“… reglat pe un canal fără emisiune”. Sunt primele cuvinte din “Neuromantul”, un roman care apărea în 1984 și câștiga cele trei mari premii ale science fiction-ului american (“Hugo”, “Nebula” și ”Philip K. Dick”). După el, nimic n-a mai fost la fel.
Prolog
Anii ’80 ai secolului trecut aduceau în Vest muzica disco, mașinile de mic litraj și cea mai urâtă modă văzută vreodată. Dinozaurii IBM trăgeau să moară, cu cartelele lor cu tot, lăsând locul micilor computere personale, disketelor și jocurilor Tetris. În Est, secretarii generali ai PCUS erau din ce în ce mai bătrâni și mai casanți, iar casetele video circulau mai ceva ca rublele convertibile. În Statele Unite, un fost actor de western-uri devenea președinte, reducând cheltuielile sociale și crescându-le pe cele militare, ceea ce îi aducea un glonț în piept. Oamenii învățau cuvinte noi - dereglementare, dictatul pieței, austeritate - și încercau să se descurce.
În această atmosferă, fandomul american lua contact cu scrierile unui autor tânăr, numit William Gibson. Era cu totul altceva decât maeștrii Generației de Aur din revistele lui John W. Campbell - Asimov, Robert A. Heinlein, A. E. van Vogt. Era diferit și de scriitorii anilor ’70, apăruți în “Analog SF” - Frank Herbert, Poul Anderson, Gene Wolfe, Roger Zelazny, Orson Scott Card. Noul venit scria nervos, inspirându-se din romanul noir, iar universul descris, mereu același, era plasat într-un viitor apropiat, decadent, distopic, în care personajele - “samurai de stradă”, “cow-boy de consolă” sau “curieri de date” - încearcau să supraviețuiască ostilității marilor corporații. Dar cine era William Gibson?
Un orfan, un timid, un hipiot
Gibson s-a născut în 17 martie 1948 (în zodia Peștilor), pe Coasta de Est, în orășelul Conway din Carolina de Sud. Primii ani ai copilăriei i-a petrecut pe drum, tatăl său, manager al unei mari companii de construcții, fiind obligat să călătorească mult. De mic, a rămas orfan de tată iar școala elementară din Norfolk, Virginia, nu l-a stimulat deloc. Totuși, aici a descoperit literatura sf. După aceea, William s-a mutat cu mama sa în Wytheville, un loc pe care l-a descris ulterior ca având puține legături cu modernismul. În liceu, a continuat să citească și să asculte muzică, ignorând obsesia școlii pentru baschet. Așa i-a descoperit pe autorii subculturii beat - Allen Ginsberg, Jack Kerouac și William S. Burroughs, care l-au influențat mai ales în modul de a scrie. Timid, retras, învățând fără tragere de inimă, adolescentul-problemă a fost trimis la internatul unei școli de băieți din Tucson, Arizona. La testele școlare, a luat 5 puncte din 150 la matematică și 148 la literatură, spre surprinderea tuturor. Și, chiar dacă internatul nu se va dovedi un paradis, cel puțin îl va forța pe Gibson să mai iasă din cameră, să lase de-o parte lectura și să socializeze.
La 18 ani, William își va pierde și mama. Va renunța atunci la școală și va vagabonda, hipiot autentic, întâi în Canada, la Toronto, apoi prin Europa, împreună cu Deborah Jean Thompson, o fată din Vancouver, cu care se va căsători. În 1972, tânărul cuplu se va muta la Vancouver, British Columbia, unde Deborah va lucra ca învățătoare iar William va absolvi universitatea, cu o diplomă în literatură. Pînă în 1982, va schimba mai multe slujbe, se va împrieteni pe viață cu John Shirley, muzician punk, și se va apuca serios de scris. Primele povestiri îi vor apărea în revista “OMNI”, aducându-i numeroși admiratori, uimiți de imaginația lui Gibson, captivați de stilul alert. În 1984, va publica “Neuromantul”, un roman-cult, care va face valuri în underground. Povestea hackerului Case și a lui Molly Milioane va continua în “Contele Zero” (1988) și se va încheia în “Conexiunea Mona Lisa” (1988), așa numita Trilogie a Lăbărțării inaugurând triumfal un nou sub-gen SF - cyberpunk, intim legat de post-capitalism și de spațiile virtuale. Tradusă în numeroase limbi și editată în milioane de exemplare, Trilogia îl va transforma pe William Gibson într-o vedetă internațională al scrisului.
În anii ’90, Gibson va continua să exploreze tema viitorului apropiat, influențat de comunicații și internet, într-o nouă trilogie, mai temperată imaginativ, compusă din volumele “Lumină virtuală” (1993), “Idoru” (1996) și “All Tomorrow's Parties” (1999). Apoi, după atentatele din 11 septembrie 2001, punct de cotitură în istoria recentă americană, scriitorul va devini și mai realist, volumele sale "Pattern Recognition" (2003), "Spook Country" (2007) și "Zero History" (2010) investigând noi teme sociale, printre care infantilizarea societății și revenirea barbariei. Lucrările sale vor inspira producții hollywoodiene (“Johnny Mnemonic” - 1995), muzică ( U2 - “Zooropa” - 1993), jocuri pe calculator. Conceptele din romanele sale - cyberspațiu, realitate virtuală, criptomonede - vor ajunge locuri comune. Astăzi, la vârsta de 73 de ani, Gibson rămâne atent la lumea dimprejur și continuă să mediteze cu pesimism la implicațiile tehnologiei asupra ființei umane.
Surse, teme, continuări
Să ne întoarcem la prima trilogie a lui Gibson, ale cărei teme au configurat sub-genul cyberpunk. Desigur, ca orice creație culturală, “Neuromantul” are precursori, are rădăcini și un mediu de cultură. Printre surse, să notăm romanele “Visează androizii oi electrice?” (1968), de Philip K.Dick și “Călare pe unda de șoc” (1975), de John Brunner. Ca decor, romanul preia și dezvoltă elemente din seria BD “The Long Tomorrow”, avându-l autor pe graficianul francez Jean Giraud aka Moebius, și din filmul lui Ridley Scott - “Blade Runner”. De aici vin orașele poluate, reclamele de neon sclipind pe asfaltul ud, flăcările turnurilor industriale, scuipate către cerul nopții. Dar Gibson completează toate acestea cu arhitecturile interne ale Matricei, cu questurile cavalerilor săi programatori printre fortărețe de date, în căutarea comorilor digitale. Universul cyber-punk este, de fapt, o viziune cinică asupra a ceea ce ar putea fi viitorul neoliberal, în care tehnologia a adâncit toate inegalitățile sociale. Crescându-și puterea, corporațiile asimilează statul, preluîndu-i autoritatea, și lumea interlopă, preluându-i violența. De aceea, anti-eroii lui Gibson sunt tot timpul urmăriți de asasini corporatiști, fără să se poată refugia sub scutul legii. Cum s-a ajuns aici? Printr-un accident (război, catastrofă ecologică etc), care a grăbit Istoria. Spațiile în care se desfășoară acțiunea seamănă cu “un experiment dereglat de darwinism social, proiectat de un cercetător scârbit, apăsând permanent pe butonul rapid-înainte”, fie că e vorba despre o Americă balcanizată, fie că e vorba despre o Japonie a zaibatsu-rilor conduse de Inteligențe Artificiale.
“Am vrut să se vadă mizeria de la colțuri” - spunea Gibson. Și se vede. Nici nu s-ar putea altfel. Într-o lume în care ratele dezvoltării tehnologice și ale consumerismului sunt atât de rapide încât multe produse sunt depășite aproape instantaneu, strada e un depozit de gunoi, în care Subculturile reciclează - avem locuințe din melamină lipită cu epoxid, avem arme din piese de motor. Cum etica nu aduce bani, indivizii se pretează oricăror experimente biologice și neurologice. O proteză biologică sau o interfață om-mașină se plătesc cu bani grei, cam ca o specializare universitară, în ziua de azi. Universul cyber-punk este de trei ori “post-”. Post-umanist, prin apariția acestor hibrizi, a cyberspațiului, a Inteligențelor Artificiale autonome. Post-industrial, prin poli-corporații și infracționalitate, ca motor economic. Post-național, prin globalizare, balcanizare, bani independenți de un stat anume, segregare legată de status. Semințe ale acestui viitor distopic sunt recognoscibile în lumea de astăzi.
Fiind atât de fecund intelectual, universul cyberpunk a atras și alte nume grele ale SF-ului american, precum Bruce Sterling, Pat Cadigan sau John Shirley, a căror operă merită studiată. La noi, scriitori precum Dănuț Ungureanu, Michael Haulică sau Sebastian Corn au publicat romane și povestiri notabile, în aceeași manieră (și cu ceva în plus!). Merită notat și excelentul traducător Mihai Dan Pavelescu, cel care transpus în limba română vocabularul cyberpunk. Din anii 2000, în care tehnologia a prins din urmă imaginația, cyberpunk-ul se transformă, îndreptându-se către criptologie și nanotehnologii (Neal Stephenson), fie către istorii alternative, născute dintr-un punct de divergență tehnologică (Bruce Sterling). Ce-ar fi fost dacă romanii ar fi descoperit curentul electric sau Anglia victoriană ar fi patentat calculatorul mecanic? Bine ai venit, steam-punk!
(Fragment din "Cronicile bătrânului sefist")
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu