Scrisori către un tînăr jurnalist (III)

Formarea

Dragul meu,

Au fost ani cînd, în presă, putea intra oricine. Cu o singură condiţie – să nu ceri bani mulţi! În lăcomia lor, patronii de ziar angajau vînzătoare de butic, bucătărese, paznici de noapte, transformîndu-i în jurnalişti! Cum zice francezul – tel maitre, tel valet! Astfel, am avut „plăcerea” să lucrez alături de foşti puşcăriaşi, de alcoolici, de bolnavi mintal, cărora trebuia să le dau subiecte, să le citesc mîzgăliturile, să le corectez, să le public. A doua zi, mii de oameni cumpărau marfa, iar patronii adunau cu sacoşa bancnotele murdare, ca să le transforme în vile şi ML-uri. Unii dintre ei nici nu ştiau să numere, îşi aduseseră în firmă rudele, ca să le ţină contabilitatea, iar astea se transformaseră în cele mai jegoase potăi – umile cu binefăcătorii, agresive cu restul lumii…

Am cunoscut „ziariste” adunate de pe scările redacţiilor, unde veniseră cu alte treburi (de exemplu, să-şi repare pantofii la un atelier din clădire), „analişti” cu diplomă de bacalaureat, hoţi de buzunare care ţineau rubrica sportivă. La miezul nopţii, „redactorii de serviciu” se masturbau sunînd la liniile erotice (încă nu se inventase internetul). Redacţiile înghesuite, fără birouri, telefoane sau… WC-uri, miroseau a transpiraţie. Iar turma se cerea strunită – asistam la două şedinţe de tortură, una dimineaţa, alta seara, în care şefii zbierau, înjurau, îţi aruncau în cap cu scrumiera. Astfel, ca într-o cumplită instrucţie de front, pifanii presei libere din România învăţau cîteva procedee rudimentare de luptă – cum să scrie o ştire, cum să rupă maţele cu baioneta… Apoi, trupa făcea salt înainte, pe teren, de unde, la căderea nopţii, se întorcea cu ce jefuise. Şi asta şase zile pe săptămînă.

Cum le-am fost caporal, nu pot să-i urăsc pe aceşti oameni. Carne de tun. Fără cărţi de muncă, fără asigurări şi pensii, puţini au supravieţuit războiului. Şi mai puţini fac, în continuare, presă de calitate. Dar îi dispreţuiesc pe „generalii” care şi-au strîns averi pe seama lor – mi se par la fel de odioşi precum stăpînii de sclavi. Sau precum cei ce exploatează munca unor copii. Da, jurnaliştii „făcuţi la apelul bocancilor” erau liberi să-şi caute altceva de muncă. Da, mulţi dintre ei erau nişte orduri, cum ziceam mai sus. S-a întîlnit cererea cu oferta, vorba economistului. Dar culmea e că, acum, după ce şi-au spălat banii, unii dintre „comandanţii” ăştia ne ţin discursuri despre etică şi despre cît de jos a ajuns breasla, din punct de vedere profesional. Ei, oamenii care n-au plătit niciodată un curs de formare pentru angajaţi… Ei, profitorii capitalismului sălbatic… Noroc că nu-i mai bagă nimeni în seamă.

Desigur, tu nu mai eşti obligat să lucrezi într-o astfel de lume. Între timp, competiţia s-a accentuat. Patronii despre care-ţi spuneam ori au tras obloanele, ascunzîndu-se la dracu în praznic ca să-şi molfăie averea, ori se văd puternic concuraţi de un nou val de capitalişti, de data aceasta unii adevăraţi, care au făcut bani în alte domenii şi îşi diversifică activităţile. În capitală, multinaţionalele operează licenţe de emisie pentru radio şi televiziune, publică ziare şi reviste, şi e de aşteptat să se dezvolte în teritoriu. De aceea, tu trebuie să te iei foarte în serios, să investeşti în formarea ta profesională. Cum? Simplu… Ca în orice carieră. La început, trebuie să urmezi o facultate de profil. Jurnalism, Comunicare Socială, Relaţii Publice. Orientează-te către Universităţile autorizate de către ARACIS, fie că sunt private, fie că sunt de stat. În Piteşti, dă-mi voie să fiu subiectiv şi să-ţi recomand UCB! În Bucureşti – mergi la SNSPA! Orice ai alege, să ştii că vei scoate bani din buzunar să plăteşti. Aşa e normal – cunoaşterea e o resursă preţioasă. Asta te va responsabiliza…

Ai absolvit facultatea. Caută o redacţie cu potenţial. Priveşte produsul şi judecă – acest ziar/săptămînal/lunar are viitor? Depune-ţi CV-ul pe site-uri specializate, precum e-jobs. Apoi, odată angajat, învaţă de la cei din jur, de la colegi, de la şefi, de la vedete… Peste cîţiva ani, te poţi gîndi la un master. Durează, conform convenţiei de la Bologna, numai doi ani, dar te va pune la curent cu noutăţile şi îţi va da o bază teoretică mai solidă pentru profesie. Trebuie şi doctorat? Nu neapărat, dacă nu vrei să intri în învăţămînt. Poţi foarte bine să te autorizezi şi să lucrezi în propria ta firmă. Să fii free-lancer, nu rob pe plantaţie! Dar, între timp, ai de făcut ceea ce se cheamă „învăţare continuă”. Ai de citit literaturile lumii. Şi nu te opri la literatură. Trebuie să ştii cîte ceva despre economie, politologie, sociologie. Trebuie să vorbeşti curent una-două limbi străine, să fii conectat cu evoluţia ştiinţei şi a tehnologiei. Şi, mai ales, să ai un domeniu predilect de expertiză. Poeţii boemi? Au murit de foame… Scriitorii famelici? România n-are o piaţă atît de mare ca să poţi trăi confortabil din ficţiune. Suntem jurnalişti, trebuie să ne afirmăm în non-fiction. În Occident, ziariştii de marcă scriu cărţi de reportaj, biografii, eseuri şi analize, colaborează cu instituţii şi autorităţi, fac cercetare, călătoresc, ocupă posturi administrative şi catedre, se lansează în politică. Lumea e diversă, succesul nu se mai reduce la a deschide o fiţuică de provincie! Nu uita, scena ta e acum lumea întreagă şi orice dezvoltare profesională e posibilă! Lenea, ignoranţa, suficienţa şi provincialismul sunt alte nume pentru eşec. Zboară, prietene, întinde-ţi aripile !