Priviţi un nou-născut

Priviţi un nou-născut. Cît de fragil pare, cît de neajutorat, într-o lume ostilă! Este o aparenţă. De fapt, avem de-a face cu un organism perfecţionat în milenii de evoluţie, care poartă în sine capacităţi nebănuite de adaptare şi supravieţuire. Organele sale funcţionează ireproşabil, metabolismul e proaspăt, receptorii îl scaldă în fluxuri de senzaţii. La adăpostul unei copilării prelungite, marele său creier va avea timp să elaboreze hărţi şi scheme ale realităţii, va învăţa să manipuleze obiecte şi idei, va stăpîni limbajul şi se va conecta la ADN-ul extern al umanităţii, la cultură. În felul său, un nou-născut este mai performant decît cele bune inteligenţe artificiale, pentru că are în spate evoluţia speciei. Prin încercare şi eroare, fiinţele omeneşti au ajuns ceea ce sînt – miracole vii, complexităţi ce generează complexitate. În aceste condiţii, mă gîndesc că ar trebui să ne bazăm pe metoda evolutivă şi în domeniul ştiinţelor sociale. Ce vreau să spun? De cîţiva ani, lumea trece printr-o criză de sistem. Economia scîrţîie, principiile sînt puse la îndoială, guvernanţii par depăşiţi de situaţie. Complexitatea lumii creşte exponenţial, iar acţiunile noastre capătă efecte imposibil de prevăzut. În faţa multiplelor provocări, nemaiîntîlnite în istoria speciei noastre, reprezentanţii ştiinţelor sociale (fie că sînt sociologi, economişti sau politologi) folosesc aceleaşi vechi instrumente conceptuale. Exemplul cel mai frapant se găseşte în lumea politică. Politicienii sînt fie de dreapta (liberali, populari, adepţi ai statului minimal etc), fie de stînga (social-democraţi, socialişti, keynesieni etc). Din cîteva date, culese ici-colo, îşi închipuie că înţeleg realitatea. Mai mult şi mai grav, cred că au soluţii infailibile, pe care ni le prezintă fără urmă de îndoială. Adică suferă de ceva ce s-ar putea numi „Sindromul Dumnezeu”. Şi, cînd lumea nu încape în formele lor mentale, lumea e de vină. Or, asta este refuz al evoluţiei, este „încremenire în proiect”, este prostie. Nou-născutul le poate da lecţii. Plîngînd şi răzînd, el învaţă să provoace comportamente dorite din partea părinţilor. Gustînd şi atingînd, el învaţă să selecteze ceea ce-i face bine şi să evite ceea ce-l răneşte. La viitoarele alegeri, aş vota negreşit cu politicianul care va spune: “Prieteni, sistemul de educaţie românesc trebuie reformat. Habar n-am cum s-o fac, dar am vreo şase-şapte idei. Mă gîndesc să le aplicăm treptat, să vedem rezultatele, să păstrăm ce merge şi să schimbăm ce nu merge. Mă gîndesc să evoluăm, prin încercare şi eroare, folosind şi experienţa altora, dar adaptată la mediul nostru economic, cultural, social”.