duminică, februarie 22, 2009

Scrisori către un tînăr jurnalist


Dragul meu,

Ne-am cunoscut, probabil, la unul din cursurile mele de la facultate. Sau am lucrat împreună, într-o redacţie. Mai simplu, poate ţi-am vorbit cîndva despre ce înseamnă să fii jurnalist, invitat de profesorul tău, la vreo oră de „Dirigenţie”. Oricare ar fi fost circumstanţele întîlnirii noastre, simt că ţi-am rămas dator – au rămas atîtea lucruri nespuse, parte din cauza timpului limitat al interacţiunii (în definitiv, lucrăm în colective), parte din cauza măştilor sociale pe care le-am purtat. Acum, cînd nici tu nu-mi mai eşti student sau subordonat, nici eu – profesor sau redactor-şef, acum, cînd nu mai avem de făcut vreun număr de ziar sau de pregătit vreun examen, simt că a venit momentul să-mi plătesc acea datorie. Mă obligă amintirea curiozităţii tale, privirea aceea deschisă cu care mă urmăreai vorbind, bunăvoinţa de a accepta autoritatea. Sigur, „a mai trecut de-atunci ceva, albul de var nu-i chiar la fel”, vorba cîntecului, ai învăţat între timp să zbori cu aripile tale, îţi cîştigi existenţa din presă, ai devenit o persoană cunoscută, avînd propriile convingeri şi valori. Astăzi, tu te pregăteşti să devii autoritatea, te pregăteşti să intri în arenă, îţi citesc articolele şi editorialele, te-am văzut la televizor. Cu atît mai bine. Armele tale sînt lucitoare şi tăioase, şi mă simt mîndru că te-am ajutat să le forjezi, să le baţi pe nicovală. Dar lumea devine un loc din ce în ce mai periculos, care îşi rafinează mereu capcanele pentru suflet. Aşa că îngăduie unui războinic bătrîn să ţi le descrie. Apoi vei judeca singur. Ştiu că poţi s-o faci...

Zîmbeşti, desigur, urmărind retorica mea ... bătrînească. În definitiv, n-am 80 de ani, ca Andre Maurois, cînd compunea „Scrisoare deschisă către un tînăr”, ca să zic că le-am văzut pe toate. Nici nu mă ridic la autoritatea morală a lui Ernesto Sabato, ca să-ţi spun „Dragul şi îndepărtatul meu tînăr”. N-am charisma lui Gabriel Liiceanu, în „Scrisoare către fiul meu”. Dar ceva-ceva mai ştiu şi eu. Pînă la 25 de ani, am cunoscut teroarea ceauşistă, acel regim prostocratic, care te îndobitocea, despre care tu nu ai decît palide amintiri. Am ieşit din comunism cu o ură nestinsă la adresa dictaturii şi a oamenilor care au făcut-o posibilă. Aşa că următorii 20 de ani am încercat să spun adevărul, să modific ceva în mentalul concetăţenilor mei. Iar cea mai bună metodă pentru asta mi s-a părut presa. Am trecut prin mineriade, violenţe, răsturnări de guvern. Am scris despre patru preşedinţi, despre zeci de parlamentari, despre sute de scandaluri şi afaceri. Îţi închipui că s-au strîns ceva articole... Pe unele le-am strîns între coperţi de carte, poate ţi-au căzut în mînă. Privind retrospectiv, nu-mi dau seama cît de mult am reuşit să schimb lumea. Da, România s-a civilizat faţă de momentul 1989, dar apoi s-a îmbolnăvit de altele... Lupta pare fără sfîrşit. Apoi, cînd flacăra tinereţii s-a transformat în jar, m-am gîndit să fac un pas în spate. Aşa că, de vreo cinci-şase ani, cum ştii, lucrez cu studenţii, călătoresc şi scriu despre alte locuri şi civilizaţii. Mai nou, fac management cultural. Deci nu sînt chiar un dinozaur, aşa cum le place colegilor tăi de generaţie să numească orice om trecut de 50 de ani... Pe undeva, vă înţeleg. Prea e condusă lumea asta de oameni bătrîni, care cred că au mereu dreptate, prea e dură lupta pentru resurse, iar tinerii sînt puşi în situaţii umilitoare. Dar, atenţie! În sine, bătrîneţea nu e un păcat, aşa cum tinereţea nu e o virtute! Dacă bătrînii sînt nişte dinozauri, pentru că au talia mare, creier mic şi se mişcă greoi, tinerii ce sînt? Sînt nişte velociraptori, că tot îţi place „Jurassic Park”, iuţi şi oportunişti, atacînd în haită ! Hai să ieşim din aceste clişee şi să judecăm oamenii după ceea ce fac şi sînt! Şi, mai ales, hai să ne ascultăm unii pe alţii, cu empatie şi bunăvoinţă! Nici un vîrstnic nu va fi respectat, dacă nu e generos. Şi nici un tînăr nu se va face remarcat, dacă nu poate admira... În definitiv, din întîlnirea vîrstelor, nu se ştie cine dă şi cine primeşte. Şi, cu asta, gata preambulul! În scrisoarea viitoare, îţi voi spune ce cred despre menirea jurnalistului...

Niciun comentariu: