În Siberia nu cresc orhidee

# Duminică, 2 octombrie. Nu ştiu de ce, dar astăzi m-a cuprins nostalgia după duminicile cu fotbal de-altădată. Duminicile în care lumea urca la stadion, în cămăşi cu mînecă scurtă şi cu buzunarele pline cu seninţe. Duminicile cu tranzistor, fixat pe programul “Fotbal minut cu minut”, din care se auzea strigătul iniţiatic: „Domozină, minutul şi scorul!?”. Duminicile în care Fănuş Neagu îşi scria cronica pentru „Sportul”, cam aşa: „“ În Trivalea cu dragoste şi pruni peste care umblă închipuit rîul Doamnei, mirosind a lemn de caleaşcă voievodală, am văzut astă-toamnă (toamnă românească, născută la Rucăr sau la Dragoslavele) o fată desenînd o inimă străpunsă de o săgeată lîngă numele lui Dobrin, înscris cu briceagul în scoarţa unui plop. Dobrin e zeul blond al Piteştiului, de care sînt îndrăgostite aproape toate fetele din Muscel şi Argeş, frumoase ca dimineţile la Cîmpulung – dimineţile alea în care oraşul e plin de fragi, de mireasma umedă a fînului călcat de căprioare lunatice şi de tropotul cailor de munte coborînd dinspre Bughea, dinspre Domneşti şi Clucereasa. Dobrin a învăţat să cucerească gloria pe lespedea maidanului. Intrarea lui pe teren produce ameţeală în tribune. În clipa în care îl vedem lîngă minge, înfometat de joc, ne cresc trandafiri în palme – el e toreadorul, răsfăţat de soartă şi de noroc, iar noi sîntem dragostea lui plătită cu sînge de taur. Dobrin admiră publicul. El face parte din acea categorie de artişti uriaşi şi totodată cabotini, care şi-ar deschide venele dar-ar putea ca după moarte să revină, pentru două minute, şi să guste efectul produs în mulţine de gestul său. Piteştiul, care şi-a construit stadionul lîngă cimitir, l-a învăţat pe Gînsac să ne amăgească mereu. Dar să ne amăgească aşa cum ne amăgeşte Crăciunul. Cu daruri şi beţia speranţei”. Poezie şi fotbal, metaforă şi dribling – ce dor mi-e de toate acestea!

# Luni, 3 octombrie. Se apropie momentul în care Regele Mihai va fi sărbătorit de Casele Regale europene, la împlinirea a 90 de ani. Ultimul conducător în viaţă din cel de-al Doilea Război Mondial, Majestatea Sa a scurtat conflictul cu 200 de zile, prin decizia de a-l aresta pe Antonescu şi de a se alătura Aliaţilor. Există însă voci care contestă această acţiune. Istoria nu cunoaşte variante, nu se face cu “dacă”. Totuşi, ce-ar fi fost dacă Regele Mihai, avînd consimţămîntul principalilor lideri politici ai vremii, nu l-ar fi arestat pe mareşal ? Să ne reamintim contextul. Armata sovietică declanşase ofensiva pe direcţia Iaşi – Chişinău şi intrase pe teritoriul românesc. Moralul trupelor noastre era la pămînt, întrucît circulau zvonuri privind negocierile secrete pe care diverşi emisari cvasi-oficiali le purtau cu Aliaţii, pentru semnarea unui armistiţiu. Or, nimeni nu voia să moară în ultimele clipe ale unui război (cum să-şi închipuie trupa că va mai avea de purtat unul, în Vest?). Ar fi putut Antonescu, alături de diviziile germane, să stăvilească ofensiva roşie în Moldova, cîştigînd astfel timp şi presigiu la negocieri ? Ne-ar fi salvat această ultimă zvîrcolire de orgoliu ceva din credibilitatea ştirbită de alianţa cu hitleriştii ? Greu de crezut. Chiar dacă Antonescu ar fi stabilizat frontul şi ar fi încheiat armistiţiul, lumea se împărţise deja între Aliaţi şi ruşi. Or, România intra în zona-tampon de securitate, gîndită de Stalin şi aprobată de Churchill. Tragedia fusese pusă în scenă. Mareşalul ar fi avut oricum soarta pecetluită, chiar dacă-l arestau americanii. Din considerente geo-strategice, Antonescu n-a avut norocul lui Franco.

# Marţi, 4 octombrie. Cristian Tudor Popescu, invitat la „Profesioniştii” Eugeniei Vodă, are o formulare memorabilă, apropo de bătrîneţe. Mă uit mereu în oglindă, zice jurnalistul, şi văd cu spaimă că din mine creşte un străin, un bătrîn. E ca-n „Alien”, cînd extraterestrul îţi ţîşneşte din burtă, numai că nu atît de brusc. Mă îngrozesc că va veni şi ziua în care, în oglindă, nu va mai fi rămas nimic din mine.

# Miercuri, 5 octombrie. Se discută „în draci” pe forumuri despre mişcarea „Noua Republică”, iniţiată de Mihail Neamţu, filosof şi teolog, directorul ştiinţific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. „Noua Republică” trebuie să adune toate spiritele de dreapta şi să readucă statul la dispoziţia cetăţeanului. Mda. Frumoase cuvinte. Pe moment, mă abţin.

# Joi, 6 octombrie. A murit Steve Jobs, fondatorul „Apple”, părintele computerului personal, al Ipad-ului şi Iphone-ului. Presa americană îl numeşte „noul Leonardo da Vinci”, japonezii îi aprind lumînări virtuale, la Londra se depun flori în faţa magazinelor „Apple”. Un creativ şi un rebel, care nu se putea realiza decît în America. În mediul românesc, Jobs ar fi murit neştiut şi falit. De ce? Pentru că în Siberia nu cresc orhidee.

# Vineri, 7 octombrie. Draga noastră „Dacie 1300” a intrat în istorie – azi am văzut la chioşcuri macheta ei de tablă! În sfîrşit, lumea recunoaşte că, înainte de a fi o creaţie inginerească, “Dacia” a fost un produs cultural, mai mult, un mod de viaţă. N-o să bat cîmpii, înălţînd osanale politrucilor care au hotărît cumpărarea unei licenţe mai mult sau mai puţin depăşite, nici nu voi cînta gloria inginerilor în lupta lor cu asimilarea şi autohtonizarea tuturor reperelor. Dar mi se umezesc ochii de emoţie, amintindu-mi cum tot românul strîngea bani de “Dacie” răbdînd ca un cîine, mîncînd margarină cu pîine, apoi, trecut prin Purgatoriu, punea pe lunetă un animal de plastic, care dădea din cap, în amintirea supliciului. Mă emoţionează profund şi amintirea “scheleţilor” agăţaţi lîngă oglindă, ce se bîţîiau atenţionînd şoferul să nu apese prea tare pedala de acceleraţie, că începe tabla să vibreze. În fine, n-am uitat nici superbele abţibilduri cu inscripţia “Turbo”, lipite care pe unde, aproape de marca fabricii. Au fost trei artefacte din altele multe, care, roind în jurul “Daciei”, arătau că românul intra în zona culturii populare, a culturii de consum. Ridicole, amuzante, cum vreţi, ele demonstrau o pasiune, avînd ca pretext autoturismul – pasiunea de a trăi mai bine şi de a fi liber. Înduioşător de liber, într-o ţară aflată sub ocupaţie ideologică.

Despre fantasmele consolatoare

#  În anii ’80 ai secolului trecut, japonezii cumpărau masiv tehnologie, proprietăţi şi afaceri în Statele Unite, fenomenul îngrijorîndu-i nu numai pe economişti ci şi pe scriitori. Îmi amintesc şi acum de romanul „Rising Sun” al lui Michael Crichton, un veritabil manual al supravieţuirii pe linia frontului dintre două culturi. La treizeci de ani după asta, locul japonezilor este luat de alţi orientali – chinezii. Astăzi, Imperiul de Mijloc s-a transformat în furnizorul de marfă ieftină al Americii, un furnizor care te şi creditează, fapt care duce iar la îngrijorări şi revolte. Dar cu „invazia” japoneză ce naiba s-a întîmplat? Păi s-a întîmplat că, după generaţiile de samurai, alea care fotografiau orice prin Occident, ca să copieze mai bine în ţara lor, s-au ridicat noi generaţii, mult mai hedoniste şi cheltuitoare. Astfel, ritmul de creştere al Japoniei a scăzut, zaibatsurile s-au văzut lipsite de forţă de muncă disciplinată, inovaţia a stagnat, băncile n-au mai încurajat economisirea. Impulsul imperial s-a înecat, he,he, în alcool şi tutun. Viaţa bună moleşeşte – pare a fi regula istorică. Regulă pe care o va învăţa şi China, odată cu ridicarea noilor generaţii educate şi potente financiar. Dar pînă atunci mai e. Ţăranii din regiunea Ningxia Hui şlefuiesc ani în şir o scrumieră din jad, pe care o vînd cu 15 dolari.

# Mă gîndesc că romanul modern, ca gen literar determinat de o amplă arhitectură narativă, cu autor omniştient, avînd acces la fluxul conştiinţei personajelor, a fost şi un instrument de inginerie socială. Specific Occidentului, el a luat locul marilor Cărţi revelate, influenţînd conştiinţe, modelînd comportamente şi promovînd valori, în societăţi din ce în ce mai desacralizate. Misiunea i-a reuşit, Dumnezeu retrăgîndu-se ruşinat din competiţia cu mult mai productivii scriitori. Chestia e că, după mijlocul vieţii, nimeni nu se mai poate închina la o bibliotecă...

#  Răsfoiesc „Cartea Roşie” a lui Carl Gustav Jung, rezultatul maniacal al celor 17 ani de înfruntare a psihologului cu inconştientul. Paginile sînt pline de imagini simbolice – arbori, şerpi, bătrîni cu aripi, oraşe în formă de inimă. Mandale, obeliscuri egiptene, ziggurate. Pe vremuri, astfel de lucruri mă emoţionau şi mă speriau. Astăzi, sufletul meu şi-a trăit propriile extazuri şi coşmaruri, şi-a găsit lumina şi umbra, în forme specifice. Mulţumesc pentru însoţire, Carl Gustav Jung!

# În faţa absurdului existenţei, înconjurat de un univers ostil sau, în cel mai bun caz, indiferent, omul îşi dezvoltă o carcasă identitară, o armură psihică, un exoschelet de gînduri. Fantasme consolatoare îl susţin, îl motivează, îl mîngîie. Cele mai comune sînt de natură morală şi religioasă – am făcut ceea ce trebuie, am trăit corect, mi-am îndeplinit datoria, sînt demn de recompensă. Altele, de natură psihotică, justifică eşecurile, redirecţionînd sentimentele de vinovăţie către exterior – m-am născut într-o familie nepotrivită, n-am avut bani, m-au lovit duşmanii. În fine, există halucinaţiile legate de status şi mit personal. Acestea par cele mai complexe, încurajate de aderarea la anumite grupuri profesionale sau ezoterice. Pare exagerat, dar ridicaţi un pic măştile celor din jur – veţi descoperi că sînteţi înconjuraţi de eroi, martiri şi maeştri.

# Avusesem vise erotice, coşmaruri şi premoniţii – visele ridicole îmi mai lipseau! Azi noapte, se făcea că vizitez Coreea de Nord, într-un fel de excursie cu iz de lagăr. Gazdele mă duseseră la cinematograf, unde trebuia să stau drepţi, în faţa activului de partid. Erau prezente delegaţii din statele frăţeşti (?) şi ne aplaudam reciproc. Apoi urmau nişte recepţii, unde eram serviţi cu mîncăruri din lăcuste şi viermi (cîh!), şi ne retrăgeam la odihnă, pe pămîntul gol, în colibe. În fine, dimineaţa se executa gimnastică de înviorare, cu genuflexiuni şi „mersul piticului”. Toată lumea se plîngea, numai eu mă descurcam onorabil. Iar cînd gardienii mă dădeau exemplu, în limba lor bolborosită, eu plecam ochii, modest, murmurînd: „Artrostopul, e rezultatul artrostopului!”. În acest punct, m-am trezit rîzînd...