Lecţia poloneză

De ce nu e criză în Polonia, de ce partidul premierului liberal Donald Tusk a cîștigat din nou alegerile de anul trecut, o premieră în anii de după 1989? Răspunsul e complex, dar am putea învăța și noi ceva din el. În primul rînd, Polonia n-a pierdut timp cu reformarea economiei comuniste. Țara n-a avut un Nicolae Văcăroiu, care să frîneze privatizarea. Dimpotrivă.  În anii ‘’90, Leszek Balcerowicz a fost campionul “terapiei de șoc”, sub forma unui pachet de 11 legi care reglementau cam totul, de la sistemul bancar pînă la facilitățile acordate liberei inițiative. Astfel, s-au cîștigat vreo zece ani de dezvoltare. În al doilea rînd, Polonia, țară de 38 de milioane de locuitori, a înțeles că o țară mare este și o piață mare, și a favorizat consumul intern. Acum, economia ei se sprijină atît pe companii mari, multinaționale, cît și pe firme mici și mijlocii, cu capital polonez, pe care a avut grijă să nu le sufoce cu taxe și impozite ridicate. În fine, Polonia a știut să fructifice aderarea la spațiul comunitar, atît negociindu-și bine zonele de interes, îndeosebi cotele de producție agricolă, cît și absorbind fonduri europene într-un ritm alert – în primii patru ani de după aderare, rata de absorbție era de 25% (comparativ cu 4%, contraperformanța României). Banii au fost folosiți în special pentru dezvoltarea infrastructurii, în jurul unor obiective concrete. De exemplu, numai în acest exercițiu bugetar, au fost atrase circa 40 de miliarde de euro pentru construcția de autostrăzi, șosele și stadioane, Polonia găzduind în 2012, împreună cu Ucraina, Campionatul European de Fotbal. E drept, deficitul bugetar al țării a fost de 6%, iar premierul Tusk a anunțat mai nou măsuri de austeritate, pentru a se ajunge la circa 3%. În aceste condiții, concluziile se trag de la sine. România trebuie să facă un efort de a ajunge la banii comunitari iar pentru asta ministerul condus de domnul Orban pare a nu fi de ajuns. Guvernul ar trebui să demareze imediat un program de formare a mii de funcționari publici, specializați în absorbția fondurilor europene, pe care să-i răspîndească în teritoriu. Apoi, mi se pare indispensabil un efort concertat de încurajare a mediului de afaceri, prin scăderea fiscalității, chiar dacă ratăm ținta de deficit de 1%, convenită cu FMI, țintă și așa prea ambițioasă. De asemenea, statul român ar trebui să-și dimensioneze eficient regiile și companiile naționale, renunțînd la influența politică asupra managerilor acestora. Chestia cu managementul privat rămîne praf în ochi, pînă cînd partidele nu vor accepta că de acolo nu se mai pot drena bani în interesul propriu. În fine, mă întreb dacă nu s-ar putea capitaliza și niște bănci românești, pentru a relansa creditul, în condițiile în care banii din băncile străine se fac tot mai scumpi.