sâmbătă, noiembrie 19, 2011

Renașterea naționalismului românesc

În ultimii douăzeci de ani, mi s-a părut greșit să fim naționaliști. Întîi, pentru că veneam dintr-un regim care își construise legitimitatea printr-o pretinsă legătură cu valorile neamului, dar sfîrșise într-o dictatură crudă, anti-națională. Apoi, pentru că vocile politice declarat naționaliste aparțineau, după Revoluție, tocmai celor mai compromiși lachei ai vechiului stat ceaușist. În fine, dar extrem de important, pentru că România, o țară înapoiată economic și social, avea o șansă de modernizare în proiectul construcției europene, dacă adopta regulile jocului, așa cum se configurau la Bruxelles și Strasbourg.

Astăzi, rezultatele demersului românesc de integrare europeană sînt departe de a ne mulțumi. Fără îndoială, am progresat față de momentul căderii ceaușismului, atît economic, cît și social. Produsul Intern Brut al României, în 1990, era de 41 miliarde de dolari, iar în 2009 crescuse de patru ori. Consumul populației de bunuri materiale și servicii a crescut, per ansamblu, dar indică o puternică polarizare socială. Mai bine sau mai rău, democrația noastră respectă drepturile omului și cultivă libertățile sale. Sistemul politic multipartit a devenit ceva firesc, alegerile se desfășoară normal. Integrarea europeană a favorizat circulația capitalurilor și a forței de muncă, cu efecte benefice și efecte perverse. Am putea crede că e prea devreme să tragem linie și să adunăm – în alte state, precum Spania sau Portugalia, efectele benefice ale integrării europene s-au văzut după decenii. Este adevărat, numai că timpul pare a nu mai avea răbdare cu noi. De cîțiva ani, criza economică din Occident pune în chestiune nu numai economiile de piață ci și întreaga construcție europeană. Mai mult, transformă democrațiile. În aceste condiții, să nu ne iluzionăm că istoria s-a sfîrșit odată cu intrarea noastră în spațiul comunitar. Semnele timpului sînt îngrijorătoare, iar pendulul istoriei a încetinit, gata-gata să-și reia cursa înapoi.

N-are sens să rescriem istoria crizei în care ne zbatem. E suficient să observăm că, de la îmbolnăvirea de lăcomie a marilor bănci, prea mari ca să dea faliment, pînă la criza datoriilor suverane ale statelor, a fost numai un pas. Și, ca de obicei, dereglementarea piețelor n-a dus la mai multă bunăstare ci la mai mult haos. Tot ca de obicei, contribuabilul a plătit nota – uneori acut, pierzîndu-și casa și economiile de-o viață, ca în Statele Unite, alteori cronic, sărăcind pur și simplu, ca în Europa. În Nord, politicienii au recomandat solidaritatea. Dar opinia publică s-a săturat să plătească pentru „ineficiența și corupția” Sudului, iar terenul e pregătit pentru ascensiunea partidelor izolaționiste.  În Sud, lumea a ieșit în stradă, s-a bătut cu poliția, a făcut grevă. Apoi a plecat la o cafea, că turiștii oricum nu mai vin –n-au bani. În Est, decidenții politici au procedat precum chirurgii, ascuțindu-și bisturiul, gata să taie în corpul social. Dar ce să taie? Profiturile băncilor? Aiasta nu se poate, majestate! Cheltuielile camarilei ? Nici atît. Așa că au căzut sub cuțit chestiile alea ușor de extirpat, apendicele Educației, colecistul Culturii, bucata de intestin a Sănătății. Apoi, bolnavul a fost pus la regim, cu taxe și impozite mărite, ca să nu mai aibă grăsime în sînge. I s-a recomandat mișcare, de la un loc de muncă la altul, prin adoptarea de legi în favoarea companiilor. Iar în cazurile extreme, i s-a prescris chiar o cură peste hotare, unde să-i îngrijească pe alți muribunzi, ceva mai bogați. Halal tratament!

Una peste alta, un lucru e sigur în Europa – nimic nu mai poate fi ca înainte. Nici solidaritatea de pînă acum, nici bunăstarea adusă de petrolul ieftin, nici siguranța sistemelor de asigurări sociale. Ca o ironie a istoriei, poporul român a ajuns la masa bogaților tocmai cînd petrecerea s-a spart, iar toată lumea pleacă acasă, strîngînd la piept ce bucate a putut să adune. Stăm și ne uităm ca vițelul la poarta nouă. Unde e bunăstarea promisă? Că noi ne-am respectat partea de înțelegere – am liberalizat, am împrumutat, am concesionat, am dereglementat. Am vîndut, am lichidat, am privatizat. Și? Cu ce ne-am ales? Altă austeritate, alte umilințe, alt exil? În aceste condiții, eu nu văd decît o soluție. Dacă Uniunea Europeană se transformă într-o structură cu hardcore franco-german și periferie sudistă, unde scapă cine poate, atunci trebuie să renască naționalismul românesc, acel “prin noi înșine”, deviza revoluționarilor pașoptiști. Dacă nu mai vine ajutor de nicăieri, cel mai rațional e să căutăm resurse în interiorul acestui popor. Nu e o reacție viscerală – dimpotrivă, mi se pare cea mai rațională soluție la problema de față.

Dar ce-ar presupune această soluție? În primul rînd, o reevaluare critică a tot ce a fost naționalismul românesc în ultima sută de ani. Asta este treaba intelectualilor. În loc să se piardă în coterii sterile, în lupta pentru sinecuri, ei ar trebui să joace rolul instanței critice, să aleagă grîul de neghină, să prezinte ce-a fost bun și ce a fost exces din acțiunea forțelor naționaliste, fie c-au fost liberalii “roșii” ai lui Brătianu, fie c-au fost țărăniștii lui Maniu și Mihalache, fie c-au fost legionarii lui Codreanu sau tehnocrații din timpul comunismului. S-ar constitui astfel un soi de doctrină națională, punînd accent pe valori, idei, modele. Cernînd cu această sită, s-ar putea constitui un nou corp politic, care să dezvolte instrumentul acțiunii sociale – or, acesta este statul. Pînă acum, filosofia a fost aceea de a diminua rolul statului, de a-l demantela, de a-l scoate din postura de prestator de servicii, în favoarea instituțiilor politice trans-naționale, a piețelor și companiilor. Se dovedește că a fost o filosofie greșită – nici China, nici Brazilia, nici India (noile vedete ale scenei economice) nu au guverne slabe. Îndrăznesc să spun că nici Statele Unite nu au o administrație slabă, oricît ar fi de criticată guvernarea lui Barack Obama. Nu e suficient să ai resurse, dacă asupra lor nu veghează ochiul stăpînului – Rusia lui Elțin o dovedește. Dar poți să n-ai cărbune și petrol, dacă dezvolți inteligența, educația, creativitatea nației – cazul Japoniei postbelice. Întărind statul, în colaborare cu sectorul privat, s-ar putea trece la pasul trei, acela de a identifica rolul României în contextul economic mondial, valorificînd resursele, favorizînd ramurile industriale în care avem avantaje comparative, renunțînd la încorsetările unor tratate și norme europene caduce. Agricultura ar putea fi alt atu pe care să-l punem în joc, asigurînd necesarul intern și exportînd surplusul – cu siguranță va fi nevoie de hrană și în viitor. Totul, acompaniat de o amplă campanie de pedepsire a corupților, de naționalizare a averilor necinstite, de transparență decizională și de păstrare în țară și promovare cinstită a valorilor – astfel, ne-am recîștiga demnitatea națională, onoarea și bunăstarea. O utopie? Poate. Dar alternativa este haosul generalizat. Și lupta tuturor împotriva tuturor.

2 comentarii:

Misu spunea...

Nu sunt de acord cu termenul naţionalism. E conotat negativ. Îl prefer, deocamdată, pe cel mai neutru, de localism. România trebuie să devină un "loc" al nostru, comun, înainte de a face cu toţii saltul la conceptul (mai adând şi mai sofisticat) de naţiune. Adevărul e că nu prea mai percepem România ca pe "locul" nostru, ca pe "casa" noastră. Genul ăla de casă în care găseşti pe perete un tablou de Grigorescu şi pe noptieră un volum de Arghezi. Chestii pe care ar trebui să le respirăm cu toţii, din Timişoara până la Constanţa. Ţara asta e mai degrabă un "hol de aşteptare", unde se bagă unii în faţa altora, privind pliantele firmelor de telefonie mobilă... Dintr-un anumit punct de vedere, am devenit cu toţii o luptă între Orange şi Vodafone, între Pepsi şi Cola - înţelegi metafora... Şi apoi, oamenii de aici nu mai sunt uniţi de valori, vise, credinţe şi idealuri comune. Tot ce ne "uneşte" este o mizerabilizare jenantă combinată cu un orgoliu tembel - la care se adaugă îndobitocirea permanentă industrializată prin media. Genul ala de român care face credit să plece în concediu la Mamaia sau să-şi cumpere căcaturi de la magazin pentru recunoaştere socială n-are sentiment naţional. Şi nici bogătanul care bagă averi în vila portocalie. Cum să construieşti sentimentul naţional cu ăştia? Sunt predominanţi. Oamenii modeşti şi performanţi crapă singuri. N-au glamour, nu se văd. Intelectualii??? Imaginea intelectualului se năruie îndată ce apare un cur de adolescentă-porno la televizor. Dacă noi doi facem o emisiune în care vorbim despre monumentele istorice din Argeş şi la un click distanţă e o "vedetă" cu chiloţi la vedere, ghici la cine se va uita "naţiunea"... Solidaritatea? Am văzut-o doar în mini-comunităţi, dar şi acolo e ceva gen: "îl ajut pe ăsta, ca să vadă toţi ceilalţi ce bun şi măreţ sunt eu" - mi-e şi silă... În marile oraşe solidaritatea nu e posibilă, acolo tronează individualismul (nu însă şi individuaţia). În "Global Village" nu mai e posibil sentimentul naţional şi, poate, nici măcar sentimentul. Şi, la urma urmei, cam multă filosofie pentru un simplu muşuroi de furnici... Ştii, văzuţi de departe aşa părem...

Cristian Cocea spunea...

Mișu - multe idei în comentariul tău, să le iau pe rînd.
1. Naționalismul este un localism la care se adaugă valori morale, sentimente identitare, experiențe istorice. Bine construit, naționalismul naște o cultură și un stil de viață care s-ar putea să ne fie mai potrivite decît consumatorismul și supa multiculturală globală.
2. Cum să construiești sentimentul național? Prin alegerea unor conducători demni - fie că revenim la monarhie, fie că nu. Prin educație și printr-un soi de asceză. Să-i spunem stoicism. Prin exemple. Prin media. Prin protecționism economic. Prin întărirea Statului. Prin curățarea clasei politice. Prin cunoașterea istoriei noastre. Prin curățarea Bisericii Ortodoxe Române. Prin, prin, prin...
3. Solidaritatea trebuie organizată - local dar și național. Un exemplu - să instituim Ziua Solidarității, cînd cei care vor pot dona haine vechi, mîncare, bani la cea mai apropiată biserică. Să învățăm din comportamentul ardelenilor.
4. Intelectualii n-au audiență? Pentru că le e frică să spună lucrurilor pe nume.