miercuri, iulie 05, 2017

Crochiuri din Lumea Nouă (II)


Bulevardul Sherbrooke

9. VREMEA. Dimineaţă cu ploaie. Deschid televizorul şi caut un program meteo. Unul? Sînt nenumărate – aici vremea e foarte importantă, mai ales că se schimbă din oră în oră. De la Montreal pînă la Pol se întinde o vastă cîmpie, nici un munte nu opreşte curenţii reci. Populaţia Canadei stă pe paralela 45, dar chiar şi-aşa iarna e cumplită, apar vîrtejuri cu temperaturi de -35 de grade. Nici vara nu prea poţi să-ţi tragi sufletul – căldură umedă şi transpiraţie cît cuprinde. Abia sfîrşitul lui septembrie, „vara indiană”,  are gustul sucului de arţar.

10. MAŞINI. Strada, mai instructivă decît o enciclopedie. Strada pietonilor, cu domni îmbrăcaţi în costum, grăbindu-se la slujbă, ţinînd ditamai paharul cu cafea, cu turişti în bermude şi adidaşi, cu studenţi pe role. Strada bicicliştilor, cu piste separate, cu sclipiri de spiţe şi căşti. Strada şoferilor, cu politeţe şi fără claxoane. Maşinile au număr de înmatriculare numai în spate, cele mai multe sînt japoneze (Toyota şi Honda), urmează europenele (Mercedes, BMW, ici-colo cîte un Fiat 500, nici un Renault) şi americanele. Astea sar cel mai repede în ochi, cu talia lor supradimensionată, cu capacităţile cilindrice obscene. Peste graniţă, benzina e ieftină, că de-aia poartă America războaie, dar aici par cam însetate! Cei mai mulţi trecători sînt amabili, zîmbesc cablaţi, angrenaţi în conversaţii cu parteneri invizibili.  Ici-colo, tineri fac jogging, urcînd străzile în pantă către Mont Royal. Mi se pare că demonul nebuniei, atît de evident prin oraşele noastre, a fost alungat de îngerul normalităţii.

Universitatea Mc Gill - Facultatea de Arte

11. MC GILL. Mă plimb prin campusul Universităţii McGill, una dintre cele mai vechi din Lumea Nouă. A fost înfiinţată în 1821 de un negustor filantrop, James McGill, care a constatat că nu prea sînt medici în oraş. De-atunci şi pînă astăzi, au mai apărut 1o facultăţi, de ştiinţe, arte, drept, muzică şi teologie. „McGill” a dat 12 laureaţi ai Premiului Nobel, 140 de bursieri Rhodes şi trei prim-miniştri.  Cîţiva dintre ei zîmbesc din postere puse pe ziduri. În campus e linişte, nimic nu anunţă că aici învaţă 40 de mii de studenţi. Cîteva veveriţe se îndoapă cu seminţe, apoi se ascund prin iarbă. Clădirea Facultăţii de Arte seamănă cu un conac colonial. De fapt, Universitatea deţine unul dintre cele mai valoroase patrimonii imobiliare din Montreal – case vechi, în stil englezesc, reşedinţe ale profesorilor şi cămine studenţeşti.

12. MONT ROYAL. Să nu te pună naiba să-i spui colină! Mont Royal are cam 230 de metri înălţime şi e plămînul verde al oraşului, păstrînd 470 de acri de pădure. Pînă la parcul din vîrf sînt amenajate scări de lemn, numai bune pentru un jogging matinal. Eu urc mai încet dar urc, mulţumind Providenţei pentru apartamentul meu piteştean de la etajul patru. Sus se deschide o vedere grandioasă asupra Montrealului. Plan apropiat cu zgîrie-norii strălucitori, fundal înceţoşat de aburii portului. Pe terasa Belvedere, o pianină albă aşteaptă să fie încercată. Intru în “Castel”, de fapt o sală frumoasă, cu grinzi de lemn – ici-colo, fresce ilustrînd primele contacte ale exploratorilor cu indienii, reprezentanţii Primelor Naţiuni, cum li se spune. Parcul Mont Royal are 190 de hectare. Arhitectul american Frederick Law Olmsted, care l-a proiectat pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, şi-a făcut treaba exemplar. E o plăcere să te plimbi în jurul Lacului Castorilor. Din cînd în cînd, două poliţiste călare trec alene pe pajiştile verzi, spre deliciul privitorilor.

Vedere de pe Mont Royal

Castelul

Lacul Castorilor


13. SUBTERAN. La Montreal nu vezi nici o gură de metrou. Staţiile sînt adăpostite în pîntecele marilor clădiri, pentru a fi protejate de frig şi zăpadă. Metroul face parte dintr-un adevărat oraş subteran, pe mai multe niveluri, cuprinzînd galerii, malluri, cafenele şi restaurante, pieţe şi utilităţi publice. Intri pe-o uşă obişnuită şi te trezeşti, ca Alice în Ţara Minunilor, căzînd într-un spaţiu uriaş. Scări rulante, lumini, vegetaţie, animaţie. E raiul cumpărăturilor şi al socializării. Totuşi, să nu te aştepţi ca totul să fie deschis non-stop, ca pe la noi – cele mai multe magazine au program 10-18, pe care îl respectă cu stricteţe. De ce? Pentru că şi vînzătorii sînt oameni.

14. MESE. Spune-mi cum mănînci ca să-ţi spun cine eşti. În apropierea portului, mîncăm la un restaurant arăbesc. Locul e modest dar curat şi peştele proaspăt. Îţi poţi alege tot ce doreşti. Scoicile au un sos special, creveţii sosesc pe pat de verdeţuri. Doradă, lup de mare, somon. Mi-aş da un an din viaţă pentru o baterie de vin alb dar aici totul e servit cu apă de la gheaţă, alcoolul e prohibit. În cîrciumă se aud, discret, lamentaţiile muezinului şi suspinele noastre. În cartierul grecesc, la taverna Marven’s, lumea stă la coadă ca să apuce o masă. Trei rase (caucazieni, afro-americani şi asiatici) aşteaptă cele mai bune cotlete de miel din Montreal, cu mentă şi ardei muraţi. Salate uriaşe sînt asortate cu tzatzichi – iaurtul e gros ca-n Munţii Pindului. Localul e ţinut de a treia generaţie imigranţi. La Piaţa Fu Thai (nesfîrşit prilej de glume pentru români), localul chinezesc pare o cantină insalubră. Mesele sînt acoperite de folii de plastic de unică folosinţă. Din bucătărie răzbesc aburi, zgomot de tingiri şi blesteme. Pe cît de agitaţi sînt bucătarii, pe atît de calmi sînt chelnerii. Aglomeraţie de furnicar. Lumea înfulecă mormane de orez cu şofran şi fructe de mare, soarbe o supă limpede cu tăiţei umpluţi şi carne de porc, sosul de fasole neagră se scurge pe bărbii, e spălat cu bere Tsingtao Mi se face rău numai privind, însă ceaiul servit „la liber” îşi face imediat efectul – mănînc şi eu broccoli chinezesc, tras la tigaie cu creveţi, şi pacheţele de primăvară, tăvălite printr-un muştar mai rău ca ăla de Dijon. Mănînc şi plîng, mănînc...



La Marven's


15. ORATORIUL. Pocăiţii îi urcă în genunchi cele trei sute de scări. Oratoriul St. Joseph e un templu neo-clasic, ridicat la început de secol XX prin efortul extraordinar al unui călugăr făcător de minuni, Fratele Andre’. În vitrine luminate, zeci de cîrje lepădate de suferinzi stau mărturie miraculoaselor vindecări. Clădirea, plasată pe stînca lui Mont Royal, are un frumos fronton corintic şi o cupolă care, se spune, e a doua ca mărime, în creştinătate, după cea de la Basilica romană a Sfîntului Petru. Şi cînd te gîndeşti că totul a fost făcut din donaţii, prin zelul ordinelor călugărilor misionari! Interiorul sobru, puţin decorat, lasă impresia forţei austere. În 2010, Fratele Andre’ a fost trecut în rîndul sfinţilor de Papa Benedict al XVI-lea.

Oratoriul St. Joseph

va urma

2 comentarii:

Doru Agafitei spunea...

Cum să nu mulţumeşti pentru atât de multă informaţie măiestrit compactată?

Cristian Cocea spunea...

Mulțumesc pentru lectură!