Cerul Madridului, cristal luminos,
în care au îngheţat fragmente de nori, se reflectă în marile ferestre de la
Prado. Muzeul mi se pare clădit la scară umană – nu e labirint interminabil, ca
Luvrul, nici palatul cu o mie de etaje, ca Pitti! Mă aşez la coadă, în spatele
unor asiatici, preocupaţi să-şi noteze hieroglife în carneţele legate cu
elastic. Ce Dumnezeu or tot scrie? Nu e prima dată cînd văd acest tip uman în
acţiune – atent, cu ochii-n patru, copiind Occidentul, literă cu literă. E încă
răcoare, un miros de lămîiţă vine dinspre Parque del Retiro şi mă simt bine,
nici măcar detectoarele de metal (omniprezente în Spania după atentatul din
2004) nu mă mai enervează...
Muzeul Prado - Intrarea Velasquez
La parter, îl caut pe Hieronimus
Bosch – mă fascinează flamandul acesta, născut în urmă cu o jumătate de mileniu
la Aachen (sau Aix le Chapelle), în capitala lui Charlemagne. Indiscutabil
pictor religios (formula tripticului nu lasă nici o urmă de îndoială asupra
caracterului operei), lucrînd la comandă, Bosch a ilustrat teme morale, la
cererea clientului. Dar a facut-o halucinant, atît de personal, încît, peste
ani, pînă şi suprarealiştii au fost invidioşi! Iată „Grădina plăcerilor”! Un
triptic, care arată, închis, cum a creat Dumnezeu lumea. Deschis, panoul din
stînga înfăţişează Paradisul, cel central – lumea noastră, cel din dreapta –
Infernul. Între Cer şi Străfunduri, sute de siluete micuţe fac ce nici cu
gîndul nu gîndeşti! Parcă e o lume extraterestră, în care o omenire minusculă
mănîncă fragi uriaşe, zboară pe spatele unor păsări blînde, călăreşte pisici.
Parcă e „Sera” lui Brian Aldiss.
Grădina deliciilor pămînteşti
Evident, a curs multă cerneală
despre Bosch alchimistul, cu fîntînile sale mineralo-organice (mie mi se pare
că seamănă cu nişte crustacee), ca şi despre Bosch iniţiatul, anticlericalul
etc. Extraordinara sa imaginaţie permite astfel de interpretări. E limpede că,
doar în „Grădina deliciilor”, găseşti orice – de la scroafe cu văluri de
călugăriţe pînă la instrumente de măsură şi partituri. Uite aici o formă care
poate semănă ca un athanor (dar şi cu un cimpoi sau cu o băşică a udului!),
uite dincoace un răţoi care citeşte o carte! Transmite Bosch un mesaj iniţiatic
coerent? Mai degrabă aş zice că nu – transmite o stare onirică, pe care e păcat
să o ratezi, făcînd hermeneutică în exces! Aşa că las şi eu interpretările de-o
parte şi mă bucur de girafa albă din Paradis...
În căutarea Girafei albe...
Tot la parter dau peste „Triumful
Morţii”, lucrarea de mari dimensiuni a lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, despre
care Eugen Barbu spunea că ar trebui să stea pe biroul oricărui om politic.
Într-adevăr! E un avertisment fără perdea privind ororile războiului – corpuri
măcelărite, sfîşiate de cîini, căruţe cu tigve, eşafoade şi ruine incendiate.
Dar e puţin, e Evul Mediu! Noi, care am trecut prin secolul XX, am văzut şi
camere de gazare, şi lagăre de muncă, şi bombe nucleare. Ca să uit, caut
„Autoportretul” lui Durer – mi se pare extrem de frumos, cu buclele sale aurii,
cazîndu-i pe umeri. La naiba! Ştiam că ungurii sînt mai bruneţi! Trag apoi cu ochiul
la altă alegorie medievală („Cele trei vîrste” – Hans Baldung Grien) ca să-mi
fac curaj pentru a urca la etaj, către colecţiile pictorilor spanioli
(Velasquez, Goya etc), pe care (s-o spun?, să n-o spun?) nu îi agreez deloc.
Durer - Autoportret
În fine. După două ore, încercarea
s-a terminat. Nu mi-am schimbat prea mult părerea. Velasquez, pictor de curte,
a realizat mari lucrări, mai degrabă de propagandă, chit că lucra cu materialul
(deformat) al clientului, privind sfîrşitul dinastiei habsburgice, ruinată de
bolile consangvinităţii. Fălci ascuţite, aruncate înainte, picioare strîmbe,
pitici. În „Las Meninas”, doar Tyrion Lannister mai lipseşte! Îmi place mai
mult un portret al lui Esop, înfăţişat ca un ziarist dezabuzat şi cinic, spre
vîrsta a doua, care le-a văzut pe toate! Goya mă lasă rece, la fel şi Maja sa,
îmbrăcată sau nu – o scundacă, cu chip de mahalagioaică (cică ar fi fost Ducesa
de Alba!). Doar „Sabatul” vrăjitoarelor mai e cumva, cu diavolul său cornut,
stînd în cur ca un episcop, prezidînd.
Velasquez - Las Meninas
Din fericire, găsesc şi o
expoziţie temporară – zece lucrări ale lui Picasso, din perioada roz pînă în
cea deconstructivistă. Mă uită Dumnezeu privindu-i un „Autoportret” în haine de
arlechin. Un arlechin militar. Teribil. Alături, copii de generală sînt aduşi
cu clasa şi învăţaţi de mici să respire mireasma genialităţii.
Picasso - Autoportret
La cîţiva paşi de Prado, există un alt pol al
frumosului – Muzeul „Thyssen Bornemisza”, o colecţie privată cu adevărat
aristocratică, aparţinînd baronesei Carmen Cervera. Fiică a unui inginer
catalan, avînd o educaţie aleasă, tînăra a fost aleasă Miss Spania şi i-a
cunoscut pe Johnny Hallyday, Frank Sinatra şi Dean Martin. S-a căsătorit cu
baronul de origine germană Hans Heinrich vonThyssen-Bornemisza, care a
introdus-o în lumea colecţionarilor de artă. Din 2002, Carmen devine cea mai
bogată văduvă din Europa şi pune la dispoziţia publicului peste o mie de
tablouri, îndeosebi de secol XIX. E tot ce-i trebuie călătorului obosit de
clasicismul de la Prado.
Muzeul Thyssen Bornemisza
Pentru mine, colecţia „Carmen Thyssen Bornemisza” a
fost ca o şampanie frapată, sorbită pe nerăsuflate, după ce-ai rătăcit
printr-un deşert. N-are sens să intru în amănunte. Totul e făcut să încînte. De
la cîteva lucrări ale lui Caravaggio (minunat amănunţite) pînă la celebrul
portret al lui Henry al VIII-lea semnat de Hans Holbein cel Tînăr, de la Marc
Chagall la Paul Gauguin (cu un peisaj exotic), de la cîmpurile galbene de lîngă
Auvers, văzute de ochiul sticlos al lui Van Gogh pînă la dansatoarea în verde,
iubită de Degas... O notă specială pentru graficianul german Max Beckmann, care
e prezent la „Thyssen” cu un impresionant portret al soţiei sale, Mathilda („Quappi in a Pink Jumper”).
Degas - Dansatoare
Fragmente din volumul "Meridiane Subiective", în pregătire...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu