sâmbătă, februarie 18, 2017

Cum să înnebunești un rege

Note de spectator la King Lear”

Tragediile lui Shakespeare sînt, fără îndoială, miezul canonului cultural occidental, care dă seama despre un anumit tip de om și lumea lui. Ducînd mai departe învățături tradiționale, situații simbolice și valori ale Antichității greco-romane, piesele Marelui Will impresionează și astăzi publicul de toate vîrstele. Mai mult - bogăția semnificațiilor și tensiunilor textuale îi provoacă pe regizori și pe actori la un efort hermeneutic neîncetat. Astfel, cele mai reușite montări devin ele însele acte culturale, cu originalități și limbaje specifice, îmbogățind universul marilor povești shakespeareane.


Spectacolul “Regele Lear”, regizat de georgianul David Doiashvili pe scena Teatrului Național , este un astfel de act cultural, puternic și inteligent, îndemnînd la reflecție. Nu intenționez să scriu o cronică dramatică (găsiți de altfel o analiză foarte bună la http://yorick.ro/monumentalul-rege-lear/), notez doar cîteva idei, “la cald”, ca să mă eliberez de sub vraja sa. De altfel, cred că așa se recunoaște o carte, un film, un artefact, o reprezentație de calitate – emoționează, pune pe gînduri, provoacă.

# „Lear” vorbește despre o lume din care s-a retras Principiul Autorității. Totul începe printr-o încălcare a legilor firii – Regele abdică, cedîndu-și Funcțiunea, împărțindu-și Regatul. Nu interesează motivul (slăbiciune umană, „deșertăciunea” Puterii sau iubirea pentru odrasle), rezultatul este dezastruos. Atît pentru Rege, care se va destructura cedîndu-și rolul, cît și pentru Regat, sfîșiat în lupte intestine. Corolar – Autoritatea nu se cedează, Autoritatea se apără sau se smulge. În cel mai bun caz, există o tranziție controlată. Lemă – fără Principiul Autorității, cel care ordonează, stăpînește și însuflețește, Regatul se prăbușește în haos (iar mintea, în nebunie!).


# Că ne place sau nu s-o recunoaștem, relațiile dintre generații sînt, înainte de orice, relații de putere. Jocuri de rol, a căror nerespectare naște tragedii. Părinții rămîn părinți pînă la moarte ( într-un anumit fel, și dincolo de ea), copiii rămîn copii (chiar dacă, la rîndul lor, au devenit părinți). În toate Tradițiile, a-ți cinsti  părinții e piatra de temelie a raporturilor sociale – de aici se construiește Regatul. Părinții trebuie să-și asume responsabilitatea familiei iar copiii sînt datori să-și asculte și să-și onoreze părinții. În acest fel, dragostea dintre generații se așază în forme sănătoase.

# Evident, Regele este Părintele tuturor subiecților puterii sale, Părinți și Copii deopotrivă. Legitimitatea sa e dată de Sus și se exercită în limitele unui Mandat. Regele este Unsul lui Dumnezeu, adică domnește prin consacrare. Într-o societate tradițională, Puterea Temporală se exercită sub supravegherea Autorității Spirituale. Pînă și în Kali Yuga, în Vîrsta de Fier prezentă, Împăratul, provenind din rîndurile castei războinicilor, avea nevoie de recunoașterea Papei, conducătorul castei preoților. Stricarea rînduielilor începe cu rebeliunea lui Filip cel Frumos împotriva Ordinului Templierilor și se desăvîrșește cu “revoluțiile” din Franța și Rusia.

# Spectacolul de la Teatrul Național excelează în compoziții vizuale esențializate, tablouri ale luptei tragice dintre bătrîni și tineri. Partida bătrînilor, formată în jurul lui Lear (Mihai Constantin, magistral), îl cuprinde pe Contele de Kent (jucat excelent de Gavril Pătru), pe care nu mi l-aș fi imaginat niciodată ca pe un samurai-securist, savurînd ploaia ca în filmele lui Kurosawa, și pe contele de Gloucester (Ioan Andrei Ionescu, expresiv), un politician orbit de suspiciuni. Partida tinerilor, mai puțin structurată, are ca poli cele două cupluri – Goneril (Monica Davidescu) și Albany (Rareș Andrici), pe de-o parte, Regan (Raluca Aprodu) și Cornwall (Silviu Mircescu), pe de alta, în al căror cîmp magnetic orbitează Edmund, intrigantul bastard al lui Kent (jucat extrem de credibil de Tudor Aaron Istodor) și Oswald, intendentul Gonerilei (Lari Giorgescu). Între ele, trădîndu-și conagerii dar respectînd Tradiția, Cordelia (Crina Semciuc, diafană și copilăroasă) și Bufonul (Marius Manole, o interpretare de zile mari), cele două fețe ale aceleiași monade. Plus Edgar, fiul legitim al lui Gloucester (jucat de Istvan Teglas, cu o performanță fizică uluitoare), care trece și el prin deșertul nebuniei.


# Slăbiciunile bătrînilor? Dorința de lingușire, interpretările paranoice ale realității, graba de a acuza, voluptatea de a blestema, orgoliul. Slăbiciunile tinerilor? Pulsiunile puternice, nerăbdarea, agresivitatea, incapacitatea de a respecta (ceea ce arată un spirit meschin), superbia imberbiei (!). Și unii și ceilalți au greșit, ieșind din rolurile tradiționale. Ca să reziste, Lear și ai săi își conservă vechea rețea de loialități, prea puțin cînd ai renunțat la ranguri. Întrebarea Ce ești atunci cînd nu mai ești?” devine înnebunitoare pentru cel care s-a identificat cu funcția – Regele.  Armele cu care tinerii pot înnebuni un Rege? Ipocrizia, ignorarea sau trecerea sub tăcere, trimiterea de la Ana la Caiafa. Plus despuierea de tot ce înseamnă recunoaștere socială și proprietate privată. Ceea ce infantilizează pe oricine.


# Concluzionînd, “Regele Lear”, producția Teatrului Național, se dovedește un spectacol memorabil, un regal actoricesc, un produs complex al ideii, imaginii și jocului actoricesc. De văzut neapărat! (P.S. Imaginile - de la 

Niciun comentariu: