marți, februarie 24, 2009

Scrisori către un tînăr jurnalist (II)



Menirea

Îţi spuneam, în urmă cu o secundă, că nevoia psihică m-a împins să intru în presă. Prea fals, prea ipocrit, prea mincinos fusese regimul comunist, încît simţeam că nu pot să mai tac. A fost o izbucnire terapeutică, aş spune acum, altfel cred că riscam o boală mentală. Ai auzit, dar nu poţi să-ţi imaginezi – cu cît o duceam mai rău, cu atît eram obligaţi mai tare să ne declarăm fericiţi, încrezători şi mîndri ! Peste lumea de noroi a tovarăşilor se aşternea un covor greţos de minciuni. De frica Securităţii, nimeni nu mai avea încredere în nimeni. Priviri piezişe, vorbe în răspăr… Ajunsesem ca sclavul regelui Minos, care ştia că stăpînul are urechi de măgar, dar nu putea să spună, temîndu-se pentru viaţa sa! O ipostază greu de închipuit în România de astăzi, trebuie să recunosc – am căzut în cealaltă extremă, îi spurcăm pe toţi, nu mai recunoaştem nici o autoritate. Dar să nu anticipăm… Îţi povesteam despre schizofrenia generală de pe vremea lui Ceauşescu. Ultimii ani ai regimului său au fost cei mai grei. Din fericire, eu i-am trăit la Bucureşti, student la Politehnică, într-o atmosferă boemă, fără să simt prea tare crivăţul propagandei. Mergeam la concerte rock, în „Preoteasa” (Casa de Cultură a Studenţilor, botezată după un ilegalist comunist, care s-a dovedit apoi, straşnică ironie, că fusese informator al Siguranţei!), la „Cinematecă”, prin librării şi anticariate. Ascultam „Pink Floyd”, „Deep Purple” şi „Dire Straits”, citeam Mateiu Caragiale şi Tudor Vianu (groaznic!), vara mă mutam la Constanţa. Facultatea ? Am făcut-o „din poignet”, că eram băiat deştept… Aveam o abilitate deosebită la matematică, fără să fi mers la olimpiade sau mai ştiu eu ce. Numai că fericirea nu ţine veşnic. În toamna lui ’89, m-am trezit tînăr inginer electrotehnist, specializat în roboţi industriali, printre primii cincizeci din ţară, cu repartiţie guvernamentală la o fabrică din Rîmnicu Vîlcea. A fost căderea din Paradis! În mijlocul muncitorilor asudaţi, secretarul de partid mi-a urat bun venit în lumea reală, dîndu-mi de înţeles că n-am nimic de făcut. Era inflaţie de ingineri la IEH!

Să te scutesc de amănunte. Am rămas în întreprinderea aia un an şi jumătate, dar nu-mi stătea gîndul la inginerie. Descoperisem presa. Colaboram cu diverse foi, evident, fără simbrie. Mă îmbăta mirosul de cerneală tipografică şi mă umflam în pene, cînd îmi vedeam semnătura prin pagini. Şi, har Domnului!, aveam ce scrie. Apăruseră partidele politice, pulovărul roşu, manipulările prin televiziune, FSN-ul, „măi, animalule!”, „dolarii falşi” de la liberali, Coposu salvat cu TAB-ul. Pe 15 iunie 1990, eram în Bucureşti, pe urmele minerilor. În aer persista mirosul incendiilor iar militarii formau un cordon ce înconjura, total inutil, Splaiul Dîmboviţei. Îmi contactasem foştii colegi de facultate, Buşcu, Vulpe, Liviu Mihaiu, erau îngroziţi de atrocităţile girate de Iliescu, se pregăteau să scoată „Caţavencu”. Poate ţi-e greu să înţelegi, dar atunci am simţit că fac şi eu parte din ceva mai mare decît mine, că am o cauză pentru care să lupt, că sunt o părticică din, oribilă expresie, „societatea civilă”. Că ziarul e o armă împotriva noii Puteri, că scrisul schimbă lumea. Probabil că aşa se vor fi simţit şi paşoptiştii, cu Bălcescu şi Rosetti, iertată fie-mi comparaţia. Aşa că n-am ezitat deloc. Mi-am dat demisia de la IEH şi m-am dus val-vîrtej în redacţia „Curierului de Vîlcea”, ziarul local particular. Evident, că doar nu era să mă duc la „Evenimentul”, moştenitorul organului comunist „Orizont”! Ce-am găsit acolo, e altă poveste, care merită vreodată spusă. Dar să nu mă lungesc. De atunci am schimbat numeroase redacţii, m-am mutat dintr-un judeţ în altul, am făcut presă scrisă, radio, TV, mi-am luat un masterat în „Jurnalism şi Comunicare Socială” la SNSPA, am început cursuri doctorale, m-am aşezat la casa mea, am făcut burtă şi m-am îmburghezit. Dar, crede-mă, n-am uitat niciodată de ce am ales să fiu jurnalist. Ai înţeles, desigur. Nu din calcul. Nu pentru bani. Ci din ură. Din spirit iacobin. Din activism. Din orgoliu. Din credinţa că pot schimba ceva în bine. Aşa a fost atunci. Acum, după 20 de ani, scriu asta şi zîmbesc. Am văzut, între timp, cum unii, puţini, s-au îmbogăţit din idealurile noastre. Alţii au renunţat. Alţii au murit la datorie. Generaţia ta ştie că presa aparţine „mogulilor” şi „face jocuri”. Că publică poze cu morţi şi răniţi, cu funduri goale… Ce Bălcescu, ce Rosetti? Mircea Badea, frate! În gura mă-sii! Dă-mi voie, dragul meu, să nu fiu de acord. Poate că vremurile s-au schimbat. Poate că băşcălia e un mod de viaţă. Poate că te-ai născut şi ai crescut după blocuri şi te orbeşte furia. Poate că te mînă părinţii să ai şi tu o diplomă… Dar nu vei fi niciodată un adevărat jurnalist dacă n-o să aderi la ceva mai mare decît tine! La nişte valori, la nişte idealuri. O să-ţi iert orice orgoliu, o să zîmbesc complice, o să-ţi înghit „superbia imberbiei”! Dar arată-mi că ţi-ai ales profesia asta pentru că-ţi pasă. De drepturile cetăţeanului, de cîinii vagabonzi, de copacul din colţ, de ce vrei tu. Arată-mi că eşti empatic. Arată-mi că vrei să înţelegi lumea şi, mai ales, s-o schimbi în bine. Suntem martori privilegiaţi ai spectacolului semenilor noştri, suntem moraliştii unui timp al lipsei de morală, suntem ultimii apărători ai celor slabi şi necăjiţi. Oricît ne-ar dezamăgi, nu ne putem permite luxul de a ne dispreţui publicul. Asta se poate ierta la Cioran, care se răscumpără prin stil, nu la un jurnalist… Nişte cavaleri ai ridicolului, da. Totuşi, cavaleri... Mai presus de carieră, de îmbogăţire, de gîdilarea ego-ului, caută să îţi pese de ceva. De altceva decît de tine... Caută să faci un pic de bine. Asta, cred, ne e menirea...

2 comentarii:

  1. frumos spus!
    dar daca e sa vorbim despre jurnalisti ar trebui sa recunoastem ca in presa romana lucreaza foarte multi oameni, dar numai putini dintre ei sunt jurnalisti adevarati. Conducatorii institutiilor de presa ar trebui sa realizeze ca avem o mare problema si sa investeasca puternic in training si proceduri. Pentru ca ajung sa faca presa tot soiul de oameni care n-au cultura, n-au cunostinte, n-au bun simt si n-au simtul realitatii.

    RăspundețiȘtergere
  2. Oceania - ai perfectă dreptate în ce priveşte starea jalnică a presei româneşti, mai ales cea din provincie... De altfel, următoarea scrisoare va fi despre formarea profesională a tînărului jurnalist...

    RăspundețiȘtergere