Visează australienii oi electrice?

Rar autor de SF mai ecranizat ca Philip K. Dick! Citindu-i opera, ai spune că omul nu crează efecte vizuale - stilul este sec, dialogurile - banale, descrierile - puține. Dar, dacă ai răbdare, scriitura lucrează ca un drog psihedelic. Elemente ambigue se acumulează, apar amănunte bizare, banalitatea se crapă iar prin fisuri poți zări o altă lume - ciudată, răsturnată, pe dos. Un spațiu al simulacrelor, al morților care visează, al paradoxurilor, oglindirilor, religiilor sintetice. Un univers paranoic, al prevestirilor și oracolelor, în care personajele se mișcă parcă trase de sfori, iar autorul nu-și bate capul să găsească explicații științifice. Dacă n-am avea la tot pasul gadgeturi tehnologice și călătorii spațiale, atmosfera scrierilor lui Dick ne-ar aminti de Franz Kafka. 

Philip K. Dick

Și atunci, de ce atîtea filme după romanele și nuvelele sale? Răspunsul e simplu - pentru că scenariile de viitor au consistență, pun probleme filosofice și uluiesc. Dacă ești regizor și gîndești în imagini, ai deplina libertate să le îmbraci cum vrei - miezul de paranoia va funcționa. Se vede asta în “Total Recall”, varianta lui Verhoeven din 1990 (cu Arnold) și în cea din 2012, a lui Len Wiseman (mai slabă ca feeling, chiar dacă superioară ca efecte), amîndouă ecranizări ale nuvelei “Amintiri garantate”, se vede în “Minority Report”, unde Spielberg dă recital, se vede în atmosfera serialului “Omul din castelul înalt”, în care David Semel folosește doar premisa distopică din romanul lui Dick. Dar favoritul meu e “Blade Runner”-ul lui Ridley Scott (1982), ecranizarea volumului “Visează androizii oi electrice?”, publicat de Philip K. Dick în 1968. Succesul său a fost atît de mare încît a creat un stil vizual (“tech noir”, marca cyberpunk-ului), care merge mai departe 30 de ani mai tîrziu, prin urmarea “Blade Runner 2049”.

Blade Runner - Ridley Scott

Țin minte și acum prima întîlnire cu “Blade Runner”, la un Romcon, la Iași, în iarna lui 1984. Abia intrasem la facultate și nu citisem romanul lui Dick (avea să fie publicat la noi după 1990, primul titlu din seria “Nautilus” de la “Nemira”). În atmosfera înghețată (la propriu) de la Casa Pogor, studentul de la Politehnică privea cu ochi mari un viitor diferit de cel înfățișat la orele de marxism. Un viitor apropiat, în care Los Angelesul se transformase într-o lăbărțare costieră mizeră, cu favele mocirloase și zgîrie-nori ca niște zigurate, cu reclame holografice și străzi pline de băltoace. Un viitor fără soare, fără plante, fără animale, în care bogații emigraseră în cosmos, serviți de androizi, fabricați prin inginerie generică. Replicanții fugari erau depistați prin teste psihologice (se presupunea că un sintetic nu are sentimente) și “retrași”, adică omorîți de vînători de recompense. Din ce în ce mai uluit, am urmărit epopeea tragică a sclavilor răsculați din seria Nexus, conduși de un Rutger Hauer sculptural, căutîndu-și Creatorul printre gunoaie, prin clădiri jerpelite. Cîtă diferență față de imageria SF-ului de tip sovietic, cu optimiștii  oameni ai muncii cucerind cosmosul!

De atunci, am revăzut de mai multe ori “Blade Runner”, comparîndu-l cu cartea. Dick te cufundă într-o tristețe greu de descris, mai ales cînd îți spune cum oamenii își cumpără animale electrice, ca să nu se mai simtă singuri. Dar și Scott punctează la acest capitol, lăsînd să curgă muzica melancolică a lui Vangelis. Dick te uimește cu mercerismul, o tehno-religie care-ți permite să participi la chinurile unui bizar non-mîntuitor, Wilbur Mercer. Scott răspunde cu baletul piticilor mecanici ai lui J.F. Sebastian, prin interioare igrasioase, cu estetica fețelor pictate, trimițînd la clovnii lui Fellini, cu trupurile de supraoameni ale androizilor, ca la Arno Breker sau Leni Riefenstahl. Nu poți hotărî care e mai bun. Dar, dacă Philip K. Dick nu l-a influențat foarte mult pe William Gibson, cyberpunkul i-a rămas profund îndatorat lui Ridley Scott, dacă e să ne gîndim la atmosfera unor filme precum “Johnny Mnemonic” sau “Matrix”. E aici un fel de estetică, dacă nu chiar o metafizică a gunoiului, care ne impresionează cu atît mai mult cu cît privim mai atent în jur. Lumea postmodernă, în care a pășit cu timiditate și România, după 2000, poartă semințe de Blade Runner.

După 30 de ani de la întîlnirea de la Romcon, am văzut și urmarea - “Blade Runner 2049”, în regia canadianului Denis Villeneuve. Construit într-un ritm lent, mizînd pe o imagine copleșitoare și pe o scenografie impresionistă, în linii minimaliste, filmul duce mai departe povestea, explicînd mai mult. Acum, Los Angeles-ul este apărat de un mare stăvilar, întrucît nivelul oceanului planetar a crescut, inundînd zone întregi de coastă. Colapsul ecosistemelor a obligat omenirea să dezvolte ferme hidroponice, în care sînt crescuți viermi, singura proteină disponibilă. După ce elita s-a mutat în Cosmos, orașele s-au umplut cu emigranți, chinezi și indieni. Cei mai defavorizați trăiesc printre gunoaie, sortîndu-le, reciclîndu-le. Androizii lucrează în servicii publice, iar programe de computer le testează, periodic, integritatea mintală. Industria simulacrelor a ajuns la apogeu, există creatori de amintiri artificiale. Cum oamenii nu mai pot întreține infrastructura rutieră, mașinile zboară. Retrași în cubicule, puținii fericiți care-și permit intimitate trăiesc în compania unor holograme. Moartea vine din cer, adusă de drone, iar antenele de radiotelescop, prăbușite, s-au transformat în adăposturi pentru vagabonzi. 

Blade Runner 2049

Despre intrigă nu sînt multe de spus. E destul că eroii caută urmele unui miracol - un copil, născut din dragostea unei replicante cu un om. O imposibilitate pentru gîndirea rațională, așa cum este și nașterea unui Mîntuitor dintr-o Fecioară. Și totuși… Misterul, atît de necesar pentru ieșirea din iadul postmodern, a lăsat urme, poate fi constatat cu mijloace științifice. Cîteva scene rămîn memorabile. Ca să poată face dragoste, o Inteligență Artificială își proiectează holograma asupra corpului real al unei prostituate, iar suprapunerea nu e perfectă - Spiritul pîlpîie, în coborîrea sa peste Carne. Fantoma lui Elvis cîntă pentru o sală goală, corpurile mumificate ale androizilor sînt ținute în măruntaiele unei piramide iar ultimul copac uscat e ancorat cu sîrme, ca să nu fie luat de vînt. Las Vegas e un deșert radioactiv, prin care rătăcește un cîine robot care linge whisky. 

În urmă cu 30 de ani, viitorul din Blade Runner mi s-a părut improbabil. Atunci, merele creșteau în pom și orice copil știa cum arată o oaie. Astăzi, aflu că în incendiile  recente din Australia au murit milioane de animale, inclusiv oi, iar unele specii, mai rare, s-ar putea să fi dispărut definitiv. Visează australienii oi electrice?

O cetate cu ziduri de apă

Motto (adaptat): S-a stins viața falnicei Veneții,
N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrund turiștii, dărîmînd păreții !

 Canal Grande

Uite că nu scap de ce m-am temut! Astăzi plec spre Veneția și am inima strînsă. Mă gîndesc că voi găsi un oraș asediat de turiști, calamitat, de nefrecventat. Știri recente spun că venețienii, exasperați, cer introducerea de taxe mari pentru vizitatori. Dar o fac cu jumătate de gură – orașul din lagună trăiește de pe urma turismului. Un paradox tragic. De la Padova la Veneția, trenul face cam 45 de minute, cu avantajul că te lasă chiar în inima orașului, la Gara Santa Lucia, după ce străbate un pod lung de kilometri, printre ape. Majoritatea venețienilor s-au mutat “pe continent” – din goana trenului zăresc spații industriale, depozite, porturi în care stau ancorate vase de croazieră, înalte cît blocurile cu zece etaje. Gara mare și animată seamănă, cumva, cu aceea din Florența, numai că, ieșind de la peroane, dai de apă. Soluția optimă de transport este abonamentul de o zi sau două, cu toate rutele incluse. Veți primi un card de acces, pe care ar fi bine să nu-l pierdeți – funcționează ca o cheie electronică pentru turnicheți. Și zău că veți avea parte de ei, peste tot!

 Basilica San Marco

Ne hotărîm să luăm un vaporetto, pînă în Piața San Marco. În jur, lume amestecată – localnici care merg la piață, doamne bătrîne cu căței, japonezi cocoșați sub povara Nikoanelor, copii. Canal Grande, autostrada de apă, este străbătut de bărci cu motor, gondole și șalupe rapide. Nu reușesc să identific palatele celebre de pe mal, prea sînt multe și coșcovite – igrasia urcă, invariabil, pînă la primul etaj. Palatul venețian este, de fapt, o construcție care a servit scopurilor negustorești – la parter se găseau depozite, deasupra - birouri și săli mari, de primire, iar celelalte două-trei niveluri adăposteau apartamente. Cum spațiul este redus, clădirea are o formă trapezoidală, cu latura lungă și împodobită spre apă. În spate – Dumnezeu cu mila! Dar cum au construit oamenii ăștia în lagună? Povestea e cunoscută – totul stă pe trunchiuri de copac, înfipte în mîl, peste care s-au bătut scînduri, peste care s-au pus blocuri de piatră. De sute de ani, fiind scufundate total, în lipsa oxigenului, lemnele nu putrezesc ci se pietrifică. În apa lagunei, Veneția a crescut ca o colonie de corali. De ce? Pentru a se feri de năvălitori, apoi pentru a face mai ușor comerț, cu galerele sale ieșite din pîntecele Arsenalului. O cetate cu ziduri de apă, întinsă pe fiecare petec de pămînt disponibil, care și-a atins apogeul pe la 1450, cînd controla un vast imperiu comercial, în Adriatică și în Mediterană. O Republică moștenind (ba chiar prădînd) tradiția artistică a Bizanțului. O pavăză din vîsle, tunuri și bordaje în calea turcilor, un cuib de tîlhari, aventurieri și exploratori. Un arbitru al eleganței și al bunului gust dar și o mare casă de toleranță. O oligarhie dependentă de ritualuri și o birocrație securistică, bizuindu-se de turnători. Dar oare ce n-a fost Veneția? 

  Sala Marelui Consiliu - Palatul Dogilor

Coborîm la Ponte del Rialto și ne amestecăm în masa turiștilor. E plin de gură-cască. Magazinele de suveniruri te îmbie cu tot felul de nimicuri, la prețuri imposibile. Rapid, ne pierdem pe străduțele pitorești, înspre Piața San Marco, “salonul de primiri al Europei”, cum i se spunea în epoca napoleoniană. Astăzi, salonul s-a umplut cu neamuri de la țară. În fața Basilicii, cozi interminabile. Cum nu e chip să intri, fără să te calce în picioare grupurile de ruși și de chinezi, mai bine o admiri pe dinafară – pare o Sfîntă Sofia, construită de barbarii gotici ai Lombardiei, care au încurcat planurile! Începută prin secolul al IX-lea, ca să adăpostească moaștele Sf. Marcu, furate din Alexandria, și-a căpătat aspectul final abia peste vreo mie de ani. Răstimp în care i-au crescut domuri, coloane și fleșe, de nenumărat. Pare un morman de prăzi de război. Deasupra intrării, patru cai poleiți cu aur se cabrează neputincioși – nu se vor mai întoarce niciodată în grajdul lor din Constantinopol. Mozaicuri imense, aurite, împodobesc fațadele. O arhitectură fără perspective, mai degrabă o scenografie – Piața San Marco este o uriașă scenă de teatru, cu Domul, Campanila și Palatul Dogilor pe fundal. Culori pietrificate, voluptoase, intensifică sentimentul de strălucire crepusculară, de melancolie rafinată. Mi-aș dori să văd Veneția iarna, golită de turiști, prin cețuri și fulgi de zăpadă.

 

Piața San Marco

 

Dogana al Mare

Pînă la urmă, n-am ce face și mă așez la coadă pentru Palatul Dogilor. Peste o oră, reușesc să intru. Interioarele sînt fascinante, monumentale. Trecem prin camerele de consiliu și de judecată, pînă în Sala Mare, care poate adăposti 1700 de persoane.  Portrete ale dogilor, scene de bătălie la dimensiuni colosale, “Paradisul” lui Tintoretto.  Săli de arme,  mobile din lemn rar – latura diurnă a Puterii. Urmează și cea nocturnă – pătrundem în birourile Inchiziției. Aici, sub tavane pictate, funcționarii umbrelor analizau denunțurile, interogau suspecții și îi trimiteau spre labirintul celulelor, pe Podul Suspinelor, o structură închisă, prin care abia răzbate o rază de soare. Ajung acum în pîntecele bestiei, printre săli de tortură și carcere, gîndindu-mă cum naiba a evadat de aici Casanova, pe la 1756, acuzat de magie, blasfemie și spionaj. La ieșire, mi se pare că au scăzut cozile la Dom și intru sub bolțile magnifice. Mare greșeală! Jumătate din Asia s-a mutat înăuntru și face poze la altar. 

 Galeria Academiei

A venit ora mesei și zău dacă știu ce să aleg! Peste tot înghesuială și mîncare proastă, pentru turiști. N-am de lucru și aleg o locantă, pe lîngă Teatro La Fenice. Chelneri de culoare mă servesc cu minestrone, o zeamă lungă de legume, pe care aș recomanda-o bolnavilor de stomac, și cu spaghetti al nero di seppia. Bune macaroane, cu cerneala lor cu tot... Lejer întremat, mă pregătesc pentru partea a doua a zilei – o vizită la Galeria Academiei. Clădirea nu impresionează cu nimic. În schimb, aici poți găsi marea pictură venețiană – Madonele fraților Bellini, procesiunile hieratice ale lui Carpaccio, peisajele copleșitoare ale lui Tintoretto. Și cireșele de pe tort – Tripticul Sfintei Liberata și cel al Ermiților, realizate de fantastul Hieronimus Bosch. Ca de obicei, pierd simțul timpului, uitîndu-mă la orașele sale miniaturale și la creaturile halucinante care le populează. În plus, mai găsesc și o expoziție temporară cu desene leonardești, studii ale măsurii corpului uman. Excelent! 

 San Giorgio Maggiore

 Ziua se încheie cu o vizită la biserica San Giorgio Maggiore, construită de Palladio, pe insula cu același nume. Andrea di Pietro, zis Palladio, a fost poate cel mai interesant arhitect și filosof al arhitecturii din Cinquecento. Succesor al lui Alberti și Bramante, s-a inspirat major din stilul Romei antice, pe care îl teoretizează în „Patru tratate despre arhitectură”, lucrare apărută în 1570. Folosește ordinele clasice, cu pilaștri, porticuri logii - pentru clădiri laice. Faimoasele sale vile se găsesc răspîndite în întreaga regiune Veneto. În schimb, în plină epocă barocă, arhitectul construiește biserici austere, temple glaciale, ca “pentru academii de gînditori”, vorba lui G.M. Cantacuzino. San Giorgio Maggiore nu face excepție. O găsesc scăldată în lumină artificială – imensa fațadă de marmură albă strălucește. Interiorul e vast și aerisit. Dar ce văd? În naos, sub cupolă, a fost plasată o “operă de artă modernă” – un turn de plastic, ca niște post-it-uri gigantice, puse unele peste altele! Nimeni nu poate să-mi explice monstruozitatea. Stînjenit, urc cu liftul în clopotnița înaltă și subțire, de unde se deschide cea mai frumoasă panoramă venețiană. Trag aerul sărat în piept și încerc să uit.

(Din Cartea Calfei călătoare, Vol 2, în pregătire)