La plajă cu Aristotel

La Salonic, în cetatea veche

Cînt la pentafon!

Uranopolis

Stagiritul

Aşa cum am promis, iată un fragment din reportajul din Grecia. El poate fi citit integral în ediţia de săptămîna viitoare a Jurnalului de Argeş...


„Staghira? Uite pe-acolo...”

Miercuri, refacere şi cumpărături. Dăm o fugă pînă la un „Lidl”, depistat în apropiere. E interesant că, în Halkidiki, peninsulă aridă, fără nici un rîu (!), baxul de apă plată face patru lei, mai ieftin ca-n România, patria izvoarelor! Refac şi stocul de bere, alegem nişte ouzo şi nişte coniace pentru cadouri. La casă, tutunul de pipă e şapte euro – pe jumătate ca la noi. Nu mă mai miră nimic. După-amiază, plajă la umbră (!), cu două cărţi excelente – „Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle”, de Robert Flaceliere, şi „Istoria grecilor”, de Indro Montanelli. Un literat francez şi un ziarist italian, ambii fascinaţi de miracolul Eladei. Dar şi de neputinţa grecilor antici de a ieşi din individualitate, din dezbinare. Democraţia ateniană, atît de lăudată, funcţiona în comunităţi cetăţeneşti mici, în polis, pentru că era participativă, nu reprezentativă. Funcţiile se trăgeau la sorţi şi se exercitau pe perioade foarte scurte. De fapt, oricare cetăţean din Atena (şi erau vreo 20 de mii) ajungea pentru o zi preşedintele republicii! Evident, femeile, metecii (străinii stabiliţi în cetate) şi liberţii (sclavii eliberaţi) nu participau la treburile publice. Iar sclavii (vreo două sute de mii, pe vremea lui Pericle), nici atît! Polis-urile alcătuiau alianţe, însă nimeni nu se gîndea la proiecte naţionale! Cetăţile se priveau cu suspiciune, fiecare ţinea cu dinţii la organizarea şi la zeii săi, ba mai trăgeau şi ziduri straşnice între ele. Atena avea zidurile sale lungi, care o uneau cu Pireul, astfel încît îi dădea mîna ca, în timp de război, să aducă între ziduri toată populaţia Aticii, iar spartanii puteau să pună foc şi să pustiască întreaga regiune. În dosul zidurilor sale, alimentată de flota din Pireu, cetatea lui Socrate rezista oricărui asediu. Rezultatul? Grecia antică n-a avut niciodată o reţea normală de drumuri, nici n-a făcut agricultură pe suprafeţe extinse, ca Roma. De aceea, nu există un Ev Mediu grecesc, există Bizanţul şi Islamul, dar statul modern s-a născut tîrziu.
Joi. Eh, azi mi-am propus să-i fac o vizită domnului Aristotel! Ilustrul discipol al lui Platon, care îi spunea „Creierul”, autor al peste 80 de tratate diverse, de la „Poetica” la „Politica”, părintele eticii nicomahice şi al logicii, s-a născut la Stagira, în peninsula Calcidică, în 385 î.Hr. Nu e departe de Psakoudia, cam vreo sută de km. Pe cai! Aleg o cale care se depărtează de coastă, înfigîndu-se abrupt în munte. Măslinii lasă locul unor păduri de răşinoase şi unor fîneţe, aproape uscate sub soarele arzător al Macedoniei. Evident, mă rătăcesc cu harta în faţă şi ocolesc... Pe cine să întreb? Noroc că, in middle of nowhere, răsare o staţie British Petroleum. Fac plinul şi o întreb pe mamaia de la pompă unde stă conu’ Aristotel. „Staghira?”, rîde bătrîna. „Ia-o încolo-şa!”. Rîde şi nevastă-mea, care ghicise de mult drumul... În fine, ajungem într-un sătuleţ de munte. Case albe, cu acoperişuri în pantă lină, se vede că nu ninge pe-aici. Peste tot, flori şi verdeaţă, copaci seculari şi... un parc tematic, deschis de municipalitate. Intrăm şi ne minunăm. Pe iarba verde sînt plasate dispozitive care demonstrează contribuţiile Stagiritului la ştiinţa fizicii – aici un ceas solar şi o lentilă care aprinde tot ce-i pui în focar, dincolo pendule pentru transmiterea impulsului sau reflectoare parabolice, pentru transmiterea la distanţă a sunetului. Ciocănesc într-un pentafon, constituit din blocuri de greutate diferită, care scot note muzicale! Prin iarba deasă, blocuri de marmură inscripţionate cu fragmente din „Fizica”: „Nici o mişcare nu poate dura la infinit” sau „Aerul este un mediu conductor pentru sunet şi culoare”. Da, Aristotel poate fi considerat şi un mare om de ştiinţă, un clasificator şi un naturalist. Sătui de lecţii, ne tragem într-un colţ liniştit şi stăm la plajă. La plajă cu Aristotel...

La poalele muntelui Athos

E miezul zilei şi o întindem către Uranopolis, o aşezare pescărească, la poalele Muntelui athos, Aghios Oros, cum spun grecii. Pînă aici poţi merge cu maşina. Mai departe începe statul mînăstiresc, unde nu poţi intra fără aprobare. Cam ca la Vatican... Athosul se ridică maiestuos pînă la 2000 de metri, iar mănăstirile sînt cocoţate pe pantele sale. Nu poţi să ajungi dintr-un loc în altul decît pe jos, pe poteci de măgăruşi. Ne oprim în Uranopolis, cu gîndul să găsim un vas, pentru o croazieră în jurul Sfîntului Munte. Nici o şansă, am ajuns prea tîrziu. Nu ne mai rămîne decît să ne plimbăm prin port şi pe faleză, plină de magazine de suveniruri şi de taverne. Peste tot se vorbeşte ruseşte (dar şi româneşte), iar chelnerii aproape că te trag la ei în locantă, la umbră. O tavernă a arborat chiar tricolorul românesc! Aglomeraţie, rusoaice bătrîne, venite să vadă perla ortodoxiei, greci tineri şi bronzaţi, palicari cu mustaţă, învîrtindu-se pe lîngă bărci. Parcă sînt în „Toate pînzele sus”... La o răspîntie, dăm nas în nas cu... Ovidiu Ioaniţoaia, pe care-i invit la o bere! Din păcate, celebrul jurnalist se grăbeşte, aşa că berea ne rămîne doar nouă! Ca să uităm de necazul cu vaporul, încercăm niscaiva baclavale şi cafele greceşti cu caimac. A mai trecut o zi în Elada. O zi dulce, precum prăjitura în care ne înfigem, lacomi, linguriţa!