărat. Douăzeci de mii de germani, spanioli și italieni au atacat atunci Orașul Etern, apărătorii au respins trei asalturi, zidurile au fost sparte în Trastevere, apoi lupta a continuat pe străzi. Fanaticii lui Frundsberg voiau să-l ucidă pe Papă și să prade Roma. Pe treptele Basilicii San Pietro au fost întîmpinați de Garda elvețiană. Soldații Papei s-au apărat cu vitejie – înarmați cu halebarde și cu săbii grele, au luat cu ei în moarte sute de mercenari. Din cei 189 de soldați, au supraviețuit doar 42, însă Papa a avut timp să se refugieze în Sant’Angelo. În urma sa, Vaticanul a fost prădat, atacatorii și-au adăpostit caii în Capela Sixtină, numele lui Luther a fost scrijelit cu sabia peste frescele lui Rafael, violurile și uciderile s-au ținut lanț – aceste zile negre fiind intrate în istorie sub numele de „Sacco di Roma – Jefuirea Romei”.

Animula vagula, blandula...

Curtea Îngerului

Am ajuns repede pe malul Tibrului. Castelul nu mi se pare atît de impunător, însă o să mă conving repede că e mai mare văzut pe dinăuntru decît pe dinafară! Asta pentru că, între ziduri, există o altă structură fortificată, în care urci pe o scară interioară, ca să ajungi la nivelurile superioare, cu terasele și apartamentele lor cu tot. Turnul turnului! Și, în timp ce scările interioare mă duc către inima edificiului, într-o nișă iluminată discret, zăresc o placă de marmură cu niște versuri pe care le recunosc imediat.

“Animula vagula, blandula,

Hospes comesque corporis,

Quae nunc abibis in loca

Pallidula, rigida, nudula,

Nec, ut soles, dabis iocos”

Este celebrul motto al romanului „Memoriile lui Hadrian”, semnat de Marguerite Yourcenar, epitaful lui Publius Aelius Traianus Hadrianus, unul din “cei cinci împărați buni ai Romei”. Hadrian călătorul, cel care purta barbă scurtă de filosof grec, iubitor de înțelepciune și artă. Hadrian, urmașul și succesorul marelui Traian, omul de stat al consolidării Imperiului. Hadrian, înamorat de efebul Antinous, pe care-l va pierde într-un accident, în Egipt, și pe care-l va declara zeu, stîrnind revolta supușilor. Hadrian, persecutorul evreilor, poetul care a scris: “Suflet mic, suflet blînd și călător/Tovarăș al trupului meu care te-a găzduit/Vei coborî pe meleagurile/Livide, aspre, pustii/Unde nu vei mai fi jucăuș, precum obișnuiai odinioară”.

Tibrul, văzut de pe terasele Castelului Sant' Angelo

Podul Îngerului

Castelul Sant’ Angelo se sprijină pe ceea ce, odată, a fost Mausoleul lui Hadrian. Este stratul cel mai de jos – peste el s-au ridicat închisorile lui Theodoric și apartamentele papale. Numele i se trage de la o minune din timpul Sf. Grigore cel Mare (590-604) – în timp ce Papa conducea o procesiune menită să alunge ciuma din oraș, aici s-a arătat Arhanghelul Mihail. Astăzi, o gigantică statuie de bronz a conducătorului oștilor cerești încununează cel mai înalt punct al Castelului. Pînă să ajungă la ea, vizitatorul uimit parcurge curți de onoare, urcă pe scări, vizitează temnițe (aici au fost încarcerați Benvenuto Cellini și contele Cagliostro), pătrunde în apartamente și se minunează de priveliște. Ar face bine să fie atent și la hoții de buzunare! R. îl surprinde pe unul dintre ei, tinerel și bine îmbrăcat, cu mîna în geantă. O privire crîncenă și puștiul cordit dispare ca prin farmec.  De sus, de pe cea mai înaltă terasă, poți vedea Tibrul strălucind în soare.

La Cleto

Pînă seara e timp destul. Trecem peste podul San Angelo, împodobit cu statuile lui Bernini, către cea mai veche parte a Romei, adăpostită în cotul rîului. Într-o jumătate de oră ajungem în Campo de Fiori, celebra piață de flori. E plină de gunoaie și de turiști, așa că nu zăbovim prea mult, nici măcar să vedem sumbra statuie a lui Giordano Bruno, ars pe rug, pentru erezie, la 1600. Ne întoarcem în jurul Pieței Veneția, ca să găsim un local familial – e greu, majoritatea cîrciumilor au meniuri pentru turiști, cu pizza la bucată și servire impersonală, însă, pînă la urmă, îl descoperim! Pe via Cardello, lîngă o clădire veche, patru-cinci mese, scoase afară, sînt pline! Patronul, cu șorț și mustață, supraveghează doi chelneri tineri. Din cînd în cînd, salută trecătorii – toți par a se cunoaște. Aici e de noi! Domnul Cleto ne primește cu un zîmbet care se lărgește și mai mult, cînd îi cerem specialitățile casei. Este sard, provine dintr-o familie numeroasă și a plecat de mic de-acasă, să-și caute norocul la Roma. Acum, a ajuns să domnească peste un mic regat al bucătăriei. Pastele lui sînt făcute zilnic în casă, brînza proaspătă vine din Sardinia, iar rețeta de ravioli nu vrea s-o dea nici sub tortură. Nu se laudă – într-adevăr, te lingi pe degete după masă. Sau, mai bine, bei un digestiv, un amaro cu mirt din insulă. Ceea ce îți doresc și ție, dragă cititorule! Reține un nume, dacă ajungi la Roma: „Ristorante Cleto”!

va urma