Intrăm în Anul Caragiale (160 de ani de la naștere și 100 de la moartea marelui dramaturg) și parcă văd cum vor începe să curgă prăfuitele simpozioane și indigestele discursuri asupra genialității poporului român care a dat un asemenea creator bla, bla, bla. Sper să fim ceva mai inteligenți de-atît, sper să-i reedităm opera, cu un aparat critic adecvat, sper ca tineri români să meargă la Berlin, la invitația Ministerului Culturii, ca să vadă unde și-a trăit Nenea Iancu ultimii ani (și să afle de ce-a plecat, scîrbit, din țărișoară), sper ca vreun om de afaceri cu gust să-i refacă berăria. Și, mai ales, sper să-l mai citim. Ca să descoperim minunății ca asta:
Cînd, obosit de citirea prozei mele, vrei, cu alt procedeu, mai expeditiv și mai puțin obositor, să evoci o viziune din patria română, să te-nvăț eu ce să faci. Iată. Fă foarte cald în odaie. Toarnă două-trei pahare de vodcă pe fața mesei. În căldură, o să se evaporeze alcoolul, umplînd odaia cu o emanațiune subtilă. Cheamă apoi pe lăutarul d-tale și pune-l să-ți cînte, de unul singur, în surdină, dar cu brio, ritmo, risolutto e ben marcato: Cine te-a făcut pe tine, Tudorițo lele... etc. Dumneata, lungit pe canapea, aruncă-ți ochii pe discursul vreunui tribun daco-roman... și... încet-încet, ai să simți o moleșeală delicioasă în tot trupul. Are să te apuce o moțăială irezistibilă și ai să moțăi, să tot moțăi, pînă cînd pleoapele o să ți se-nchidă frumos. Și atunci, de-a-năuntru, ai să vezi că te afli la Moși, în miezul verii, subt un umbrar, la o masă rustică, înconjurat de cea mai veselă lume din lume.
Ai să auzi cimpoaiele Vlăscenilor și trîmbițele și tobele panoramelor și țivloaiele și hîrîitorile copiilor și guițături de purcei. Ai să vezi baloane tricolore, unele captive, legănîndu-se la adierea vîntului, altele, scăpate din mîinile ageamiilor, ridicîndu-se libere spre înaltul văzduhului. Ai să simți mirosul de țuică risipită, de gogoși prăjite în ulei, de cîrnați și de fleici arse la grătar. Ai să simți gustul lipicios de turtă dulce... și ai să-ncepi a te apăra de muște... muște, multe muște, ce de muște! Ia încearcă, rogu-te, odată procedeul ce-ți recomand...
Asfinţitul Crailor
Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi. În lungile mante, cu paloşul la coapsă şi cu crucea pe piept şi afară de scarlatul tocurilor, înveşmîntaţi, împanglicaţi şi împănoşaţi numai în aur şi verde, verde şi aur, aşteptăm ca surghiunul nostru pe pamânt să ia sfârşit. O lină cântare de clopoţei ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorâse asupră-ne: răscumparaţi prin trufie aveam să ne redobândim înaltele locuri. Deasupra stranelor, scutarii nevăzuţi coborâseră prapurele înstemate şi una câte una se stinseseră cele şapte candele de la altar. Şi plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare apune, peste bolţi din ce în ce mai uriaşe în gol. Înaintea noastră, în port bălţat de măscărici, scălămbăindu-se şi schimonosindu-se, ţopăia deandăratele, fluturând o năframă neagră, Pirgu. Şi ne topeam în purpura asfinţitului...
Mateiu Caragiale - Craii de Curtea Veche
_03.1969.jpg)
Postări
2 comentarii:
Magnific experimentul. Aburii de vodka, discursul delirant al tribunului daco-roman, cat de profund este Caragiale.
Și muștele, maitre, și multe muște...
Trimiteţi un comentariu