miercuri, februarie 29, 2012

Ce-ţi trebuie ca să ajungi ministru


După investirea cabinetului Ungureanu, i-am spus unui prieten: Uită-te la noii miniștri! Sînt tineri, au educație bună, vorbesc limbi străine, vor face treabă ! Prietenul mi-a zîmbit amar: Și eu știu engleză și germană, am un master în filosofie, sînt conectat la viața ideilor! Cu toate astea, trăiesc din presă, alături de toți golanii. De ce n-am ajuns ministru? Pentru că ascensiunea socială nu e o chestie de competență, ci de apartenență la o castă.

Am stat și-am reflectat la amărăciunea tînărului meu prieten. Așa să fie? Lumea se împarte între cei puțini, deținătorii puterii, la care au ajuns prin rapt, prin forță, prin alegeri, prin naștere, și ceilalți, cei mulți, cei care se supun jocului ? Ideea nu e nouă – au spus-o grecii, observînd organizarea stupului de albine, în care masa lucrătoarelor n-are alt rol decît acela de a hrăni și a adăposti matca și suita ei de trîntori. A reformulat-o Machiavelli, înarmîndu-l pe Principe cu un manual de obținere și folosire a puterii. Au dezvoltat-o gînditorii politici ai modernității, de la Vilfredo Pareto la Gaetano Mosca, de la Max Weber la V.I. Lenin. Totuși, lumea s-a schimbat. Nu mai trăim în epoca cetăților-stat, nici în Italia condotierilor, nici în Anglia victoriană, nici în experimentul social comunist. E indiscutabil că, odată cu alinierea României la valorile democratice din Occidentul Europei, s-a produs o redistribuire a puterii în corpul social, concretizată prin diverse drepturi și libertăți ale omului. De asemenea, este limpede că s-a schimbat chiar natura legitimității conducătorilor politici – ei nu mai sînt lei, bazîndu-se pe dreptul forței, ci vulpi, seducători adunîndu-ne voturile. Jocul a devenit mai rafinat, mai subtil, mai pașnic. Cîteodată, în cel mai bun caz, este un joc de tipul cîștig-cîștig. Dar am fi naivi să credem că a devenit un joc corect, în care plecăm toți cu șanse egale și ne supunem acelorași reguli. O privire lucidă asupra fenomenului circulației elitelor politicene va fi suficientă ca să înțelegem. Aici, tînărul meu prieten are dreptate. Să-i ducem mai departe gîndul.

Pentru început, să restrîngem sfera cercetării, definindu-ne termenii. Numim eliteacele grupuri de oameni care s-au distins în activitatea lor profesională, obținînd rezultate deosebite, bucurîndu-se de recunoașterea breslei dar și a societății. Puterea lor vine din cunoaștere și pricepere – putem vorbi, așadar, de un instalator de elită, de un matematician de elită, de un pictor de elită. Performanța lor poate fi cuantificabilă în termenii economiei de piață (există cerere pentru ea, fiind recunoscută drept valoroasă) și, de asemenea, are o componentă etică (este bună, adevărată, frumoasă). Numim elită economico-financiarăpe marii deținători de capital, pe executivii din multinaționale, pe decidenții din bănci și organisme financiare. Puterea lor vine din proprietatea asupra mijloacelor de producție (ca să împrumutăm o expresie marxistă), din avere, din funcție, din expertiză. Performanța lor se judecă prin capacitatea de a face profit și nu are, neapărat, o componentă etică. Numim elită politicăacea clasă conducătoare, trans-partinică, aflată în posturi de decizie statală, pe care le ocupă prin mecanisme reglementate democratic – alegeri, numiri, desemnări. Puterea acestei clase politice se concretizează în dreptul de a legifera, de a aplica politici publice, de a decide alocarea resurselor statale, iar performanța ei se judecă în termeni precum transparența decizională, dezvoltare socială, bunăstare națională etc.

După cum se observă, elitele profesionale sînt cel mai ușor de judecat în termeni etici. Acești oameni reprezintă sarea pămîntului, fie că desfășoară munci manuale sau intelectuale, creatori de bunuri și servicii, chit că valoarea acestor bunuri fluctuează, conform tendințelor pieței. Elitele economico-financiare par amorale, așa cum banul poate fi bun sau rău, depinde cum îl utilizezi. Astăzi, ca niciodată, ele încarnează pofta de mai mult, ceea ce te pune pe gînduri, într-o lume cu resurse finite. Prin acțiunea lor, care nu mai ține seama de granițe, culturi și interese naționale, am intrat într-o fază istorică fără precedent – un capitalism global, monopolist și virtual, la care părinții liberalismului clasic, aceia care jurau pe piața liberă și pe virtutea antreprenorului, nici nu s-ar fi gîndit. În fine, elitele politice se revendică de la valori morale (cinste, curaj, patriotism), se prezintă drept reprezentanți ai poporului și se legitimează prin voința acestuia de a le delega puterea. În fapt, ele construiesc legi și promovează politici publice în favoarea elitelor economico-financiare și a propriului interes. Fie că se definesc de dreapta sau de stînga, acțiunea lor diferă doar ca nuanță. În fond, nimeni nu pune la îndoială modelul economic actual, din care derivă și modelul social. Pentru a împiedica judecarea obiectivă a performanței lor, elitele conducătoare folosesc tehnici de propagandă și persuasiune, pe scară largă, prin intermediul mass media. De aici, creșterea stării de nemulțumire în rîndul celor mai mulți dintre cei conduși.

Acestea fiind zise, putem înțelege mai ușor de ce jocul democratic nu este și un joc etic. Pentru omul zilelor noastre, nu e ușor să ajungă în elita profesională – există restricții legate de prețul educației, care duc la o evidentă inegalitate a șanselor. Breslele au devenit mai închise ca niciodată și tind să se autoreproducă. Progresul tehnologic și logica profitului tind să scoată din joc, permanent, o cantitate de forță de muncă – de aceea nu poate fi eradicat șonajul. În fine, piața dominată de monopoluri nu mai permite activitățile de antreprenoriat, în măsura în care o făcea în urmă cu 50 de ani. Totuși, elitele profesionale se pot reproduce mai ușor decît cele economico-financiare. Aici, averea este principalul factor restrictiv. Nu e nevoie să argumentez mai mult – capitalul se concentrează în din ce în ce mai puține mîini. Elitele economico-financiare sînt noua aristocrație, care-și transmite pe linie sangvină banii, beneficiile și poziția conducătoare. La fel procedează și elitele politice, cu un factor de stress în plus – legitimarea prin vot. Și ipocrizia aferentă. Dar și asta se rezolvă, ținînd cont că nu trebuie să-i mai convingi pe toți – procentele electoratului activ sînt din ce în ce mai mici. De fapt, votul nu mai este universal decît pe hîrtie. În fapt, votează doar oamenii care au interese directe în competiția electorală. Partidele sînt niște familii mari, care-și educă, își selectează, își promovează copiii. Un independent, un orfan, așadar, n-are nici o șansă. Cum să ajungă ministru prietenul meu cel tînăr? #

Niciun comentariu: