luni, iunie 15, 2015

Un Kremlin catolic - El Escorial

El Escorial - Palatul de vară al Regilor Catolici

Sîntem în tren, cu destinaţia El Escorial! E linişte, răcoare, oameni puţini – din gara Atocha faci vreo 40 de minute pînă la această mănăstire-palat, reşedinţa regilor catolici. Calea ferată urcă printre dealuri şi livezi, în care zăreşti cîrduri de căprioare. Am ajuns la cota 1000, în munţii Abantos, din Sierra Guadarrama – localitatea e mică, frumos îngrijită şi plină de reşedinţe de lux, ascunse în spatele pinilor. De la gară, mai sînt vreo 15 minute de urcuş – aerul miroase a răşină. În fine, ajungem. El Escorial este un adevărat complex arhitectonic, cuprinzînd o biserică, o bibliotecă, numeroase săli împodobite cu obiecte de artă... De jur împrejur, grădini franţuzeşti. 

Filip al II-lea: Vreau simplitate în construcţie şi un aer sever

Palatul a fost ridicat în timpul lui Filip al II-lea (1556-1598), fiu al marelui Carol Quintul. Filip al II-lea a avut o domnie lungă, marcată de luptele cu francezii (pe care i-a învins în Picardia), de scandalul arestării propriului fiu, Don Carlos, precum şi de înfrîngerea Invincibilei Armada în faţa corsarilor englezi conduşi de Francis Drake. Arhitectul care a ridicat Escorialul i-a respectat dorinţa: “Vreau simplitate în construcţie şi un aer sever”. Ce-a ieşit? Un Kremlin spaniol din granit cenuşiu, închis pe toate părţile cu ziduri pînă la cer, păzit de patru turnuri de colţ, puţin ornamentate, cu biblioteci ridicate peste cripte. Rătăcesc zeci de minute prin subterane, prin relicvare – aici dorm somnul de veci sfinţi şi martiri, dar şi nenumăraţi membri ai familiilor regale. Într-o sală careia i-am pierdut numărul, descopăr ceva de neînchipuit. Închipuiţi-vă un imens tort de marmură albă, cu diametrul de şapte metri şi cu înălţimea de patru – este un mormînt comun al infanţilor, răpuşi de boli la vîrste fragede! Doar fantoma lui don Felipe mai lipsea, frîngîndu-şi mîinile... Sătul de cultul morţilor, găsesc Biblioteca Escorialului şi nu mai ies din ea! Numără cam 40 de mii de cărţi şi de manuscrise, închise în dulapuri înalte. Pe tavan sînt înfăţişate alegoric cele şapte arte liberale, părţi ale învăţămîntului medieval – Trivium (Gramatică, Retorică, Dialectică) şi Quadrivium (Aritmetică, Muzică, Geometrie, Astronomie). Globuri pămînteşti şi sfere armilare cît roata carului se odihnesc pe postamente de marmură. Ici-colo, manuscrise miniate sînt expuse ochiului curios, în frumoase legături de piele. Dar bag de seamă că majoritatea cărţilor seamănă între ele, arătîndu-şi doar marginile aurite ale paginilor, nu cotoarele! Să fie butaforie? Paznicii mă asigură că nu. Bănuiala rămîne...

Sferă armilară, în marea bibliotecă de la Escorial

 Trec repede prin sălile care expun lucrări cu subiect religios, semnate de Tiţian, El Greco şi Velasquez, ca să văd biserica manăstirii. Este dedicată lui San Lorenzo şi are forma unei cruci latine. De la intrare, eşti captivat de altarul roşu din granit şi jasp, înalt de 30 de metri, în faţa căruia tronează un grup statuar din bronz. Este copleşitor. Acum înţeleg de ce Escorialul figurează pe lista monumentelor UNESCO, reprezentative pentru culturile lumii...

Monumentul funerar al infanţilor Spaniei, din catacombele Escorialului

 Afară, rezemat de zidul de piatră, mă bucur de privelişte. În curtea palatului, cît cinci terenuri de fotbal, lumea îşi plimbă cîinii, copiii se joacă, turiştii s-au tras la umbră şi fac poze. Aspra lume a puterii catolice se îmblînzeşte, se umanizează. Nici nu mai contează dacă Filip al II-lea a dorit să copieze Templul lui Solomon sau a cerut arhitecţilor să figureze, în planul mănăstirii, celebrul instrument de supliciu al Sfîntului Laurenţiu – grătarul. Lumina amiezii micşorează umbrele şi şterge detaliile. Aşa se întîmplă şi cu istoria – viitorul nu mai reţine din ziua de ieri decît formele mari, pe care le reinterpretează. În timpuri de pace, suferinţele timpurilor de război sînt uitate. Mă gîndesc că aşa s-a întîmplat şi cu un monument emblematic pentru epoca tiranică a lui Nicolae Ceauşescu – „Casa Poporului”. Pentru acest palat socialist, s-au mobilizat incredibil de multe resurse, a curs sînge, a fost ras un întreg cartier bucureştean. Apoi, în 25 de ani, lumea a uitat ideologia cumplită care i-a dat naştere şi l-a transformat în „Palat al Parlamentului”, turiştii îl vizitează, copiii se îmbulzesc pe holuri, la Zilele Uşilor Deschise. Cînd eram mai tînăr, credeam că asta demonstrează slaba memorie istorică a poporului român, pe care mă grăbeam s-o asimilez şi cu o formă de barbarie. Acum, mi-am dat seama că toţi oamenii au tendinţa să îmblînzească Răul, trecîndu-l sub tăcere, rebotezîndu-l, domesticindu-l, luîndu-l în rîs. Doar locurile cu adevărat monstruoase, precum lagărele de exterminare, nu se pot transforma în parcuri de distracţii. În rest... Dar şi peste lagăre poate creşte iarba. Şi istoria se repetă.

Niciun comentariu: