miercuri, iunie 30, 2010

La Capul Caliacra...


Prieteni, lipsesc un pic... Dacă aveţi urgentă nevoie de mine, mă găsiţi pe la Capul Caliacra, în rezervaţia de păsări! Sau pe la Balcic, pe la Bazargic :) Cu ajutorul Celui de Sus, chiar pe la Nessebar! Dacă sînteţi cuminţi, la întoarcere vă aduc poze şi poveşti de Balcani însoriţi şi nebuni...

sâmbătă, iunie 26, 2010

Arta exploatării de sine


La „Humanitas” a apărut „Arta exploatării de sine”, o interesantă carte scrisă de un jurnalist german, Jakob Schrenk, specialist în ceea ce s-ar putea numi „minunata lume nouă a muncii corporatiste”, în care graniţele dintre viaţa privată şi cea de la serviciu tind să dispară. Sub etichete precum „orar flexibil de muncă” sau „biroul ca spaţiu vital”, se construieşte un om nou şi o nouă etică existenţială. Dresaţi de mici pentru competiţie, trecînd prin operaţii estetice care să-i transforme în produse perfecte, angajaţii secolului nostru îşi confundă propriile interese cu acela ale companiei, îşi internalizează prietenii şi se exploatează pe sine ca operă de artă. Schrenk scrie pagini pătrunzătoare, pornind de la detalii neînsemnate – de exemplu, de la observaţia că, acum, Germania nu mai este condusă de lideri graşi, precum Kohl sau Erhard, care se lăsau fotografiaţi fumînd trabuc, în apropierea unor alimente nesănătoase, de exemplu a verzei cu cîrnaţi. Nu, noua elită politico-financiară face sport, are pielea întinsă şi dinţii curaţi. Depunerile de osînză, altădată indicator al statutului social respectabil, nu mai fac pe nimeni să exclame: “Priviţi, acest om îşi permite să mănînce zahăr! „ ci, mai degrabă: „Priviţi un om bolnav!”. Este trecerea de la valorile societăţii penuriei la cele ale societăţii belşugului. Perfect de acord. În România, burtoşii cu lanţuri de aur încă populează plajele de fiţe de la Mamaia, iar politicienii încă nu merg la sală. Dar trendul există – Boc coseşte în natură, Băsescu dansează, Udrea călăreşte. Ceea ce mă face să cred că sîntem pe drumul cel bun – vom deveni şi noi o societate a abundenţei!

vineri, iunie 25, 2010

1001 de gînduri

# Geniul lingvistic românesc nu se dezminte – vuvuzela sud-africană a fost transformată fie în vuvuzea, fie în vuvuzică, după dispoziţia microbistului…

# Nouă comportamente tipice pentru sindromul obsesiv-compulsiv, o boală psihică foarte întîlnită în rîndul managerilor români: controlul excesiv, dependenţa de cumpărături, jocuri de noroc, stimulente, dependenţa de muncă, dependenţa de relaţie, mitomania, bulimia, compulsia sexuală. Se pare că unii îşi construiesc firma ca pe un adevărat grup de susţinere psihiatrică…

# Observ că mulţi ticăloşi sunt oameni culţi, crescuţi în medii instruite. Cunosc canalii care merg la Operă, îl citesc pe Salman Rushdie şi au masterate luate la Paris. Este o realitate înfricoşătoare – dacă arta, literatura, instrucţia nu fac omul mai bun, atunci arta, literatura şi instrucţia sunt inutile!

# Fiecare oraş are nebunii pe care-i merită. Viena a născut cocoanele isterice ale lui Freud, mirosind a Oppoponax şi a frustrare, Parisul i-a văzut pe marii sadici de la Salpetriere, pînă şi Socola a avut vedetele ei. Mediocru, Piteştiul se laudă cu un tip bărbos, care plimbă zilnic pe centru un afiş, în care ne anunţă că maimuţele i-au omorît părinţii. Pare un grevist de la CNSLR-Frăţia şi nu-l bagă nimeni în seamă.

joi, iunie 17, 2010

Sîmbătă dimineaţă, la TVR3


În sfîrşit... m-au sunat de la TVR, ca să mă anunţe că au programat emisiunea despre conacul lui Istrate Micescu, zeul avocaţilor interbelici - sîmbătă, 19 iunie, la ora 09.00, pe TVR 3 (şi în reluare marţi, 22 iunie, orele 13.00). Programul se cheamă "Orele cetăţii".

Sper să fiu treaz la orele alea :)

sâmbătă, iunie 12, 2010

Fotbal cu Mordillo

Plictisindu-mă cumplit la primele meciuri de la mondiale (Huooo, Franţa!), m-am refugiat în bibliotecă, unde am regăsit (ha,ha!) un album Mordillo! Cum care Mordillo? Voi n-aţi avut Pif-uri? Ei, atunci trebuie să vă amintiţi girafele, elefanţii şi fotbaliştii acestui mare caricaturist argentinian...





vineri, iunie 11, 2010

Note de băutură (IV)


Seară fierbinte la „Librăria mea”. Afară sunt 30 de grade, în pahare – 47! Degustăm un brandy de Jerez, „Cardenal Mendoza” pe numele său, vechi de 17 ani, cu onctuozităţi iezuite, miros de nucă şi gust exploziv. Se face dintr-un soi aparte de struguri spanioleşti, dulci, care cresc în Andaluzia, în apropierea Gibraltarului, iar aroma specifică îi vine de la maturarea în butoaie de stejar american. Ionuţ Olteanu, general manager al Rando Company, importatorul exclusiv al licorii, îmi spune că, la Jerez, localnicii îşi încep ziua de muncă picurînd în cafea vreo zece picături de brandy. Nu mai mult… Apoi lucrează pînă la ora 12, cînd vine canicula. Şi lucrează bine – de vreo 200 de ani, Jerez şi împrejurimile trăiesc de pe urma vinului şi a brandy-ului. S-a născut o adevărată cultură a locului – în fiecare an, la culesul viilor, se organizează Festivalul internaţional de Flamenco şi Parada Şcolii Regale de Călărie, atrăgînd mii de turişti. Despre cardinalul Mendoza, o singură informaţie – a fost „avocatul pledant” al lui Cristofor Columb, la curtea regilor Spaniei, pentru obţinerea fondurilor necesare expediţiei către Americi.

joi, iunie 10, 2010

miercuri, iunie 09, 2010

Divinul histrion

Îmi place nespus acest divin histrion! Poate c-a fost oportunist cînd s-a dat cu comuniştii, poate c-a fost meschin cînd a vînat, la talcioc, covoare şi tablouri ale "foştilor", poate c-a fost ingrat cu studenţii, cum zice Adrian Marino în memorii... Dar avea toate cuvintele la el! Ei, cine e?! Nu v-aţi dat seama din maniera inconfundabilă de recitare?


Asculta mai multe audio Diverse

marți, iunie 08, 2010

Shakira cîntă Imnul Mondialului Sud African

video

Mersi, Daniel, pentru idee!

Fotbal şi cultură


Pentru că naţionala României e ciuca bătăilor pînă şi-n amicaluri... Pentru că ştirile sportive se ocupă cu "bomba" celulitică a lui Tănase... Pentru că Ioan Chirilă a plecat pe terenul verde de dincolo... Pentru că Ţopescu nu mai comentează nici măcar în parlament... Pentru că ziarele de sport publică emoticoane şi integrame... vă reamintesc că mai sînt doar trei zile pînă la începerea Marelui Bal, Campionatul Mondial de Fotbal! Joc serios, cu pedigree cultural, drogul săracilor şi al bogaţilor deopotrivă, pîine albă pentru politicieni şi business transfrontalier, fotbalul merită jurnalism pe măsură. De aceea, pe parcursul verii sud-africane, voi prelua aici cele mai interesante comentarii, articole şi analize, de la noi şi de-aiurea, la care voi adăuga, pe cît posibil, umilele mele texte. Fotbal şi cultură? De ce nu? Începem cu un bocet al lui Alexandru Hîncu, de la "Observator cultural", la capul defunctului stil ofensiv.

Mondialul lui Mourinho sau Partea Grizonată a Forţei

Ştiu, titlul vă contrariază profund, din moment ce „The Special One“, cum singur şi-a zis portughezul, cu înduioşătoarea modestie ce-l caracterizează, nu antrenează nici o echipă calificată în Africa de Sud. Corect. De aceea, identificaţi iute lemnul cel mai apropiat şi bateţi în el. Dacă merge, am scăpat. Dacă nu, va fi Mondialul lui Mourinho. Un turneu final nu doar tutelat, ci telecomandat de spiritul Titanului Grizonat. Unul în care mai toate echipele vor dori să fie Internazionale Milano. În consecinţă, cele mai multe meciuri vor semăna cu finala de anul acesta a Ligii Campionilor, iar restul, cu semifinala Barca-Inter. Sigur, nu chiar din prima. În grupe, se vor găsi entuziaşti care să atace generos, adesea frenetic, ridicînd tribunele în picioare. Unii vor izbuti să se şi califice în faza superioară, cu eliminare directă. Unde au două opţiuni. Prima e să fie trimişi acasă, sec, de maeştrii realismului defensiv, conform modelului „atacă tu ca fraierul un meci întreg, ca să te prind eu pe contraatac, cînd te-a lăsat splina“. A doua opţiune e să cedeze şi ei irezistibilei ispite. În Războiul Stelelor, ar trece de Partea Întunecată a Forţei. Cum Mourinho poartă costume Armani şi nu seamănă cu Darth Vader, în fotbal vorbim în schimb de Partea Grizonată a Forţei. Şi-anume, „cu fundul în poartă“, ca să citez nemuritoarele cuvinte de tinereţe ale lui Cristi Chivu. Acesta ar fi scenariul pesimist, gen coşmar. Îl scriu din dorinţa expresă ca pronosticul să nu se adeverească. Dimpotrivă, îmi doresc să plouă cu goluri, în finală să ajungă cumva, printr-o minune, Brazilia şi Olanda, iar scorul să fie 5-4, pentru oricare din ele. Acuma, sincer, care variantă vi se pare mai plauzibilă? Citiţi în continuare

sâmbătă, iunie 05, 2010

Forza, Francesca!


Woow, ce meci frumos în finala feminină de la Roland Garros! Italianca Francesca Schiavone (29 de ani) a reuşit s-o învingă pe favorita Samantha Stosur (26 de ani, Australia) printr-un remarcabil efort de voinţă şi inteligenţă! Francesca, un ghem de fibră, s-a impus în două seturi (6-4, 7-6), iar tie-breck-ul a făcut toţi banii... Cei care au pariat pe Schiavone au cîştigat potul cel mare... Încleştarea asta îmi dă speranţe. Poate că era roboţilor tenismeni intră în declin ? Poate că tenisul îşi regăseşte emoţia şi fantezia? Mîine, nu rataţi finala masculină dintre tăuraşul Nadal şi frumuşelul Soderling (de la ora 16.00, pe Eurosport)! Io ţin cu suedezul!

miercuri, iunie 02, 2010

Astăzi mi-e dor de Sabato


Astăzi mi-e dor de Sabato. Ernesto Sabato. Piromanul. Scriitorul argentinian care îşi arde cărţile. Din foc au scăpat doar trei romane - "Tunelul", "Despre eroi şi morminte", "Abbadon exterminatorul" - şi cîteva eseuri. Astăzi mi-e dor de Sabato cel tînăr, imigrant la Paris, care îşi trecea iernile cu o bucată de pîine şi cu un tratat de algebră. Ceea ce l-a dus către un doctorat în fizică şi o ucenicie în laboratorul doamnei Curie, unde a întîlnit un alchimist - dar asta e o altă poveste. Astăzi îmi lipseşte Sabato cel halucinant, care te prinde în coşmarurile sale, unde oroarea oarbă lasă mesaje în toaletele Buenos Airesului. Astăzi am nevoie de Sabato cel trist, care îşi cumpără zeci de carnete, în aşteptarea inspiraţiei. Astăzi mi-e dor de Sabato cel bătrîn, de chipul lui ridat, de luciditatea încrîncenată cu care se opune Răului. Şi, de cîte ori mi-e dor, caut pe Google ştirea morţii sale. Nu e. Nu e nici astăzi. Peste o lună-două, dragul meu Ernesto va împlini 99 de ani.