# Trăim vremuri descrise bine de-un vechi proverb chinezesc – acum, fericit este cine e sănătos şi bogat - cine n-are datorii!
# Întotdeauna, boala pune o întrebare, dă o sarcină de îndeplinit şi oferă o distincţie. Întrebarea se referă la relaţia bolnavului cu lumea, sarcina corectează această relaţie iar distincţia e trecerea prin suferinţă.
# Existenţialiştii au spus-o cu disperare: cîtă luciditate, atîta suferinţă. Cred că şi reciproca e valabilă, dar în sens pozitiv. Suferinţa este calea privilegiată pentru trezire. O experimentează Buddha, observînd spectacolul bolii, sărăciei şi morţii. Hristos o transformă, suprem, în instrument al mîntuirii lumii.
# În tradiţia sufită, se spune că Allah suportă încă lumea aceasta căzută, cu toate păcatele şi smintelile ei, pentru că în ea trăiesc cîţiva oameni sfinţi, nu mai mulţi de şapte, care se roagă zi şi noapte, fierbinte, împiedicînd, astfel, Judecata de Apoi. Mă întreb dacă vreunul dintre aceşti Ţinători ai Lumii trăieşte, neştiut, în România... O fi pe Ceahlău? În Călimani? La Putna? La Horez? Sau undeva, într-un ospiciu?
# O epură a forţelor prin care Dumnezeu crează lumea poate fi sesizată în jocul fumului de lumînare.
# Arhitectul Augustin Ioan mi-a povestit odată cum învaţă regii. Călătorind la mănăstirea Hurez, l-a găsit acolo pe prinţul Charles, care venise incognito. Charles era însoţit de trei oameni – un profesor de istorie a Bizanţului, un artist plastic, specializat în simbolism şi un preparator fizic, şofer şi gardă de corp. Împreună, porneau dimineaţa către diverse obiective. Traseele aveau în jur de 25-30 de km şi erau făcute întotdeauna pe jos. La întoarcere, după masa de seară, regele asculta prelegerile specialiştilor, care lămureau aspecte ale celor văzute – arhitectură religioasă, istorie a Balcanilor, etnografie, politică. Expunerile se transformau cel mai adesea în adevărate dezbateri. A doua zi, programul se repeta. De remarcat – şcolarul regal avea peste 50 de ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu