Războiul lui Bebe Puţaru

Fie iarnă, fie vară, cîmpia română este arsă de sete. Aici, apa nu e niciodată de ajuns. Cei vîrstnici îşi mai amintesc că, în urmă cu 20 de ani, Bărăganul era străbătut de canale de irigaţii. Cei tineri nu le-au mai prins – ei s-au obişnuit să se uite spre cer cu neîncredere, pentru că plouă tot mai rar. Sub schimbările climei, pămîntul îngheaţă şi se sfărîmă, îşi pierde esenţa vitală, moare. Unii meteorologii au îndrăznit să spună că, în 2050, dune de nisip şi vegetaţie sahariană vor cotropi pămînturile dintre Dunăre şi Carpaţi. Cine să-i asculte ? Ar fi nevoie de un efort naţional de planificare a viitorului Bărăganului – cu amenajarea cursurilor Argeşului, Oltului, cu irigaţii, cu supraveghere climatică din satelit, cu împăduriri. Vise frumoase... În războiul cu oamenii, deşertul a făcut deja primele mutări. Cine să-i stea în faţă ? Savanţii ? Politicienii ? Orăşenii, pe care-i uită Dumnezeu cu apa curgînd la chiuvetă?

A palpa venele pămîntului

Şi totuşi... Mai există şanse. În definitiv, sîntem o specie surprinzătoare, cu resurse nebănuite. La Oarja, lîngă Piteşti, trăieşte un om care se luptă cu setea, fără să facă mare caz de asta. Îl cheamă Ion Nedelea, bate la vreo 60 de ani şi are harul să simtă apa ascunsă la zeci de metri sub pămînt. Din har şi-a făcut şi o meserie – sapă şi zideşte puţuri. De aceea, lumea îi zice Bebe Puţaru. Meşteşugul l-a învăţat după Revoluţie, dar nu vorbeşte cu drag despre asta. Nu-i place să se laude. Îl caută însă oameni din tot sudul judeţului, ca să le facă fîntîni. Cu apa din pămînt nu-i de joacă. Trebuie pricepere ca s-o găseşti, trebuie meserie ca s-o scoţi la lumină. Altfel, sapi degeaba... E muncă grea, pe bani puţini. Un metru de fîntînă costă cam 800.000 de lei. De fapt, stingerea setei nu are preţ. Cum poţi plăti pe cineva care, ca un medic priceput, palpează venele pămîntului şi ştie să înfigă acul exact acolo de unde izbucneşte apa, sîngele preţios ?

Urmaşul solomonarilor

Aventura începe cu alegerea locului fîntînii. Se caută o sursă de apă subterană cît mai puternică. Sau dacă sînt mai multe izvoare, care se suprapun la adîncimi diferite, e şi mai bine. Pentru asta, în mod mormal ar fi nevoie de un studiu geologic, făcut cu mijloace moderne – ultrasunete, computere. Nea Bebe Puţaru are alte mijloace. E moştenitorul tradiţiei meşterilor solomonari din vechime, oameni care foloseau o baghetă de lemn de alun, pe care o plimbau deasupra terenului, pînă simţeau o anumită vibraţie, indusă de apa freatică. În funcţie de puterea vibraţiei, solomonarul putea indica şi cît de intens era izvorul şi la ce adîncime se ascundea. Vraja funcţionează şi astăzi, chiar dacă reţelele electrice, cablurile îngropate şi canalizările perturbă vibraţiile apei freatice. Oricum, nea Bebe Puţaru ştie să citească şi semne complementare – e foarte probabil să găseşti apă în locurile unde creşte mentă, ca şi acolo unde, în curte, cu cal sau un cîine scurmă de zor, aparent fără motiv. Animalele sînt mai sensibile decît noi în a simţi vibraţiile apei. Şi, dacă asta nu e de ajuns, atunci scoate acele. Aşa cum a făcut de atîtea ori, pe la Smeura, pe la Albota – unde a găsit apă şi la 30 de metri adîncime. Dar niciodată nu sapă fîntîna mai jos de un grajd sau decantor – acolo, pînza freatică este infestată.

Trusa cu ace

Pe nea Bebe Puţaru l-am întîlnit „la treabă”, în curtea unei familii din Oarja. Dis-de- dimineaţă identificase locul unde apa pulsa în adîncuri („E pe la vreo 16 m” - le-a zis celor din jur), ridicase o schelă şi, cu un burghiu improvizat dintr-un tub metalic, gros de vreo jumătate de metru, prevăzut cu cuţite, începuse forajul. Puţul avea deja vreo şase metri. L-am rugat să-mi arate cum a găsit locul. A scos o trusă jerpelită, în care avea două iconiţe cu Maica Domnului şi „acele”, şi mi-a arătat. Ţinînd între degetul mare şi cel arătător o sîrmă în formă de V, s-a dat aproape de puţ. Acul devia, învîrtindu-se ca un titirez iar femeile din curte îşi făceau cruci mari: „Doamne, Doamne!”. Apoi nea Bebe a verificat şi adîncimea. Pe cadran, acul s-a oprit la 16 m ! „E un dar de la Dumnezeu însă poţi să-l şi dezvolţi. Uite, eu cred că am o energie, care mă ajută... E de natură electrică – nu mă simt bine cînd tună şi fulgeră, devin foarte nervos. În rest, nimic deosebit”. Fîntînarul zîmbeşte, nu spune mai mult. Mă gîndesc la bioenergie, la curenţii electrici care circulă prin corpul organismelor vii. Îmi amintesc că radiestezia, perceperea unor cîmpuri subtile, e o meserie înregistrată în nomenclatorul Ministerului Muncii, la noi dar şi în Franţa. Presupun că organismul omenesc se poate transforma, în anumite condiţii, într-un extraordinar aparat de măsură, iar ansa radiestezistului, sîrma lui nea Bebe Puţaru e numai acul indicator. Oamenii din jurul meu nu-şi mai pun atîtea probleme – pe ei îi interesează rezultatul. Se apucă să învîrtească din nou la burghiu, cu mic cu mare, voioşi. „Hai, vere, împinge, că nu-ţi cad coaiele ! Acum dăm de piatră roşie” – zice unul. Fierul scîrţîie, fîntînarul îi supraveghează atent, un copil priveşte uimit toată scena. El nu ştie, dar pe seară părinţii lui vor avea apă în curte!

Coborîrea în adîncuri

După ce se găseşte apă, lucrul nu s-a terminat. De aici intervine partea riscantă a meseriei fîntînarului. Nea Bebe Puţaru va coborî în adînc. Cu cît e mai adînc puţul, cu atît e mai mare pericolul ca totul să se prăbuşească peste omul coborît. La adîncimi de peste zece metri, poate surveni chiar o lipsă de oxigen, cînd se lucrează pe căldură mare. E coborîtă întîi o lumînare, ca să se verifice existenţa gazelor nocive. Înainte de lucru, fîntînarii postesc, spun anumite rugăciuni. Din banii cîştigaţi se fac danii la biserici. La plecare, fîntînarul niciodată nu uită sa ceară proprietarului noii fîntîni să ofere apă celui însetat, indiferent dacă e om sau animal şi indiferent de ora la care vine şi cere. De altfel, există credinţa că acela care nu respectă legămîntul nu se va bucura de fîntînă, care fie va seca, fie se va umple cu mîl şi va deveni de nefolosit, fie se va nărui mereu şi va trebui reconstruită sau va "cere viaţă" şi în ea se va îneca un om sau un animal drag proprietarului.

Apă vie, apă moartă

Tradiţia meseriei vorbeşte şi de „apa moartă”. De obicei, oamenii se bucură de apă şi beau imediat din noua fîntînă, fără să ştie că asta e „apa moartă”, pentru că e tulbure, nu se poate folosi la spălat şi are gust de pămînt. Pentru ca „apa moartă” să se transforme în „apă vie”, fîntînarul va arunca în adîncuri un bulgăre de var nestins şi unul de sare. Mărimea bulgărilor depinde de capacitatea fîntînii. Se urmăreşte ca reacţia de purificare a apei să fie lentă şi continuă. Unii mai aruncă şi niscaiva cloramină, dar la asta fîntînarii strîmbă din nas. Apoi toată apa trebuie scoasă din puţ, de trei ori, timp de o lună, ca să se cureţe şi mîlul depus.


Cum să-ţi îngrijeşti fîntîna

Ca să aibă apă cristalină tot timpul, proprietarul trebuie să ştie cum să-şi îngrijească fîntîna. De exemplu, în Bucovina, se aruncă un păstrăv viu în fîntînă, care va consuma microorganismele şi va păstra buna calitate a apei. În alte zone, cum ar fi Argeşul, s-a păstrat secretul aruncării în fîntînă a unor bani sau bijuterii de argint, care ţin apa proaspătă (nu întîmplător vasele bisericeşti sînt din argint, puternic dezinfectant). Dacă apa capătă totuşi gust rău, fîntîna se sleieşte, adică se scoate din nou întreaga cantitate de lichid şi mîl şi se repetă procedura de limpezire. Fîntînile care au gustat carne de om sau de animal se surpă. O altă regulă nescrisă cere ca noua fîntînă să fie sfinţită de preot, iar de marginea ei să fie atîrnată o cruciuliţă.

Asta e munca de zi cu zi a lui Bebe Puţaru. Un personaj mai cunoscut în Oarja decît prefectul de Argeş. Un om simplu care face minuni.

Cum am făcut cunoştiinţă cu Gura de Rai

Radiestezistul mergea prin iarba udă, atent la cea mai mică mişcare a ansei. Un pas, doi, trei… Deodată, acul instrumentului zvîcni, trezit la viaţă. Apoi rămase lipit, parcă, de marginea cadranului. Ne-am privit uimiţi. Toată osteneala drumului dispăruse ca-n farmec…

Omul modern e un pui ieşit din găoace – crede că lumea a început ieri. Modelat de mediu în spiritul progresului, educat mai mult sau mai puţin ştiinţific, el priveşte cu superioritate tot ceea ce vine din trecut. În accepţia sa, istoria i-a acordat fotoliul de orchestră în contemplarea lumii. Avansul tehnologic al zilei de azi îl face să creadă că toţi cei care au trăit în antichitate sau în Evul Mediu au fost „barbari”, „sălbatici”,”înapoiaţi”. Astfel, pierde accesul la o sursă majoră de înţelepciune. Iar cînd se loveşte de o situaţie pe care n-o înţelege, rămîne un pic năuc. Un pic… pentru că scutură din cap şi trece mai departe, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. În urma sa, vestigii uluitoare, monumente şi temple, locuri de putere, sisteme de cunoaştere, legende şi simboluri se scufundă, treptat, în uitare.

În această categorie a cunoaşterii refuzate se încadrează şi informaţiile legate de geografia sacră. Arheologii şi antropologii contemporani încă se mai întreabă care a fost rolul unor monumente megalitice gen Stonehenge sau Sfinxul din Carpaţi… De ce, din loc în loc, pietre şlefuite au fost ridicate în mijlocul unor terenuri aparent obişnuite… De ce bisericile sunt plasate peste vechile temple păgîne, după un meşteşug precis, mărturisit în balade şi cîntece populare… Pentru a afla răspunsul, ştiinţa modernă nu-i suficientă. Explicaţiile ar putea să vină din direcţia unor ştiinţe tradiţionale, precum radiestezia, care consideră Pămîntul o fiinţă vie. O vietate de sex feminin, cu ritmuri proprii şi energii care circulă în moduri particulare. Pămîntul – o fiinţă vie?, vor rîde scepticii. Ce viaţă să aibă un bolovan? Dar ei uită că planeta noastră e cu mult mai mult decît o simplă piatră ce orbitează în spaţiu.

Structură complexă, cu un nucleu metalic incandescent, pe care plutesc masele continentale, Pămîntul are cîmp magnetic propriu, emite radiaţii şi particule, îşi schimbă forma, acumulează şi descarcă tensiuni. Aidoma corpului uman, acoperit de meridiane energetice, Pămîntul e străbătut de curenţi telurici, fluxuri subtile care ne influenţează mai mult decît am crede. Chinezii ştiu asta de şase mii de ani, ei vorbesc de „venele şi de dinţii Dragonului”, o reţea telurică subtilă, care arată ca nişte ziduri verticale vibratorii, din doi în doi metri pe direcţia nord-sud şi din 2,5 m în 2,5 m pe direcţia est-vest. Grosimea acestor „ziduri” variază între 16 şi 20 de cm. O simplă metaforă? Nici vorbă. Nu se cunoaşte natura acestei reţele, nu e vorba de electro-magnetism, dar energia poate fi pusă clar în evidenţă prin radiestezie, o tehnică de detecţie care implică un observator uman. Prin radiestezie, omul se transformă în antenă de recepţie, în instrument, iar nuieluşa de alun, pendulul sau ansa purtate de radiestezist sunt doar ace indicatoare !

Pisicile dorm pe „dinţii dragonului”, cîinii îi evită

Chinezii au luat atît de în serios această descoperire încît au dezvoltat o adevărată disciplină, numită Feng Shui, care ajută la poziţionarea construcţiilor, ţinînd cont de curenţii telurici. Altfel, există riscuri. Cei care au patul plasat pe un „dinte de dragon” dorm prost, sunt obosiţi tot timpul, dezvoltă boli incurabile. Alţii sunt urmăriţi de nenoroc, întrucît energiile telurice se scurg din casa lor. Cunoaştem cu toţii cazuri de „case bîntuite”, plasate nefericit, în care s-au petrecut tragedii. Dar nu numai oamenii sunt sensibili la curenţi telurici – de asemenea, animalele îi simt. Şoarecii îşi fac cuiburile după reţeaua Hartmann (numele modern al acestei „plase” care înveleşte Pămîntul), cîinii devin neliniştiţi dacă au cuşca pe un „dinte al dragonului”, pisicile dorm însă pe noduri, „absorbind” energia, apoi, ca nişte condensatoare pline, o zbughesc de acolo!

Există curenţi telurici care şerpuiesc pe sub masive muntoase şi alţii care au un caracter net fluvial, urmînd valea unor cursuri de apă. Alţi curenţi telurici urmează liniile faliilor vulcanice. În drumul lor, curenţii telurici au efecte diverse. Vegetaţia e mai bogată, mai rezistentă. Funcţiile fiziologice ale oamenilor şi animalelor sunt amplificate, longevitatea creşte. În alte locuri, din contră, parcă o otravă iese din adînc, apar zone inexplicabile de vegetaţie uscată, animalele şi oamenii le ocolesc. În aceste condiţii, putem înţelege mai bine rostul unor edificii antice de tip megalitic sau al unor temple şi biserici. Ele sunt „acele de acupunctură” plasate pe meridianele energetice ale Pămîntului, cu rolul de a tonifica sau de a dispersa energia din acel punct. Astfel, oamenii resimţeau efectele benefice ale „tratamentului”, ceea ce ducea la propăşire materială şi spirituală, vorba marxistului! Putem s-o credem sau nu… Dar oare de ce, şi astăzi, marile capitale ale lumii civilizate sunt construite în jurul unui menhir – că e Turnul Eiffel, obeliscul lui Washington sau coloana lordului Nelson?

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai…

Strămoşii noştri cunoşteau şi ei fenomenul curenţilor telurici, pe care îi simbolizau uneori prin şerpi (şarpele alb al casei, aducător de noroc, cel care trebuia hrănit cu lapte) şi balauri (icoana în care Sf. Gheorghe ţintuieşte balaurul cu suliţa – alt menhir – este tipică). Nici ei nu construiau la întîmplare. Meşterii căutau „un picior de plai, o gură de rai”. Nu e vorba numai de un loc pitoresc, cum ne vine nouă să credem, ci de unul încărcat de energii benefice, un loc străbătut, în subteran, de curenţi telurici. Mănăstirea Argeşului e ridicată pe „o gură de rai”. Şi se simte.

Şi acum, în contemporaneitate

După această lungă punere în temă, vin faptele. Zilele trecute, discutam cu domnul Cătălin Oprei, proprietarul unei pensiuni din Cheile Dîmboviţei, care îmi spunea că turiştii săi au descoperit un loc, din apropiere, în care se întîmplă ceva. „E o poiană, la poalele muntelui… Toţi cei care se trec pe acolo, simt nevoia să se oprească, să se întindă în iarbă. Cică asta îi relaxează extraordinar. Mai mult, unuia de i se umflase măseaua, avea un abces, i-a trecut durerea instantaneu… Bătrînii zic că nu-i mai dor încheieturile, că parcă li se întinde pielea pe faţă!”. Dintr-odată, m-am gîndit la „Gura de Rai”. Ştiam că, în 1999, un institut de cercetări particular din Bucureşti, angajat de o firmă străină pentru a studia subteranul unei zone din Bucegi, a găsit ceva care poate fi asimilat cu legendara "Gură de Rai". Era vorba despre o pantă cu o suprafaţă de aproximativ un kilometru pătrat, unde se manifesta o anomalie magnetică atipică, după cum o definesc specialiştii, zonă care are efecte benefice uluitoare asupra organismului uman. Ulterior, nu au mai apărut informaţii în presă şi e lesne de înţeles de ce – o astfel de zonă interesează nu numai structuri ale statului (armată, servicii etc) ci constituie o adevărată mină de aur pentru orice investitor, gata să construiască acolo un hotel, o clinică, un sanatoriu. Acum, mi se oferea posibilitatea de a vedea ceva similar! Dar cum un ziarist nu dispune de aparatură de magnetometrie diferenţială, m-am hotărît să procedez „old fashon way”, luînd cu mine un prieten radiestezist. Din motive lesne de înţeles, nu o să-i dau numele. Era o zi mohorîtă de mai, iar şoseaua spre Rucăr era plină de nisip şi piatră, cu o noapte înainte plouase torenţial, veniseră puhoaiele. De la Podul Dîmboviţei am luat-o spre Sătic, pe Chei. Aici, furtuna smulsese stînci serioase, aruncîndu-le pe drum. În sfîrşit, am ajuns la pensiune, am lăsat maşina şi, după cîteva explicaţii de la gazdă, ne-am urmat drumul pe jos, pe firul apei, apoi am urcat o pantă abruptă, spre o poiană de pe versant. Abia îmi trăgeam sufletul… Prietenul îşi scosese „instrumentarul” şi mergea prin iarba udă, atent la cea mai mică mişcare a ansei. Un pas, doi, trei… Deodată, acul instrumentului a zvîcnit, trezit la viaţă. Apoi a rămas lipit, parcă, de marginea cadranului. Ne-am privit uimiţi. Toată osteneala drumului dispăruse ca-n farmec. O căldură plăcută ne-a învăluit, de la picioare pînă în creştet. Bătăile inimii s-au potolit brusc. „Aici e ceva ce am mai văzut în zona Carnac, în Bretania. O anomalie, desigur, şi una destul de puternică. E în subteran, la sute de metri adîncime, dar efectul îl simţi şi tu. Fă cunoştinţă cu o mică Gură de Rai!”.