luni, august 30, 2010

Cum construiau iniţiaţii

În civilizaţiile tradiţionale, orice edificiu prezintă, în structură şi dispunere a părţilor componente, o semnificaţie referitoare la identitatea/ reflectarea/ izomorfismul macrocosmosului cu microcosmosul. „Precum în Cer, aşa şi pe Pămînt”, se spune în rugăciune, „Ceea ce e Sus e şi Jos”, în Tabula Smaragdina. În termeni tradiţionali, vorbim despre o proiecţie a Principiului în Materie. Iar diferitele puncte de vedere asupra Ordinii Cosmice nasc diferite tipuri arhitecturale.

Unul dintre tipurile arhitecturale cele mai întîlnite este o structură constituită dintr-o bază cu secţiunea pătrată (cubică sau alungită), avînd deasupra o boltă sau o cupolă de o formă mai mult sau mai puţin emisferică. Exemple – stupa budistă, qubba islamică, biserica creştină.




O arcadă, cu cei doi stîlpi drepţi şi cu bolta care se sprijină pe aceştia, nu este în realitate altceva decît secţiunea verticală a unei asemenea structuri. În arcadă, „cheia de boltă” care ocupă vîrful corespunde în mod evident celui mai înalt punct al bolţii.


Cele două părţi ale structurii reprezintă Cerul (forma sferică sau emisferică) şi Pămîntul (forma pătrată). În iniţierea masonică, trecerea de la Echer la Compas , de la formele pătrate la cele rotunde sau sferice, reprezintă trecerea de la Pămînt la Cer, de la „micile mistere” la „marile mistere”, de la arta regală la arta sacerdotală. Semnificaţia tradiţională a edificiului – de sus în jos, reprezintă trecerea de la Unitatea principială (vîrful domului) la cuaternarul manifestării elementare. În bisericile creştine, pe boltă este pictat Iisus Pantocrator, ilustrare a Principiului. De jos în sus, edificiul simbolizează întoarcerea manifestării la unitate.


Structura poate fi realizată şi în plan orizontal. La un edificiu de formă dreptunghiulară se va adăuga o parte semicirculară, plasată la una dintre extremităţile sale, şi anume aceea îndreptată către zona căreia îi va fi atribuită semnificaţia unei corespondenţe „cereşti” – de unde vine Lumina – Estul. Un alt exemplu – forma completă a Templului masonic. Loja e „un pătrat lung”, adică un pătrat dublu, lungimea (de la rasarit la apus) fiind dublul lăţimii (de la nord la sud). Acestui pătrat, care este Hikal, i se adaugă , la răsărit, Debir, în formă de hemiciclu („Sfînta Sfintelor”). Acesta este, de altfel, şi planul bazilicii romane.

Revenind la structura verticală – ea este construită în jurul unei Axe Centrale. Lucru evident în cazul colibelor construite în jurul unui stîlp, ca şi în cazul stupa, a căror axă se prelungeşte deasupra acoperişului. Axa Centrală este proiecţia „Cheii de boltă”. Punctul în care atinge solul este Centrul Lumii. Nu în sens geografic ci în sens transcendent. Centrul Lumii poate fi stabilit şi consacrat oriunde. De aici, necesitatea ritualurilor care fac din construcţia unei clădiri o adevărată imitare a creării lumii.

Cum se face. Avem de-a face cu cele şase etape ale construirii edificiului sacru.
- Etapa 1. Alegerea locului. Ţinînd cont de curenţii telurici. Cu ansa, rămurica de alun. Orientîndu-se după alte zidiri – temple vechi, dolmeni, menhiri. Observînd vegetaţia şi comportamentul animalelor etc.

- Etapa 2. Determinarea axei verticale. Se făcea un ajutorul unui „gnomon”, o vergea (bastonul meşterului) care se înfigea în pămînt, perpendicular, în zile anumite (de exemplu la echinocţii, solstiţii sau de 15 august, Adormirea Maicii Domnului, funcţie de latitudine. La acea dată, umbra gnomonului, la răsăritul soarelui, indica sigur un punct cardinal – Vestul sau Nordul).


- Etapa 3. Orientarea spaţială sau pătratul ceresc. Soarele răsare la Est numai în timpul echinocţiilor de primăvară şi de toamnă. Umbra gnomonului la miezul zilei indică direcţia nord (metoda gnomonului sau a umbrelor egale). Se trasa axa Nord-Sud, numită „Cardo”. Pe ea, perpendicular, se trasa axa Est-Vest, „Decumanus”. Se măsurau umbrele şi gnomonul, căutîndu-se un divizor comun (se ajusta mărimea gnomonului, pînă se reuşea operaţia). Acest „divizor comun” devenea Unitatea de Măsură Particulară (UMP) a edificiului (metrul, ca etalon, intrînd în uz abia în secolul al XIX-lea). Se trasa un cerc, cu raza multiplu de UMP. Se marcau pe cerc punctele cardinale, necesare orientării altarului. Rezulta pătratul ceresc, orientarea locului.
- Etapa 4. Cuadratura cercului sau pătratul terestru. În cercul trasat iniţial, se înscria un pătrat, care urma să corespundă zidurilor. Vîrfurile sale se găseau la jumătatea arcelor de cerc descrise de pătratul ceresc. Cele patru puncte reprezintă locurile unde se vor înălţa stîlpii construcţiei. Ei sunt marcaţi în ordinea NE, SE, SV şi NV. Prima piatră de colţ se pune în NE, care este şi locul noului ucenic în Lojă. S-a format astfel un octogon. De remarcat că, în toate religiile, se vorbeşte despre Tripartiţia Universului – între Cer şi Pămînt există o Lume intermediară, a Vînturilor, a Vămilor Văzduhului. Sunt opt şi corespund celor opt vîrfuri ale octogonului. Trecerea de la cerc la pătrat nu se poate face decît prin intermediul unui poligon regulat. De notat că meşterii foloseau numai echerul şi compasul (şi funia cu 13 noduri).



- Etapa 5. Construcţia propriu-zisă a edificiului.


- Etapa 6. Consacrarea construcţiei. În urma acestui efort, care putea dura şi zeci de ani, rezultatul era o maşinărie de înălţare a Omului către Dumnezeu. Cam aşa.




Bibliografie - Rene Guenon, Simbolurile ştiinţei sacre, Paul Barbăneagră - Arhitectură şi geografie sacră

vineri, august 27, 2010

Bingo Electrica

Ineficienţa comunistă mirosea a şpan şi a şosete murdare. Ineficienţa capitalistă e lucioasă şi pîlpîie electronic. Cum luna asta nu mi-a venit factura de la „Electrica”, bun platnic şi cu frica lui Dumnezeu, îmi iau picioarele la spinare şi merg să întreb ce-i la sediul din centru. Aici, ce să vezi? Nu mai sunt ghişeele de-odinioară, turnate-n fier forjat. Noii proprietari au organizat un „Birou de Relaţii cu Publicul”, muc şi sfîrc. Intri, accesezi un panou electronic cu ecran tactil, care te întreabă ce problemă ai, apoi îţi dă un bon de ordine. Al meu are numărul 254. Apoi aştepţi ca o voce suavă, de robot capitalist, să te cheme din difuzoare, îndrumîndu-te către un birou. Bun aşa. Mă pun pe aşteptat. Alături de mine mai aşteaptă vreo sută de persoane, care de la ţară, care întoarse din Franţa. Probabil că şi-au găsit curentul tăiat în cort. Cum nu sunt decît vreo zece scaune, stăm la grămadă, în picioare, lipiţi de ziduri. Dar lucrurile par să meargă repede. Afişajele electronice pîlpîie ca-n Gara de Nord. „Numărul Cutare este aşteptat la biroul Cutare!”. Şi tot aşa. După 15 minute, în care aglomeraţia nu scade, încep să mă impacientez. După o jumătate de oră, caut o logică în succesiunea numerelor anunţate. Nu reuşesc. A fost 253 şi 255, acum s-a ajuns la 260. După trei sferturi de oră, cer lămuriri de la un domn cu ochelari – nu cumva am fost „sărit”? Hă, hă! Staţi liniştit, 253 şi 255 erau persoane juridice, dumnevoastră sunteţi persoană fizică, mai aveţi de aşteptat! După o oră, nu mai pot urmări anunţurile – parcă sunt într-un Bingo gigantic. Zeci de numere mi se învîrt în cap – 122, 290, 374… Epuizat, dau să plec. Cînd să ies pe uşă, aud: „Numărul 254 este aşteptat la Biroul trei. Numărul 254…”. În fine. Explic problema, cer o copie după factură, mi se dă în trei minute. De după birou sunt întrebat cu mîndrie: „Aţi văzut ce sistem informatic avem?”. Am văzut. Mie mi-ar fi plăcut un sistem informatic pe care să-l accesez pe internet şi să aflu ce mă interesează. Chiar cu preţul introducerii unor date personale, precum CNP-ul...

joi, august 26, 2010

Hannibal Andronicus

video

Dorm pe mine. M-am culcat tîrziu, după miezul nopţii, pentru că Naţional TV a difuzat „Titus”, extraordinarul film după Shakespeare, regizat de Julie Taymor în 1999. Cu sir Anthony Hopkins, of course… Horror-ul bătrînului Will, îmbrăcat în haine punk, se mişcă într-un decor ucronic (premiu Oscar pentru costume în 2000), cu parfum nazist, de te trec fiori pe şira spinării. Un hibrid vizual uluitor. „Satyricon” şi „Portocala mecanică” şi „Triumful voinţei” și jocuri pe calculator şi alte o mie de influenţe… Cezar parcă-i Jocker- ul lui Tim Burton, regina goţilor s-ar potrivi în Stupul Borg, iar nefericita Lavinia, siluită şi mutilată, vine direct din manga (să nu zic hentai, he, he…). Climaxul îl atingem la tocană, aia servită de Titus Lecter sau Hannibal Andronicus, ca nu mai știu. Straturi, straturi de cultură populară, aşternute peste oasele albe ale Romei imperiale.

miercuri, august 25, 2010

Cîntare pentru cel dus

În Bardo Thodol, textul care se citeşte la urechea mortului, se spune clar că, în primele zile dupa deces, sufletul va întîlni entităţi blînde sau mînioase, de fapt propriile sale stări emoţionale, de care nu trebuie să se teamă. Acelaşi lucru l-am găsit într-o "Cîntare pentru cel dus", din Dobrogea.
"Seara va-nsera/Gazdă n-ai avea/Şi-ţi va mai ieşi/Vidra înainte/Ca să te-nspăimînte/
Să nu te spăimînţi/De soră s-o prinzi/Că vidra mai ştie/Seama apelor/Şi-a vadurilor/
Şi ea mi te-a trece/Ca să nu te-nece/Şi mi te-a purta/La izvoare reci/Să te răcoreşti
/De mîni pîn-la coate/De fiori de moarte/
Şi-ţi va mai ieşi/Lupul înainte/Ca să te-nspăimînte/Să nu te-spăimînţi/Frate bun să-l prinzi/
Că lupul mai ştie/Seama codrilor/Şi-a potecilor/Şi el te va scoate/La drumul de plai/
In dealul cu jocul/C-acolo ţi-e locul/În cîmp cu bujorul/C-acolo ţi-e dorul"

duminică, august 22, 2010

Un patriarh american

Astăzi, scriitorul american Ray Bradbury împlineşte 90 de ani! Alături de tortul festiv, micul nostru omagiu...

Ray
Cînd Ray, copilărosul Ray, venea din ruralul său Illinois la Los Angeles, lumea citea SF apocaliptic, în aşteptarea ultimului război mondial. Nimic mai străin pentru acest iubitor de natură, veşnic visător cu o floare la rever… Aşa că nu e de mirare – primele sale povestiri n-au mişcat pe nimeni. Cînd Ray, tînărul Ray, îşi scria “Cronicile marţiene”, povestea primului contact al omului cu o inteligenţă altfel, America l-a ignorat, fiind puţin ocupată - vîna spioni comunişti. Dar scriitorul nu s-a descurajat. Dînd din umeri, şi-a văzut de treabă. Cînd Ray, maturul şi tristul Ray, compunea „Fahrenheit 451”, o parabolă despre prigonirea cărţilor, cititorii descoperiseră televiziunea. Aşa că prea puţini au făcut efortul de a citi minunatul roman. Peste un deceniu, François Truffaut ecraniza istoria pompierilor incendiatori. Abia atunci aflau şi americanii ce-au pierdut. Între timp, Ray, bătrînul înţelept Ray, mai născuse cîteva piese desăvîrşite, cartografiind sentimental un Cosmos văzut cu ochii unui poet. Ia uite! – şi-au spus cu toţii şi, de atunci, gloria îl caută neîncetat pe Ray, îi oferă stele la Hollywood şi reeditări. Dar Ray, palidul Ray, nu mai răspunde la telefon. A anunţat că doreşte ca rămăşiţele corpului său pieritor să plece pe Marte, într-o capsulă. Iar NASA a zis: OK, Ray!

Şi un fragment din scrierile lui Ray....

"Continua să plouă. Era o ploaie torenţială, perpetuă, o ploaie aburindă, umezeală. Era o ploaie măruntă, o aversă, ca o fîntînă, o biciuire a ochilor, un curent pe la glezne. Era o ploaie care îneca toate ploile, chiar şi amintirea altei ploi. A venit încetul cu încetul, a hăcuit jungla şi a retezat copacii ca nişte foarfeci. A ras iarba, a brăzdat pămîntul şi a nimicit stufărişul. Oamenilor le încreţise atît de tare mîinile că semănau cu ale unor maimuţe. Era o ploaie sticloasă, parcă solidă şi nu mai înceta... Locotenentul îşi ridică privirea spre cer. Avea o faţă care fusese cîndva bronzată, dar acum ploaia o făcuse lividă. Ploaia îi decolorase şi ochii. Erau albi, ca dinţii, aşa cum i se făcuse şi părul. Era complet alb. Pînă şi uniforma începuse să se albească şi să prindă, parcă, o culoare verziu de mucegai. Locotenentul simţea ploaia şiroindu-i pe obraji. Cîte milioane de ani or fi trecut de cînd s-a oprit ploaia, aici, pe Venus?" - "Ploaia nesfîrşită", din volumul "Omul ilustrat", Ed. Univers, 2006

vineri, august 20, 2010

Pe faleze de marmură

Fac cură de Junger - după "Heliopolis", am terminat aseară "Pe faleze de marmură", micuţul roman anti-hitlerist. Dar ce zic io? Mai curînd, marele manifest împotriva diabolizării umane. Cînd dealurile cu viţă de vie încep să fie călcate de bestiile pădurii, cînd jupuitorii pîndesc din umbra adîncă, atunci trebuie sa pui mîna pe securea cea veche, să fluieri cîinii şi să încingi brîul cel tare. Spiritul o cere. Desigur, nici măcar Dumnezeu nu poate garanta rezultatul înfruntării. Dar n-are a face. Atitudinea contează.

joi, august 19, 2010

Al cincilea element - berea!

Prietenul M. s-a întors din Olanda, ca de pe Marte. Este o altă lume, îmi spune, este o lecţie teribilă pentru noi, cei născuţi în zodia invidiei. Oraşul negustoresc Amsterdam stă pe o temelie solidă - toleranţa. Acolo, nimeni nu trage cu ochiul la ce face vecinul, chiar dacă majoritatea caselor n-au perdele. Acolo, drogurile uşoare, precum marijuana, se vînd la liber, în cafenele. O catedrală, o casă de copii şi un bordel îşi împart centrul istoric. Pe străzi, nimeni nu ţipă, nimeni nu claxonează - de altfel, lumea merge cu bicicleta. Ritmul vieţii este mai lent, mai aşezat, mai zîmbitor - olandezii fiind recunoscuţi pentru auto-ironia îngăduitoare şi pentru pragmatismul lor. Ca să încapă în noul spaţiu de expunere, au tăiat din "Rondul de noapte" al lui Rembrandt. Iar vizitatorii muzeului Heineken sînt purtaţi de-a lungul liniei de producţie, printre şuvoaie de apă şi hamei, apoi, îmbătaţi de miresme, sînt descărcaţi într-un hangar-berărie, unde zăbovesc ceasuri întregi. Cu sticla în mînă, învaţă că steaua roşie de pe etichetă nu înseamnă comunism ci îmbinarea Aerului, Apei, Focului şi Pămîntului, în jurul celui de-al Cincilea Element - berea!

miercuri, august 18, 2010

Haine noi

După cum vedeţi, am schimbat template-ul blogului, simplificînd, eliminînd, organizînd. Sper să vă placă mai mult. Şantierul continuă. Orice sugestie e binevenită, dar nu garantez că voi ţine seama de ea :) Spor la citit...

marți, august 17, 2010

Metafizica jocului de table


Luînd-o pe urmele maestrului Rabelais, cel care înşira jocurile lui Gargantua ca să ne spună ceva despre spiritul timpului său, eu recunosc de la început - iubesc tablele! Un joc low-tech, însă atît de subtil, de violent, de metafizic. Snobii au voie să strîmbe din nas. Dar staţi puţin... Dacă ziceam că-mi place "Jocul Regal al lui Ur", din Mesopotamia, sau străvechiul "Senet", din Egipt, vi se părea interesant? Dacă aş fi cîntat împreună cu poetul persan Farusi virtuţile "nardului", era mai bine? Dacă m-aş fi născut cu kippa şi favoriţi, i-aş fi zis "shesh besh". Pe malul Tamisei - "backgammon". În Orientul Mijlociu - "ifranjiah". Dar sînt român, aşa că-l numesc "table", din latinescul "Tabula" (că "ludus duodecim scriptorum" e cam lung...), iar după noi s-au luat şi grecii, cu "tavli", şi turcii. Fac parte, aşadar, dintr-o mare familie de "gameri", întinsă cam cît Imperiul Roman! Din Persia pînă-n Lusitania, eram gata oricînd să ne tragem la umbră şi să punem mîna pe zaruri. Cu picioarele bălăcindu-se în Mare Nostrum, făceam marţ pe-oricine! Şi, Doamne al Tablelor, cum am mai transformat în operă de artă banala cutie cu 30 de puluri! Am încrustat-o cu sidef, am pictat pe capace corăbii şi naiade, am şlefuit zarurile din tek şi fildeş. A fost o Epocă de Aur, cam de la Hadrian pînă la Lord Byron. După aia, Era Maşinilor ne-a luat ceva din demnitate, producînd în serie jocuri de placaj, cu zaruri de plastic, sau, mai rău, mutîndu-ne tabla în măruntaie de computer. În plin post-modernism, jucătorii de categorie grea îşi amintesc cu nostalgie de zarurile din os de genunchi de curvă, dovedind o mobilitate deosebită, însă le învîrtesc şi pe-astea de plastic. Rezistăm. Odată începută partida, nu mai avem ochi pentru altceva. Ca la orice război, confruntarea este însoţită de propagandă şi dezinformare. Fiecare jucător are expresiile lui, învăţate de la maestru. Ascultîndu-l, poţi să-ţi dai seama din ce şcoală provine - mahalaua, puşcăria, cafeneaua, familia. Comune sînt doar formule mnemotehnice, didactice, de genul "Bagă-n casă, să ai de luat" sau "Şase-cinci, fuga din Egipt". De la un anumit nivel încolo, cînd ai automatizat mutarile de bază şi ţi-ai definit tactica (prudentă - jidănească sau deschisă, agresivă - ofensatoare sau în aşteptare), poţi simţi fîlfîirea de aripi a Spiritului, momentul acela cînd mintea îndoaie materia, cînd ceri un zar, de care depinde toata partida, şi el vine. Sau poţi simţi cenuşa morţii, cînd Fortuna îţi refuză linia, la un pul. Poţi exploda, în ghearele Eriniilor. Sau poţi să curmi Samsara (şi partida...), cu o dublă mare,zîmbind senin, fără să culegi rodul faptei. Vedeţi, dragii mei, de ce ziceam la început că tablele sînt un joc metafizic! Dacă n-aveţi organ pentru asta, o să luaţi bătaie de la toţi frizerii...

vineri, august 13, 2010

Legenda Marelui Zalmoxe


Maestrul Florin Horvath şi-a lansat la Piteşti studiul „Legenda Marelui Zalmoxis”, o interpretare ezoterică a tradiţiei secrete a dacilor. Cartea e extrem de interesantă iar efortul hermeneutic al autorului se dovedeşte impresionant. Totuşi, nu mă pot abţine să nu rîd cu prietenul N: acceptăm ca Florin să cutreiere munţii noştri sacri, în cautarea legendei, dar ce caută un Horvath pe Kogaion? :)

miercuri, august 11, 2010

De ce nu merge un Parlament al grupurilor de interese

De ce am introdus noi votul uninominal? Pentru ca parlamentarii astfel aleşi să promoveze proiectele locale, să dezvolte zona şi să răspundă direct în faţa oamenilor... Ha, ha, ha! N-am făcut altceva decît să construim o societate intervenţionistă, a grupurilor de interese care se bat pe resursele unui stat din ce în ce mai slăbit. Dar să ne explice mai bine un economist celebru:

"Reprezentanţii din adunările legislative, a căror singură grijă este să satisfacă alegătorii care doresc, de pildă, un preţ ridicat la zahăr, lapte şi unt, şi un preţ scăzut la grâu (obţinut prin subvenţii guvernamentale), nu pot reprezenta populaţia decât într-o manieră extrem de inadecvată; ei nu pot reprezenta niciodată întregul electorat.

Alegătorii care agrează asemenea privilegii nu realizează că există, de asemenea, şi oponenţi care solicită măsuri contrare şi care îi împiedică pe reprezentanţii lor să atingă un succes deplin.
Acest sistem duce, de asemenea, la creşteri neîncetate ale cheltuielilor publice, pe de o parte, şi sporeşte, pe de altă parte, dificultatea prelevării de impozite. Reprezentanţii acestor grupuri de presiune solicită numeroase privilegii speciale pentru interesele lor, însă nu doresc să-şi încarce susţinătorii cu poveri fiscale prea grele.

Ideea că legislatorul reprezintă nu întreaga naţiune, ci numai interesele speciale din districtul în care a fost ales, n-a aparţinut fondatorilor sistemului modern de guvernare constituţională, din secolul al XVIII-lea, ci este una din consecinţele intervenţionismului. Ideea originară era că fiecare membru al corpului legislativ trebuie să reprezinte întreaga naţiune. El nu era ales într-un district anume decât fiindcă acolo era cunoscut şi desemnat de oamenii care aveau încredere în el.

Dar nu exista intenţia ca el să acceadă la guvernare pentru a dobândi ceva anume pentru alegătorii săi, pentru ca el să solicite o şcoală sau un spital nou, sau un azil -- şi să determine prin aceasta un spor considerabil de cheltuieli guvernamentale în districtul său. Politica grupurilor de presiune este explicaţia faptului că este aproape imposibilă stoparea inflaţiei, pentru toate guvernele. Îndată ce oficialităţile alese încearcă să restrângă cheltuielile statului, să le limiteze, cei ce susţin interesele speciale, cei ale căror avantaje provin din segmente speciale ale bugetului, declară că un anumit proiect nu poate fi realizat, sau că un altul trebuie realizat".

Ludwig von Mises - Politici economice. Gânduri pentru cei de azi şi cei de mâine