luni, octombrie 21, 2013

Jocul lui Ender


În noiembrie, va avea loc premiera filmului „Jocul lui Ender”, o superproducţie americană care pleacă de la romanul omonim al scriitorului Orson Scott Card. Evident, fanii SF aşteaptă momentul cu înfrigurare, întrucît cartea e legendară, primind premiul „Nebula” în 1985 şi „Hugo”, în 1986. Ca să treacă mai iute timpul, am recitit şi eu „Jocul lui Ender”, după vreo zece ani de la prima lectură.  Şi pot să pun pariu că filmul mă va dezamăgi, dacă nu se va concentra asupra procesului de formare a strategului-copil Ender, ultima speranţă a omenirii în lupta cu o rasă extraterestră. Sigur, vor fi bătălii spectaculoase, efecte uimitoare (parcă văd că iese în format 3D) şi o distribuţie pe măsură. Dar chestiunile psihologice şi conceptuale? Fac o listă cu ceea ce aş vrea să văd:

  1. Singurătatea liderului – ca să-şi exercite puterea, strategul trebuie să se distanţeze de armata sa, în sensul de a o analiza „din afară”, atît din punctul de vedere al jocului, cît şi al relaţiilor inter-umane.
  2. Chestionarea morală – strategul operează cu dileme etice, face sacrificii, acţionează în termenii Binelui şi Răului. Învingîndu-i pe „gîndaci”, stingîndu-le specia, el trebuie să le preia moştenirea culturală, devenind „Vorbitor în numele morţilor”.
  3. Relaţia maestru-discipol – în Şcoala de Luptă, după ce-şi depăşeşte camarazii, Ender îl cunoaşte pe Mazer Rackham, eroul Celei De-a Doua Invazii, care-l învaţă că cel mai bun maestru e duşmanul. Şi tot ce decurge dintr-o astfel de axiomă.
  4. Complexitatea mediului cultural, în care se formează Ender – psihanaliza „terţului exclus”, jocurile de putere din cadrul Hegemoniei americane, rivalitatea cu Tratatul Varşovia. Ascensiunea lui Locke şi a lui Demostene (un plot naiv, după gustul meu – cum să crezi că doi copii, chiar geniali, pot să devină influenţi în reţele, unde vorbesc milioane de oameni?).


Una peste alta, romanul mi-a redeschis apetitul pentru studiul vieţii marilor comandanţi militari – Cezar, Atilla, Napoleon, Patton. Biblioteca mă aşteaptă! Încep cu „Cezarul” lui Rex Warner... Pînă vine filmul!

luni, octombrie 14, 2013

Amărăciunile unui bătrîn sefist


Ți-o spun din capul locului – sînt un sefist bătrîn. Nu te grăbi să cauți termenul pe Google, o să te lămuresc chiar eu. Am crescut înconjurat de cărți science fiction, SF, anticipație, ficțiune științifico-fantastică. O literatură minoră, fără valențe artistice”, cum spuneau intelectualii serioși, considerînd-o nepoata săracă a fantasticului și verișoară a romanului polițist. Ei bine, pentru mine, copil naiv născut în închisoarea comunistă, minora asta s-a dovedit cea mai bună prietenă. Cu ea am ridicat ochii către stele, cu ea m-am întrebat de unde vin și spre ce mă îndrept, și tot cu ea am înțeles că trăiesc într-o distopie. Într-o țară cu mașini care aveau voie să circule o dată la două săptămîni, literatura asta m-a purtat în Nebuloasa din Andromeda. Într-o societate condusă de un cizmar scelerat, mi l-a prezentat pe Căpitanul Nemo. Cînd mi-am dorit să știu ce va fi după moarte, m-a îmbarcat în Mașina Timpului. La coadă la carne, mi-a povestit despre ferme hidroponice. La orele de rusă, mi-a șoptit că decăderea e înscrisă în genele Imperiului. În fine, a făcut pentru mine ceea ce Dumnezeu n-a putut face – m-a consolat, m-a uluit, m-a făcut recunoscător că exist. Materie fragilă, într-un univers ostil. Materie fragilă, dar gînditoare... Și tot ea, minora asta, mi-a deschis gustul pentru geometriile cristaline ale rațiunii. Și pentru profesia de inginer. Pe care, cu ingratitudine, am părăsit-o cu prima ocazie. Dar sefist am rămas totdeauna.

Acum, la vârsta maturității, citesc în continuare science fiction. Sigur, nu mai e ce-a fost, maeștrii s-au stins, e greu să mai găsești o idee nouă. Cunoașterea științifică și tehnologia au o rată de creștere care descurajează speculația. Moartea marilor narațiuni identitare (mituri, istorii, ideologii) împietrește pînă și micile povești. Consumerismul își întinde mediocritatea peste suflete. În contact cu anul 2013, îmi simt gura amară – multe dintre scenariile minunate ale science fictionului întîrzie să se împlinească. Ba, mai mult, în varianta asta de realitate, nici că se vor împlini vreodată. O să le trec rapid în revistă. Dacă ai răbdare să le citești, o să afli de ce sînt trist. La ce ți-ar folosi? Nu știu. Poate pentru a măsura idealurile pierdute ale unei generații. Ale unei lumi. Ale unui mod de gîndire. Pentru a vedea limitele metodei științifice de abordare a realității.

Roboții și munca. În textele clasice, de la Golemul lui Meyrink pînă la Imperiul lui Asimov, omul construiește roboți pentru a se elibera de munca repetitivă, pentru a explora țărmuri ostile, pentru a depăși spațiul și timpul. Homo Faber. Demiurgie. Legile moralei robotice și celelalte. În varianta noastră de realitate, constat că e mai ieftin să lucrezi cu sclavi – fie că e copilul din Bangladesh, plătit cu 15 dolari pe lună, fie că e corporatistul occidental, îndatorat la bancă. Muncă repetitivă? He, he, he... Fii mulțumit că ai serviciu! Țărmuri ostile? Curînd o să acoperim planeta cu tablă, ei și ce? Spațiul și timpul? Ne deplasam mai repede ca oricînd și trăim mai mult ca oricînd (dacă ne-am născut în Vest). Chestia e că nu mai știm de ce!

     Creșterea inteligenței umane. Sefiștii credeau în evoluție. Or, omul e om tocmai pentru că e inteligent – stochează cunoașterea și o folosește pentru rezolvarea problemelor. Așa că o creștere a inteligenței părea inevitabilă. Ca și progresul științific, inteligența umană tindea la infinit. În varianta noastră de realitate, asta nu se verifică. Din contră, mi se pare că specia involuează. Dispunem de infinit mai multe cunoștiințe decît omul anului 1500 dar ce folos? Capacitatea creierului e limitată. Protezele mentale (hard și soft) nu ne ajută să facem saltul. În Sfîrșitul copilăriei”, Clarke își imaginează trecerea la specia cosmică – marea roire. Vise, taică, vise! Mai degrabă vom rămîne maimuțe viclene, cu psihologia aferentă, agitînd agresiv bîta, toporul, sulița, pistolul, racheta, sabia laser... Neuromanți, cyborgi, adamiști și edeniști? Pfff... Poate eloi și morloci, asta da!

Colonizarea spațiului cosmic. Poate cel mai drag vis al sefiștilor, oameni crescuți la școala oikumenei... Argonauții, Cristofor Columb, Neil Armstrong, Căpitanul Picard – ăștia sînt eroii noștri. Fără ieșirea din puțul gravitațional terestru, sîntem condamnați la stagnare și consumare a resurselor. Și la plictiseală. Orice aventură începe cu o numărătoare inversă sau cu un “Engage!”. Luna, apoi Marte, terraformat, apoi centura de asteroizi, apoi Alfa Centauri apoi... Cătinel-cătinel, pe orbită, în punctele Lagrange, asamblînd stații, ridicînd pînzele solare, accelerînd atomic, strecurîndu-ne prin maelstromurile spațio-temporale! Așa era în cărți. Din păcate, în varianta noastră de realitate, omul n-a mai călcat de 35 de ani pe Lună. Cursa spațială ruso-americană, imaginată de savanții lui Stalin și înfăptuită de savanții lui Hitler, s-a terminat în coadă de pește. Cică e prea scump. E mai ieftin să scoți resurse de pe planeta Roșia Montană, nu?
          
    Întîlnirea cu Ceilalți. First Contact. EI ne trimit un mesaj. EI vor să ne colonizeze. Să ne mănînce. Să ne ia femeile. Ne luptăm cu EI. Cooperăm cu EI. Nu-I putem înțelege, ca în Picnic la marginea drumului”, ca în Solaris”. Dar măcar ne hrănim cu firimiturile de la masa Lor. În fine, nu ne mai simțim singuri. În varianta noastră de realitate, Cosmosul tace. Tace, ca și Dumnezeu. Oare EL, EI există? Tăcerea asta, aproape asurzitoare, ne face să-i căutăm, să-i creăm în virtual. Am interconectat toate computerele Pămîntului, în speranța secretă că, odată cu creșterea complexității, vom crea Conștiință. Și a ieșit ... Angry Birds!

Pămîntul pentru oameni. În fine, ultima amărăciune. Am visat că putem avea, cu toții, o viață mai bună, pe Geea, planeta vie. Ecologie. Dune”. Energie ieftină și curată. Fuziune nucleară. Guvern mondial. Demnitate umană. Cooperare. Și avem, în varianta asta de realitate, ce știți cu toții. Nici Infern, nici Paradis. Purgatoriu. O Vale a Plîngerii. Și dacă asta ne e condiția? Homo homini lupus. Plafonare. Cine are, i se mai dă, cine n-are, i se ia tot. Singurătate. Solipsism. Și stingere. Dar asta o s-o știi doar tu, tinere prieten! Viitorul îți aparține. Eu voi rămîne, pînă la final, cu iluziile SF-ului!

joi, octombrie 10, 2013

Ultimul teocrat din România


Se povesteşte că, într-o dimineaţă, în cumplita închisoare comunistă de la Aiud, colonelul Gh. Crăciun, comandantul puşcăriei, trecea în revistă careul de deţinuţi. La un moment dat s-a oprit în fața unui om înalt, slab, puțin adus de spate şi i-a zis:

- Ce faci, filosofule?

Îl cunoscuse. Era Petre Țutea. Era aşa de slab că-l susțineau doi camarazi. Din cauza epuizării, capul îi căzuse în piept. Nici un răspuns. Crăciun l-a privit satisfăcut. Apoi s-a întors către mulţime, începîndu-şi lecţia politică:

 - Mă, fasciştilor, bandiţilor! Aţi rămas în urmă! V-aţi prostit! Că dacă eraţi deştepţi nu ajungeaţi aici! Voi şi Dumnezeul vostru! Vi-l închipuiti pe Christos cu un crucioi în spate prin New York? Ar râde şi curcile, bă! Uite am ajuns în Lună şi n-am dat de niciun Dumnezeu!

Se depărtase câtiva paşi. Atunci, Țuțea a ridicat mâna.

- D-le Colonel! O clipă. Vreau să vă întreb ceva!
- Da! Ia zi, mă, filosofule!
- Nu vă supăraţi, aţi crescut la oraş sau la ţară?
- La ţară, mă! Nu se vede? 
- Şi aţi avut porci?
- Auzi vorbă? Cum să nu! Care gospodar de la ţară nu creşte porci?
- Şi... aţi văzut dvs. porc să privească în sus?

Povestea aceasta, adevărată sau nu, mi se pare că spune despre Petre Ţuţea mai mult decît orice tratat encomiastic. Spune, pentru că îi surprinde esenţa – Ţuţea a fost un spirit viu, sclipitor în formulări şi tranşant în judecăţi. Nici nu ştiu care dintre cele două componente ale gîndirii sale mă fascinează mai tare. Din păcate, cei mai mulţi dintre români, la fel ca şi mine, l-au cunoscut numai din interviurile de televiziune – or, atunci Ţuţea avea 88 de ani. Se instalase declinul. Apoi, articolele risipite prin presa vremii, ca şi cărţile confecţionate de edituri după moartea lui, sînt inevitabil fragmentare şi cîteodată ilizibile. E un adevăr – Petre Ţuţea n-a fost scriitor şi nici filosof. Şi totuşi... Geniul său, marele său talent a constat în a îmbrăca sistemul dogmatic creştin în haina oralităţii, a formulării memorabile. Căutaţi pe internet înregistrările video. Ascultaţi-l, priviţi-i ochii strălucitori, delectaţi-vă cu mimica sa infinit de expresivă. Nu se poate să nu fiţi captivaţi. Dacă trece aşa uşor „proba ecranului, a sticlei”, cum spun experţii în comunicare, dacă reuşeşte să ne captiveze şi după moarte, vă închipuiţi cum era omul într-o discuţie faţă către faţă?

S-a spus despre Ţuţea că a fost un Socrate al românilor. Mie mi se pare cumva inexact. E drept, provenea dintr-o tradiţie a gînditorilor spontani, deschisă de Nae Ionescu, orator desăvărşit, capabil să ţină un curs de filosofie fără notiţe, pornind de la o temă care-i venea de dimineaţă în minte, urmărindu-i dezvoltarea în istoria ideilor, bizuindu-se pe o memorie fabuloasă. Întru cîtva, aşa făcea şi Nicolae Iorga, şi Constantin Noica. Totuşi, mi se pare că Ţuţea avea ceva în plus – şi anume recursul la o vînă a vorbirii populare, aceea sintetică, tranşantă, fără rest. Formulările lui Ţuţea au ceva din definitivul aporeticii populare. Chiar el spunea - la întrebările fundamentale ''de ce?'' si ''în ce scop?'' aporetica rurală românească răspunde: ''d-aia''. Sintagmele sale au consistenţa pietrei. Nu lasă loc de întors – le accepţi sau le respingi. Ţuţea nu te duce, precum Socrate, în dilemă, în aporie, demontîndu-ţi argumentaţia. Ţuţea afirmă, fără rest. Dacă Socrate făcea maieutică, adică moşea adevărul, scoţîndu-l din interlocutor ca pe un copil din mamă, Ţuţea îţi arată adevărul gata făcut, bine crescut, în splendoarea maturităţii sale. Mă gîndesc că un astfel de stil – imperial, apostolic – nici nu s-ar potrivi oricărui conţinut ci numai unuia dogmatic, tradiţional. Şi aşa ajungem la substanţa gîndirii lui Ţuţea.

Şi despre asta s-au spus şi s-au scris multe. Dacă ar fi să sintetizez, aş zice şi eu că Petre Ţuţea a fost ultimul teocrat al României. Un om de dreapta, religios şi monarhist, inamic al oricărei revoluţii. Un Joseph de Maistre de la Boteni. Pentru Ţuţea, exista un singur Adevăr, şi anume existenţa lui Dumnezeu, structurat trinitar şi revelat teandric, prin persoana lui Iisus Hristos. De aici, omul şi-a dezvoltat întreaga meditaţie, atent să se plaseze sub autoritatea dogmatică şi să fie cît mai clar în termeni. Spunea chiar el: M-a întrebat cineva odată: Mă Petrică, tu cînd te aşezi la masa de scris cum scrii? - Sînt emoţionat de fila goală. Prima mea grijă e să nu fiu pîndit de demonul originalitătii. Urmăresc să nu fiu original şi să fiu cuviincios. - Eşti inspirat? - Nu, nu stă niciodată un zeu în colţul camerei mele cînd scriu eu. Sînt foarte neliniştit. Eu, care sînt creştin... Am două nelinişti; să nu se afle în expunerea mea nici o inadvertenţă terminologică şi nici o impietate”.

Punerea sub autoritatea sistemului dogmatic l-a dus pe Ţuţea către o limpezime de cleştar. A înţeles şi a asumat toate consecinţele sistemului, ca un matematician ce porneşte de la un corp axiomatic, dezvoltînd apoi, prin operaţii logice, un întreg cîmp de teoreme. Probabil că o experienţă la limită i-a marcat gîndirea – trecerea prin infernul carceral. În tinereţe, vreo 12 ani, Ţuţea a fost de stînga. A scos o revistă, cu Petre Pandrea, a murdărit cu grafitti „de închiriat” zidurile palatului regal. Apoi, în închisoare, victimă a bestialităţii torţionarilor, n-a mai găsit altă soluţie decît aceea de a-şi pune sufletul în mîinile lui Dumnezeu. O spune chiar el: “Cînd am văzut, în închisoare, că tot regimul care mi se aplică e inoperant - puteam eu, ca om, să-mi explic asta? Şi atunci m-am gîndit că există o forţă supracosmică, transcendentă, numită Dumnezeu. Numai El putea face isprava asta, ca eu să scap de înlănţuire. Pentru că, personal, nu mă pot dez-lănţui si elibera. Iar a vieţui acolo, la închisoare, fără asistenţa Lui nu se poate; au fost oameni care au murit... Atunci s-a născut în mine credinţa nelimitată în atotputernicia si atotbunătatea divină”.

Religia creştină, pe care şi-o asumă fără rest, îi aduce nu numai claritate ci şi consolare. Prima funcţie a unei religii reale este consolatoare, fiindcă fără religie am lătra precum cîinii. Ne naştem, trăim, ne îmbolnăvim, îmbătrînim şi murim. Şi întreg peisajul speciei om culminează în cimitir. Destinul uman nu e o invitaţie la fericirea de-a trăi. Singurul mod de-a evita neliniştea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir - cum a intrat prietenul meu Cioran - prin disperare”. De aceea, filosofia i se pare caducă – niciodată, Ţuţea n-a spus despre sine că e filosof ci gînditor creştin. Nu teolog, “că n-am toate instrumentele”, zicea, ci gînditor creştin. Unul care se mişcă între poruncile date lui Moise de Iahve şi Predica de pe Munte a lui Hristos. Un cîmp larg, al misterului, din care se naşte şi etica, şi istoria, şi politica. Ba chiar şi ştiinţa. Despre toate, Petre Ţuţea poate să spună ceva. Şi o face antologic.

În domeniul eticii, Ţuţea considera că nu se poate spune nimic mai mult decît o face dogma creştină – cele zece porunci. Ele sînt fundamentul comportamentului bun al omului în lume. Orice altă construcţie morală, bizuindu-se pe adevărurile omului, i se pare ca Mersul Trenurilor – poţi să te dai jos oricînd din tren şi să te urci în altul. De aici, calea către orice arbitrar, către orice abuz se deschide larg.

În domeniul istoriei, Ţuţea considera că nu poţi înţelege nimic, dacă reduci evenimentele la lupta pentru putere, la principii economice sau la hazard. Istoria e modelată de curentul subteran al Providenţei, al Planului lui Dumnezeu, al aspiraţiei omului către absolut. “La puşcărie am demonstrat vreme de două ore că istoria românilor dezgolită de crucile de pe scuturile voievozilor e egală cu zero. Că doar voievozii nu s-au bătut pentru ridicarea nivelului de trai! Istoria se face cu Biserica”, spune Ţuţea.

În domeniul ştiinţific, doar revelaţia divină îl conduce pe savant la descoperire, crede Ţuţea. E o favoare pe care i-o face Dumnezeu, de exemplu, lui Newton, dîndu-i ideea atracţiei universale, în timp ce-l pocnea mărul în cap. Că e aşa, o arată milioanele de oameni care au păţit acelaşi lucru înaintea lui Newton, fără să le vină ideea gravitaţiei. Mai mult, intuieşte Ţuţea, întîlnindu-se fără să ştie cu cele mai noi teorii din neuro-ştiinţe, poate că sediul gîndirii nu e creierul uman. Spune el: “Apariţia unui mare gînditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdărit si se spală. Gîndirea este o ''spălare'' a creierului. Asta mă face cîteodată să cred că gîndirea nu e din creier si că acest creier e numai un sediu... De ce gîndirea nu e produsă de creier, care e numai un sediu? Fiindcă n-o produc toate creierele. Dacă inteligenţa ar fi produsul creierului, atunci între Goethe şi nea Ghiţă n-ar mai fi nici o diferenţă.”

În fine,  în domeniul politic, gîndirea lui Ţuţea atinge coerenţa marilor iniţiaţi, tradiţionalişti – cum ar fi Rene Guenon. Ţuţea înţelege că deasupra Statului trebuie să stea Biserica autoritară. Cu alte cuvinte, că puterea temporală nu poate fi acordată decît de autoritatea spirituală. E punctul cel mai uimitor pentru noi, oamenii moderni, trăitori în Epoca de Fier, Kali – Yuga. Şi totuşi, e lucrul cel mai firesc pentru antici. Cînd vorbea despre sistemele politice degradate, Platon menţiona tirania, democraţia şi oligarhia. Ţuţea e de aceeaşi părere. Democraţia, idolul lumii moderne, i se pare compatibilă cu libertatea umană dar are inconvenientul că-i lipseşte un sistem riguros de selecţie a valorii conducătorilor. Spune Ţuţea: “Fără să gîndesc în stilul darwinismului social, nu pot să rămîn indiferent la incapacitatea democraţiei de a asigura selecţiunea naturală a valorilor. Democraţii gîndesc corpul social aritmetizat: numără capetele toate şi unde e majoritate, hai la putere. Sufragiul turmei! Asta e părerea mea despre democraţie”. Vă daţi seama cum suna asta în anii ’90, după ce românii abia îl răsturnaseră pe Ceauşescu şi visau la democraţie? Abia acum, după 25 de ani de experienţă democratică, începem să înţelegem justeţea punctului de vedere tradiţional.