Chestiunea devine şi mai incitantă, la scara istoriei. Ce-ar fi fost dacă Dacia n-ar fi fost cucerită de romani. Atunci n-ar mai fi existat nici limba română, nici conştiinţa naţională, nici proiectul politic numit România? Ce-ar fi fost dacă Nicolae Alexandru, urmaşul lui Basarab I, ar fi ales catolicismul în locul ortodoxiei. Am fi scris cu grafie latină încă din secolul al XIV-lea, ne-am fi închinat Papei şi am fi umplut Muntenia de catedrale? Ce-ar fi fost dacă Hitler şi aliatul său, Antonescu, ar fi cîştigat cel de-al doilea război mondial. Acum eram regiunea agricolă Donau şi am fi cules porumbul în limba germană? Ca joc intelectual fascinant, istoria „cu dacă” ne arată că trăim în una din multele lumi posibile. Şi ne mai învaţă că viitorul nu este determinat. Mai degrabă, pare o bilă ce se mişcă în mîna noastră.
Literatura, ca laborator privilegiat al scenariilor minţii, s-a ocupat îndeaproape de istoria „cu dacă”. Genul literar născut din asta se numeşte „ucronie” sau „istorie alternativă”. Ucroniile descriu cursul evenimentelor şi lumile ce s-ar fi născut dintr-un „punct de divergenţă”, acel eveniment desfăşurat altfel, cauza unui spectaculos efect de domino. Ucronia e veche de două milenii – primul scriitor care s-a dedulcit pare a fi Titus Livius, istoric respectabil, care se întreba ce s-ar fi ales de Roma dacă Alexandru Macedon şi-ar fi pornit cuceririle către vest, nu către est. În secolul al XIX-lea apare primul roman ucronic francez, semnat de Louis Napoléon Geoffroy-Château, care descrie, cum altfel, o lume cucerită de Napoleon, după victoria de la Moscova. Tot în secolul XIX, englezul Castello Holford publică „Aristopia „ – istoria „cu dacă” a coloniştilor din Virginia, care găsesc bogate zăcăminte de aur, ce le permit dezvoltarea unui stat utopic. În 1931, un colectiv de specialişti în istorie de la Oxford şi Cambridge alcătuieşte o antologie de istorii alternative, pornind de la puncte de divergenţă precum cucerirea Spaniei de către Mauri. Printre autori se numără şi viitorul prim ministru Winston Churchill, interesat de consecinţele victoriei Sudului în războiul civil american.
Maxima înflorire a Ucroniei ţine, totuşi, de peisajul literar american, fiind rodul minţii unor scriitori de science fiction precum Philip K. Dick, Poul Anderson, Stephen Baxter, William Gibson sau Bruce Sterling. De la Philip K. Dick ne-a rămas înspăimîntătoarea viziune a Americii învinse de japonezi în cel de-al doilea război mondial („Omul din castelul înalt”). Subtil, Poul Anderson a căutat punctul de divergenţă în ştiinţe – ce-ar fi fost dacă geometriile non-euclidiene ne-ar fi modelat mintea – şi a ajuns la concluzia că vrăjitoria ar fi luat locul dezvoltării tehnologice. În „Corăbiile timpului”, Stephen Baxter şi-a imaginat cum naziştii înfrînţi au căutat să modifice istoria, călătorind în timp. În fine, William Gibson şi Bruce Sterling s-au întrebat care ar fi fost consecinţele unei revoluţii informatice, pornind de la maşinile de calcul analogic apărute în Anglia Victoriană („Machina diferenţială”). Aceste romane (şi multe altele, asupra cărora nu avem nici spaţiu, nici timp să ne oprim aici) constituie provocări intelectuale remarcabile şi surse de satisfacţie pentru orice cititor suficient de pregătit să le abordeze. Mai mult, anumite cercuri occidentale de putere şi reflecţie asupra exerciţiului conducerii le-au trecut în programa şcolară obligatorie a viitorilor lideri politici.
Cum stăm cu Ucronia în ţara noastră? Luînd în calcul piaţa redusă şi dificultatea genului, răspunsul este că stăm bine. L-aş numi aici pe Florin Manolescu, critic, istoric literar şi scriitor elegant, care ne-a oferit cîteva povestiri de gen absolut remarcabile (strînse în volumele „Misterul camerei închise” şi „Mentaliştii”), oferindu-ne imaginea de neuitat a unui Bucureşti fundamentalist islamic, ca şi pe Sebastian Corn, alias doctorul Florin Chirculescu, autorul unei poveşti cu imperiul roman plus electricitate, egal „2484 QUIRINAL AVE”. Dar cea mai interesantă apariţie de gen rămîne, după gustul meu, volumul „Constanţa 1919”, al lui Liviu Radu, analizînd, în ultimele consecinţe, cum s-ar fi modificat istoria României dacă am fi optat, în punctul de divergenţă numit primul război mondial, pentru tabăra germană.
De ce am scris toate acestea? Ca să pot să vă recomand, la final, cea mai nouă carte a japonezului Haruki Murakami, intitulată, bizar, „1Q84”! O istorie alternativă a Japoniei anului 1984, o replică subtilă la celebra distopie orwelliană, dar şi un discurs sensibil asupra libertăţii creaţiei. Cartea a fost tradusă la „Polirom” şi pică numai bine, în luna concediilor. Dar despre distopii şi utopii, data viitoare!
Text pentru numărul din iulie al revistei piteştene "Opinii libere"
P.S. Oare pe cînd în limba română ucronia de mai jos?
