Bărbaţi şi copii

„E greu să-ţi imaginezi fiinţă mai imbecilă, mai agresivă, mai insuportabilă şi mai plină de ură decît un preadolescent, mai ales cînd e cu alţi băieţi de vîrsta lui. Preadolescentul e un monstru dublat de un imbecil, conformismul lui este aproape incredibil; preadolescentul pare cristalizarea subită, malefică (şi neaşteptată, dacă-l avem în vedere pe copil) a tot ce e mai rău în om. lar atunci cum să te îndoieşti că sexualitatea e o fortă absolut funestă? Cum de suportă oamenii să trăiască sub acelaşi acoperiş cu un preadolescent? Eu cred că izbutesc doar pentru că viaţa lor e absolut goală; totuşi, şi viaţa mea e goală, eu însă n-am izbutit. Oricum, toţi mint, mint într-un mod grotesc. Sîntem divorţaţi, dar rămînem buni prieteni. îmi văd fiul în week-end, o dată la două săptămîni; e o mizerie. o mizerie absolută. în realitate, bărbaţii nu s-au interesat niciodată de copiii lor, niciodată n-au simţit iubire pentru ei, şi în general bărbaţii sînt incapabili de iubire, sentimentul ăsta le e total străin. Ceea ce cunosc ei e dorinţa, dorinţa sexuală în stare brută şi competiţia între masculi; abia mult mai tîrziu, în cadrul familiei, puteau, odinioară, să simtă o anume recunoştinţă pentru perechea lor - dacă le făcuse copii, dacă era gospodină, dacă era bună la bucătărie şi la pat; atunci le făcea plăcere să doarmă împreună. Poate că nu asta îşi doreau femeile, poate că era o neînţelegere, dar acest sentiment putea fi extrem de putemic. Şi chiar dacă din cînd în cînd îi excita (de altfel, tot mai puţin) să-şi ofere cîte-o aventură, ei nu mai puteau literalmente trăi fără femeia lor; dacă printr-o nenorocire ea dispărea, se puneau pe băut şi mureau rapid, de obicei în cîteva luni. Cît despre copii, ei asigurau transmiterea unui rang, a unor reguli şi-a unui patrimoniu. Era, desigur, cazul păturii feudale, dar lucrurile stăteau la fel şi la comercianţi, la ţărani, la meseriaşi, de fapt la toate clasele societăţii. Azi, toate astea nu mai există: sînt salariat, sînt chiriaş, nu am nimic să-i transmit fiului meu. N-am nici o meserie să-l învăţ, nici măcar nu ştiu ce va face mai tîrziu; regulile pe care le-am cunoscut oricum nu vor mai fi valabile pentru el, va trăi în alt univers. A accepta ideologia schimbării continue înseamnă a accepta că viaţa unui om e strict redusă la existenţa lui individuală, că generaţiile trecute şi viitoare n-au nici o importanţă pentru el. Aşa trăim, iar a avea un copil nu mai are nici un sens, astăzi, pentru un bărbat. Cazul femeilor e diferit, căci ele continuă să simtă nevoia de a iubi pe cineva - ceea ce nu e şi nici n-a fost vreodată cazul bărbaţilor. E o minciună că bărbaţii simt şi ei nevoia să-şi dezmierde copiii, să se joace cu ei. să-i giugiulească. Chiar dacă ne-a fost repetată ani de zile, e o minciună. După ce-ai divortat, după ce cadrul familial a fost sfărîmat, relaţiile cu copiii îşi pierd orice sens. Copilul e capcana în care eşti prins, e duşmanul pe care va trebui să-l întreţii în continuare şi care îţi va supravieţui"

Michel Houellebecq, "Particulele elementare"