marți, iunie 02, 2015

Prado şi Thyssen Bornemisza

Cerul Madridului, cristal luminos, în care au îngheţat fragmente de nori, se reflectă în marile ferestre de la Prado. Muzeul mi se pare clădit la scară umană – nu e labirint interminabil, ca Luvrul, nici palatul cu o mie de etaje, ca Pitti! Mă aşez la coadă, în spatele unor asiatici, preocupaţi să-şi noteze hieroglife în carneţele legate cu elastic. Ce Dumnezeu or tot scrie? Nu e prima dată cînd văd acest tip uman în acţiune – atent, cu ochii-n patru, copiind Occidentul, literă cu literă. E încă răcoare, un miros de lămîiţă vine dinspre Parque del Retiro şi mă simt bine, nici măcar detectoarele de metal (omniprezente în Spania după atentatul din 2004) nu mă mai enervează...

Muzeul Prado - Intrarea Velasquez

La parter, îl caut pe Hieronimus Bosch – mă fascinează flamandul acesta, născut în urmă cu o jumătate de mileniu la Aachen (sau Aix le Chapelle), în capitala lui Charlemagne. Indiscutabil pictor religios (formula tripticului nu lasă nici o urmă de îndoială asupra caracterului operei), lucrînd la comandă, Bosch a ilustrat teme morale, la cererea clientului. Dar a facut-o halucinant, atît de personal, încît, peste ani, pînă şi suprarealiştii au fost invidioşi! Iată „Grădina plăcerilor”! Un triptic, care arată, închis, cum a creat Dumnezeu lumea. Deschis, panoul din stînga înfăţişează Paradisul, cel central – lumea noastră, cel din dreapta – Infernul. Între Cer şi Străfunduri, sute de siluete micuţe fac ce nici cu gîndul nu gîndeşti! Parcă e o lume extraterestră, în care o omenire minusculă mănîncă fragi uriaşe, zboară pe spatele unor păsări blînde, călăreşte pisici. Parcă e „Sera” lui Brian Aldiss.

                                                             Grădina deliciilor pămînteşti

Evident, a curs multă cerneală despre Bosch alchimistul, cu fîntînile sale mineralo-organice (mie mi se pare că seamănă cu nişte crustacee), ca şi despre Bosch iniţiatul, anticlericalul etc. Extraordinara sa imaginaţie permite astfel de interpretări. E limpede că, doar în „Grădina deliciilor”, găseşti orice – de la scroafe cu văluri de călugăriţe pînă la instrumente de măsură şi partituri. Uite aici o formă care poate semănă ca un athanor (dar şi cu un cimpoi sau cu o băşică a udului!), uite dincoace un răţoi care citeşte o carte! Transmite Bosch un mesaj iniţiatic coerent? Mai degrabă aş zice că nu – transmite o stare onirică, pe care e păcat să o ratezi, făcînd hermeneutică în exces! Aşa că las şi eu interpretările de-o parte şi mă bucur de girafa albă din Paradis...


                                                                 În căutarea Girafei albe...


Tot la parter dau peste „Triumful Morţii”, lucrarea de mari dimensiuni a lui Pieter Bruegel cel Bătrîn, despre care Eugen Barbu spunea că ar trebui să stea pe biroul oricărui om politic. Într-adevăr! E un avertisment fără perdea privind ororile războiului – corpuri măcelărite, sfîşiate de cîini, căruţe cu tigve, eşafoade şi ruine incendiate. Dar e puţin, e Evul Mediu! Noi, care am trecut prin secolul XX, am văzut şi camere de gazare, şi lagăre de muncă, şi bombe nucleare. Ca să uit, caut „Autoportretul” lui Durer – mi se pare extrem de frumos, cu buclele sale aurii, cazîndu-i pe umeri. La naiba! Ştiam că ungurii sînt mai bruneţi! Trag apoi cu ochiul la altă alegorie medievală („Cele trei vîrste” – Hans Baldung Grien) ca să-mi fac curaj pentru a urca la etaj, către colecţiile pictorilor spanioli (Velasquez, Goya etc), pe care (s-o spun?, să n-o spun?) nu îi agreez deloc.

                                                                Durer - Autoportret

În fine. După două ore, încercarea s-a terminat. Nu mi-am schimbat prea mult părerea. Velasquez, pictor de curte, a realizat mari lucrări, mai degrabă de propagandă, chit că lucra cu materialul (deformat) al clientului, privind sfîrşitul dinastiei habsburgice, ruinată de bolile consangvinităţii. Fălci ascuţite, aruncate înainte, picioare strîmbe, pitici. În „Las Meninas”, doar Tyrion Lannister mai lipseşte! Îmi place mai mult un portret al lui Esop, înfăţişat ca un ziarist dezabuzat şi cinic, spre vîrsta a doua, care le-a văzut pe toate! Goya mă lasă rece, la fel şi Maja sa, îmbrăcată sau nu – o scundacă, cu chip de mahalagioaică (cică ar fi fost Ducesa de Alba!). Doar „Sabatul” vrăjitoarelor mai e cumva, cu diavolul său cornut, stînd în cur ca un episcop, prezidînd.

                                                             Velasquez - Las Meninas

Din fericire, găsesc şi o expoziţie temporară – zece lucrări ale lui Picasso, din perioada roz pînă în cea deconstructivistă. Mă uită Dumnezeu privindu-i un „Autoportret” în haine de arlechin. Un arlechin militar. Teribil. Alături, copii de generală sînt aduşi cu clasa şi învăţaţi de mici să respire mireasma genialităţii.

                                                               Picasso - Autoportret

La cîţiva paşi de Prado, există un alt pol al frumosului – Muzeul „Thyssen Bornemisza”, o colecţie privată cu adevărat aristocratică, aparţinînd baronesei Carmen Cervera. Fiică a unui inginer catalan, avînd o educaţie aleasă, tînăra a fost aleasă Miss Spania şi i-a cunoscut pe Johnny Hallyday, Frank Sinatra şi Dean Martin. S-a căsătorit cu baronul de origine germană Hans Heinrich vonThyssen-Bornemisza, care a introdus-o în lumea colecţionarilor de artă. Din 2002, Carmen devine cea mai bogată văduvă din Europa şi pune la dispoziţia publicului peste o mie de tablouri, îndeosebi de secol XIX. E tot ce-i trebuie călătorului obosit de clasicismul de la Prado.

                                                         Muzeul Thyssen Bornemisza


Pentru mine, colecţia „Carmen Thyssen Bornemisza” a fost ca o şampanie frapată, sorbită pe nerăsuflate, după ce-ai rătăcit printr-un deşert. N-are sens să intru în amănunte. Totul e făcut să încînte. De la cîteva lucrări ale lui Caravaggio (minunat amănunţite) pînă la celebrul portret al lui Henry al VIII-lea semnat de Hans Holbein cel Tînăr, de la Marc Chagall la Paul Gauguin (cu un peisaj exotic), de la cîmpurile galbene de lîngă Auvers, văzute de ochiul sticlos al lui Van Gogh pînă la dansatoarea în verde, iubită de Degas... O notă specială pentru graficianul german Max Beckmann, care e prezent la „Thyssen” cu un impresionant portret al soţiei sale, Mathilda („Quappi in a Pink Jumper”).

                                                                    Degas - Dansatoare


Fragmente din volumul "Meridiane Subiective", în pregătire...

Niciun comentariu: