Ce ne învaţă boala şi criza

Buletinul de conjunctură al Băncii Naţionale a României indică, în septembrie, o uşoară ameliorare a activităţii industriale şi o creştere lentă în construcţii, unde blocajul financiar se simte cel mai rău. Inflaţia şi şomajul continuă să crească, la fel şi restanţele populaţiei faţă de bănci. Rămînem în continuare în criză, precum un bolnav pe patul de suferinţă. Dar criza, ca şi boala, dacă nu te omoară, te poate învăţa lucruri preţioase. De exemplu, că orice exces se plăteşte, mai devreme sau mai tîrziu, fie că e vorba despre băutură, sex sau credite luate cu buletinul. Tot suferinţa te face să apreciezi orice clipă de normalitate. În fine, boala, suferinţa, criza pot fi şcoli bune ale demnităţii – dacă sunt trecute cu fruntea sus.

Arta exploatării de sine

La „Humanitas” a apărut „Arta exploatării de sine”, o interesantă carte scrisă de un jurnalist german, Jakob Schrenk, specialist în ceea ce s-ar putea numi „minunata lume nouă a muncii corporatiste”, în care graniţele dintre viaţa privată şi cea de la serviciu tind să dispară. Sub etichete precum „orar flexibil de muncă” sau „biroul ca spaţiu vital”, se construieşte un om nou şi o nouă etică existenţială. Dresaţi de mici pentru competiţie, trecînd prin operaţii estetice care să-i transforme în produse perfecte, angajaţii secolului nostru îşi confundă propriile interese cu acela ale companiei, îşi internalizează prietenii şi se exploatează pe sine ca operă de artă. Schrenk scrie pagini pătrunzătoare, pornind de la detalii neînsemnate – de exemplu, de la observaţia că, acum, Germania nu mai este condusă de lideri graşi, precum Kohl sau Erhard, care se lăsau fotografiaţi fumînd trabuc, în apropierea unor alimente nesănătoase, de exemplu a verzei cu cîrnaţi. Nu, noua elită politico-financiară face sport, are pielea întinsă şi dinţii curaţi. Depunerile de osînză, altădată indicator al statutului social respectabil, nu mai fac pe nimeni să exclame: “Priviţi, acest om îşi permite să mănînce zahăr! „ ci, mai degrabă: „Priviţi un om bolnav!”. Este trecerea de la valorile societăţii penuriei la cele ale societăţii belşugului. Perfect de acord. În România, burtoşii cu lanţuri de aur încă populează plajele de fiţe de la Mamaia, iar politicienii încă nu merg la sală. Dar trendul există – Boc coseşte în natură, Băsescu dansează, Udrea călăreşte. Ceea ce mă face să cred că sîntem pe drumul cel bun – vom deveni şi noi o societate a abundenţei!

Realitate augmentată

Şoferii selectează vocea GPS-ului. Pe telefonul mobil, Google Map ţine loc de ghid pentru vizitatorul unui oraş străin. Casca piloţilor de vînătoare oferă informaţii în timp real şi controlează armamentul funcţie de mişcările ochiului. Specialiştii numesc asta realitate augmentată. O hartă, la scara 1 la 1. O bază de date, în continuă creştere, accesibilă din oricare punct al lumii. O corespondenţă între obiecte şi proprietăţile lor. Continuum spaţio-tempo-informaţional. Dar ajunge cu denumirile! Adolescenţii societăţilor dezvoltate nu-şi bat capul cu astfel de amănunte. Ei accesează realitatea augmentată la fel de natural cum am deschide noi o carte. Mai mult, ei n-au probleme ca să se transforme în personaje virtuale. Jucaţi SIMS, jucaţi Warcraft, intraţi în orice reţea de socializare – avatarurile lor vă vor întîmpina! Multe dintre industriile culturale contemporane sînt proiectate pentru realitatea augmentată. Multe dintre industriile simbolice – finanţe, comerţ, educaţie, politică – se adaptează realităţii augmentate. E un trend pe care România nu-şi poate permite să-l ignore.

Cînd piaţa nu mai reglează nimic

Vizită la Rîmnic. Fac slalom cu maşina printre gropile nou-apărute pe un drum, altădată, excelent. În jurul Cotmenei, craterele au şi 25 de cm adîncime. Număr cinci maşini trase pe dreapta, cu roţile strîmbate. Ce naiba, că n-au fost ninsori atît de mari, nici îngheţuri care să macine asfaltul? Probabil că nisipul aruncat distruge carosabilul. În Austria, şoselele urcă la peste 2500 m şi sînt ca în palmă, chiar după ninsoare. Înclin să cred că nu e vorba despre o simplă neglijenţă. La noi, firmele angajate să deszăpezească fac şi lucrări de asfaltare. Aşa că iarna folosesc substanţe abrazive, ca să aibă comenzi de reparaţii primăvara! Sub ochii îngăduitori ai statului, aceşti clienţi abonaţi la banul public nu mai au nici o ruşine. Situaţia pare generalizată. Degeaba am externalizat şi am privatizat servicii de interes social, cum ar fi lucrările publice, dacă păstrăm monopolul comenzilor. Asta nu e o economie concurenţială, piaţa nu mai reglează nimic, calitatea serviciilor nu contează. De ochii lumii civilizate, am adoptat o legislaţie ce prevede licitaţii, caiete de sarcină şi condiţii de apreciere a ofertei. În practică, prin licitaţii electronice se cumpără rechizite de cîţiva lei, iar marile comenzi ajung acolo unde trebuie. De aceea spaţiul public arată jalnic, iar unii români au făcut averi în 20 de ani cît occidentalii într-o viaţă...

Capitalismul nu se poate prăbuşi

Mă uit cu dispreţ la propagandiştii de stînga. Ei plîng cu lacrimi de crocodil pe umărul celor afectaţi de criză dar, în sinea lor, se bucură, închipuindu-şi că, acuş-acuş, capitalismul se va prăbuşi! Este o iluzie... Capitalismul nu se poate prăbuşi, capitalismul este condiţia umană din domeniul economic - lăcomie, egoism, dar şi hărnicie, inovaţie, inteligenţă. Capitalismul nu e un sistem impus de sus, precum utopiile de stînga, ci e o stare născută din libertatea economică a individului. De aceea, economiştii respectabili nici nu vorbesc despre sistem capitalist ci despre economie de piaţă. Acum, vedem că băncile trec prin clipe grele - dar ele nu sînt decît o formă de alimentare cu bani a economiei. De aici şi pînă a pune în discuţie principiul circulaţiei monetare e cale lungă, pe care nici un om normal la cap nu e dispus s-o parcurgă. De asemenea, mi se pare greşit să judeci piaţa cu criterii morale - cîtă vreme va exista cerere, piaţa va furniza droguri, sex şi mîncare grasă. Degeaba vom interzice şi vom reglementa, dacă omul va rămîne păcătos...

O negociere într-un gang din Hong Kong

1997 - Hong Kong revine sub suveranitatea R.P.Chineze, după 156 de ani de administraţie britanică

Conducerea comunistă a Chinei a lansat sloganul „O ţară, două sisteme” ca să explice lumii întregi cum pot funcţiona insulele de prosperitate economică ale capitalismului într-un ocean de economie socialistă. Ca să explice – vorba vine ! De fapt, chinezii au fost dintotdeauna un popor de ţărani - negustori, conduşi ritualic. Ce dacă au de o jumătate de secol o conducere comunistă ? E tot o dinastie cu mandarini birocraţi, interesaţi de cîştig ! Ideologia nu contează în faţa fondului cvasi-genetic al chinezului, caracterizat prin rit, negociere, joc de noroc, rang social. Are James Clavell o pagină memorabilă, în romanul „Nobila Casă”, care ne lămureşte asupra caracterului chinezesc. Cică pe o străduţă dosnică din Hong Kong, un tîlhar pîndea o babă, care-şi scosese de la bancă firavele economii, de frica unui iminent faliment. Tînărul o înghesuie într-o fundătură şi dă să-i ia banii. Voinicule, zice victima, de ce te bucuri la cîţiva gologani furaţi de la mine ? Mai bine îţi spun unde stă umflatul ăla care iese acum de la bancă, cu buzunarele doldora de bani retraşi, şi-l jefuieşti la noapte... Dai 20% din pradă pe informaţie ? Zece – oferă tîlharul. S-a făcut...

O prostie cu iz sociologic

1920 - A murit Max Weber, filosof şi sociolog, cunoscut prin lucrarea sa "Etica protestantă şi spiritul capitalismului" (n. 21.04.1864)

În inventarul ideilor de-a gata ale intelectualului român stă la loc de cinste o teză prost digerată a lui Max Weber. Sociologul german a observat că religia omului îi influenţează comportamentul economic şi a explicat în cartea citată mai sus cum s-a născut capitalismul, din cumulul de fapte bune, inclusiv din practica economisirii băneşti, la care e obligat, moral, protestantul. De aici, spune Weber, se trag instituţiile creditului şi capitalului, de aici pleacă lumea modernă. Nimic de comentat, mai ales că Weber citează copios din autobiografia lui Benjamin Franklin, figură ilustră a începutului auster şi protestant al Statelor Unite. Dar a apărut şi un corolar al teoriei, care nu cred să-i mai aparţină lui Weber, anume că locuitorii din spaţiul ortodox sînt condamnaţi la sărăcie, din cauza caracterului „vag şi permisiv” al religiei lor. Că nu e aşa vă va demonstra orice economist care ştie că, în România anului 2008, cele mai mari averi sînt în Vechiul Regat, nu în Transilvania. Şi poate nici nu e nevoie de asta : mergeţi în concediu în Bucovina ortodoxă, trecînd prin Harghita şi Covasna catolice ! Contrastul e zdrobitor. În favoarea primei regiuni!