Capitalism

Capitalismul, susține Fuertes, e prin esența lui psihopat. Trăiește de dragul clipei. Și își poate lua zborul numai cu prețul propriei vitalități, iar toate problemele morale mai mari au fost delegate naționalismului, religiei sau psihanalizei.
- Iată de ce mă declar eu însumi un capitalist, zice el. Pentru că sînt un psihopat. Pentru că sînt lacom. Pentru că doresc satisfacerea imediată a consumatorului. Dacă am probleme spirituale, mă duc la preot și obțin iertarea păcatelor, sau plătesc un psihiatru să mă convingă ani în șir că lăcomia mea este propria mea identitate și că fac parte din neamul omenesc. S-ar putea ca să nu mă simt bine în egoismul meu, dar îmi voi depăși starea. Capitalismul oferă soluția de adîncime pentru problema cum se poate menține o societate dezvoltată. Recunoaște voința de putere care zace în fiecare din noi.

Norman Mailer - Strigoiul lui Harlot

Creaturile lui Shakespeare

Citesc, recitesc piesele lui Shakespeare și, cine știe de ce, mi se agață de minte cîte o replică, nu neapărat celebră. Sigur, teatrul elisabetanului este ca un safari, știi că mergi la vînătoare, te aștepți la aventură, la adrenalină, la pericol. Dar, pe lîngă lei, tigri și rinoceri, pădurea de hîrtie îți scoate în față, uneori, și altfel de creaturi. Uimitoare. Încîntătoare. De neuitat. Din „Lear”, am rămas cu vorba “Unchiule, uncheșule!”, apelativ ireverențios dar consolator, de la Bufon către regele căzut. Din “Macbeth” – cu “Mi-e plin de scorpii cugetul, iubito!”, șapte cuvinte cît o psihanaliză. Iar din “Henric al IV-lea”, cu monologul lui Falstaff pe cîmpul de luptă – “Poate onoarea să-ți tămăduiască un picior rupt? Aș! Care va să zică onoarea nu are nici o pricepere doftoricească”.

Ziua Recoltei

Toamnă, răcoare, e timpul bunătăţilor...

# Mario Vargas Llosa a cîştigat, în sfîrşit, Premiul Nobel pentru Literatură. Bun pretext să reiau romanele mele favorite - Mătuşa Julia şi Condeierul, Istoria lui Mayta şi Conversaţie la Catedrala... Dap, am şi o cărţoaie necitită - Sărbătoarea Ţapului. Puteti citi şi voi Războiul sfîrşitului lumii.

# A început sezonul trei din Fringe. Pe FOX. Că, la Pro TV, abia începe, la miezul nopţii, sezonul 1. Aveţi primul episod din trei aici. (Atenţie, Mişu!)

# Domnul Clapton revine cu un nou album de studio, după cinci ani de tăcere... Şi o dă pe jazz. Poftă mare!

Etica - mod de folosire

Citesc de cîteva zile cel mai bun tratat de etică apărut la noi - "A Companion to Ethics", Blackwell Publishing Ldt, Oxford, editat de Peter Singer, care cuprinde 47 de eseuri originale, semnate de filosofi şi profesori universitari, medici şi teologi. Lucrarea descrie rădăcinile disciplinei, marile tradiţii etice, teoriile contemporane, dar se ocupă şi de situaţii practice - etica aplicată în politică, economie, ecologie, relaţii personale. Graţie acestei structuri, cititorul poate parcurge materia de la A la Z sau poate să-şi croiască propriul drum, din temă în temă, funcţie de interes. În ce mă priveşte, am găsit multe idei interesante în eseul "Etica în societăţile de mici dimensiuni", idei care pot explica anumite trăsături ale României de astăzi, în schimbare, de la tradiţionalism către modernitate. Iată-le!

- În societăţile de mici dimensiuni, (pot fi comunităţi de boşimani, de eschimoşi, dar şi de români trăitori la sat), relaţiile sociale sînt complexe şi multifuncţionale, spre deosebire de cele din societăţile moderne, care tind să devină impersonale şi cu funcţie unică. De aceea, în România, funcţionarul public este mai degrabă ruda cuiva decît o persoană anonimă, calificată pentru îndeplinirea unei sarcini. Apartenenţa la un anumit grup de sînge e mai importantă decît CV-ul.

- Etica societăţilor de mici dimensiuni este mai difuză, proverbele şi zicătorile ţinînd locul doctrinei unitare, iar comportamentul indivizilor este judecat relativist, în funcţie de context. Poate de aceea românii sînt mai toleranţi cu cei care fură de la Stat decît cu cei care fură de la vecini - în definitiv, nu e Statul cel mai mare hoţ?

- Oamenii nu se nasc neutri din punct de vedere etic - la fel ca alte animale, ei manifestă trăsături de sociabilitate indiscutabile: îşi îngrijesc progeniturile, îi apără pe cei mai slabi, au nevoie de imaginea unor persoane cunoscute pentru confort şi reper. Cea mai simplă regulă etică este reciprocitatea - eşti om cu mine, sînt om cu tine. Toate instituţiile Statului vor fi construite plecînd de la această lege.

- În societăţile de mici dimensiuni, există inhibiţii în recunoaşterea faptelor extrem de grave, precum incestul sau omorul. Crimele abominabile sînt redefinite în termeni mai puţin drastici, iar autorii lor sînt etichetaţi drept alienaţi mintal, ceea ce le schimbă statutul şi responsabilităţile. Nimeni nu se împrieteneşte cu nebunul satului, dar nici nu-l dă pe mîna justiţiei. De aceea, reporterii TV şi cameramanii vor fi în continuare luaţi la bătaie pe uliţele comunale.

- Pedeapsa cu moartea este ceva neobişnuit în societăţile de mici dimensiuni, pentru că nimeni nu vrea să-şi asume rolul călăului. Totuşi, cînd faptele o cer, bătrînii grupului pot delibera, în secret, iar unul dintre ei pune în practică sentinţa. Grupul bănuieşte ce s-a întîmplat, însă preferă să nu întrebe. În România, multe voci cer reintroducerea pedepsei cu moartea, pentru că infractorul este văzut ca Străin.

- În societăţile de mici dimensiuni, există feluri de a trăi care nu se bazează pe etica acumulării şi a muncii. Dimpotrivă, acumularea de bunuri este văzută ca un afront la adresa unei zeităţi care deţine toate lucrurile şi fiinţele. Contează mai mult relaţiile, sociabilitatea, o viaţă trăită fericit. De aceea, nu vă mai plezniţi mîinile şi nici nu mai ridicaţi ochii către Cer, spunînd că românii (sau grecii sau...) sînt leneşi şi stau prin baruri şi cafenele! Lenea se defineşte contextual. :)

Arta exploatării de sine

La „Humanitas” a apărut „Arta exploatării de sine”, o interesantă carte scrisă de un jurnalist german, Jakob Schrenk, specialist în ceea ce s-ar putea numi „minunata lume nouă a muncii corporatiste”, în care graniţele dintre viaţa privată şi cea de la serviciu tind să dispară. Sub etichete precum „orar flexibil de muncă” sau „biroul ca spaţiu vital”, se construieşte un om nou şi o nouă etică existenţială. Dresaţi de mici pentru competiţie, trecînd prin operaţii estetice care să-i transforme în produse perfecte, angajaţii secolului nostru îşi confundă propriile interese cu acela ale companiei, îşi internalizează prietenii şi se exploatează pe sine ca operă de artă. Schrenk scrie pagini pătrunzătoare, pornind de la detalii neînsemnate – de exemplu, de la observaţia că, acum, Germania nu mai este condusă de lideri graşi, precum Kohl sau Erhard, care se lăsau fotografiaţi fumînd trabuc, în apropierea unor alimente nesănătoase, de exemplu a verzei cu cîrnaţi. Nu, noua elită politico-financiară face sport, are pielea întinsă şi dinţii curaţi. Depunerile de osînză, altădată indicator al statutului social respectabil, nu mai fac pe nimeni să exclame: “Priviţi, acest om îşi permite să mănînce zahăr! „ ci, mai degrabă: „Priviţi un om bolnav!”. Este trecerea de la valorile societăţii penuriei la cele ale societăţii belşugului. Perfect de acord. În România, burtoşii cu lanţuri de aur încă populează plajele de fiţe de la Mamaia, iar politicienii încă nu merg la sală. Dar trendul există – Boc coseşte în natură, Băsescu dansează, Udrea călăreşte. Ceea ce mă face să cred că sîntem pe drumul cel bun – vom deveni şi noi o societate a abundenţei!

Să mirosim evlavios osul măduv-os!

Cărţi de viaţă lungă - Gargantua şi Pantagruel

Mi-a plăcut mereu Maestrul Rabelais, dar abia în ultima vreme încep să-i înţeleg mai bine minunatele cărţi. La suprafaţă ai isprăvile uriaşilor Gargantua şi Pantagruel, cu toată verva şi umorul cărţilor populare, cu personaje simpatice, războaie picareşti, vorbe de duh şi ospeţe monstruoase. Sînt poveşti pentru copiii de orice vîrstă. Stratul următor îl transportă pe cititorul atent în lumea Renaşterii franceze, în care cărturarii descoperiseră luminile Antichităţii greco-romane, subminînd scolastica sorbonardă. Erudita ediţie „Gargantua”, în traducerea lui Romulus Vulpescu (E.L.U., Bucureşti, 1962), are un aparat de note extraordinar, care face mai mult decît o enciclopedie. Din păcate, Vulpescu n-a reuşit să traducă decît prima carte (din cele cinci), iar ediţia completă, în traducerea lui Alexandru Hodoş, nu se ridică nici pe departe la acelaşi nivel (în schimb cîştigă la aspectul grafic). În fine, săpînd în adînc, poţi găsi un al treilea strat de semnificaţii, să-i spunem ezoteric – Maestrul Rabelais dezvăluie, în joacă, elemente ale Tradiţiei primordiale, arhetipuri, simboluri, venind din varii izvoare – hermetism, alchimie, gnoză, pe care, apoi, le învăluie în glumă, în ceea ce marele Fulcanelli a numit „limbajul argotic”, limba verde, limba păsărilor, limbajul Iniţiaţilor occidentali. Privite cu atenţie, călătoriile lui Pantagruel pe urmele Oracolului Sfintei Butelci sînt o căutare glumeaţă a Graalului, a Pietrei Filosofale, iar autorul se prezintă, semnificativ, drept Abstractor de Chintesenţă.

Iată un fragment pilduitor, în care Maestru Rabelais ne învaţă să facem hermeneutică, după modelul cîinelui ce roade un os cu măduvă!

“Voi toţi, bunii mei învăţăcei, ca şi ceilalţi împătimiţi ai lenei, văzînd numele poznaş al cărţilor ce-am scris: Gargamela, Pantagruel, Bucă-Groasă, Mîndria prohabului, Slănină pe fasole (cu tîlcuri) şi altele, lesne aţi putut crede că citindu-le veţi găsi în ele numai glume hazlii, snoave pipărate şi minciuni şugubeţe; fiindcă nu v-aţi ostenit să le cercetaţi mai adînc, ci le-aţi judecat după înfăţişarea lor, adică după denumirea cărţii, care stîrneşte îndeobşte batjocură şi rîs. S-ar cuveni însă a privi cu mai puţină pripeală rodul stăruinţelor omeneşti de vreme ce voi singuri spuneţi că nu haina îl face pe călugăr; că se arată unul în anteriu de monah, dar în el nimic duhovnicesc nu are, iar altul îşi azvîrlă pe umăr o mantie spaniolească, dar vitejia lui n-a văzut Spania niciodată. Iată de ce, deschizînd această carte, să cumpăniţi cu multă luare-aminte cuprinsul ei.

Veţi vedea astfel, că miezul pe care îl ascunde are cu totul alt preţ decît chipul zugrăvit pe deasupra, iar gîndurile din adînc nu sînt atît de uşuratice, după cum ar putea să arate învelişul lor. Iar dacă veţi afla în toate aceste cuvinte încredinţate tiparului acea veselă pierdere-de-vreme pe care numele cărţii v-o făgăduieşte, să nu vă opriţi aici, ca şi cum aţi asculta vrăjiţi cîntecul sirenelor, ci să tălmăciţi într-un înţeles mai cuprinzător ceea ce vi se pare că izvorăşte dintr-o inimă lipsită de griji.

N-aţi destupat niciodată butelcile? Gîl! Gîl! Vă mai aduceţi aminte cam cîte aţi deşertat? Văzut-aţi vreodată cum face cîinele, cînd dă peste un os cu măduvă? Platon, în cartea a III-a despre Republică, spune că e dobitocul cel mai înţelept din lume. Uitaţi-vă mai bine la el şi o să băgaţi de seamă cu cîtă evlavie miroase osul, cu cîtă grijă îl păzeşte, cu cîtă patimă îl prinde, cu cîtă luare-aminte îl pipăie, cu cîtă poftă îl zdrobeşte şi cu cîtă grabă începe să-l sugă. Ce-l îndeamnă să se poarte astfel? Ce nădăjduieşte şi ce bunătate aşteaptă? Nimic mai mult decît puţină măduvă. E adevărat că această fărîmă de hrană e mai dulce decît toate celelalte, fiindcă aşa cum spune Galenus (în Fa.cu. natural. III şi în De usu parti.1, XI), măduva e tot ce a plăsmuit firea mai desăvîrşit.

Fiţi dar înţelepţi după pilda cîinelui şi vă bucuraţi, adulmecînd şi gustînd aceste cărţi săţioase, de preţ deosebit şi de mare cinste: uşurele dacă le frunzăreşti în pripă, dar pline de cugetare dacă zăboveşti la sfat cu ele. Apoi, sfărîmaţi osul şi sugeţi-i măduva hrănitoare! Nu mă îndoiesc nici o clipă că, după citirea acestora, veţi fi mai înţelepţi şi mai pricepuţi; veţi simţi un gust cu totul nou şi veţi dobîndi o învăţătură ascunsă, care vă va ferici cu înalte daruri şi minunate taine; nu numai în privinţa credinţei, dar şi a treburilor obşteşti şi a schimbului de bunuri dintre oameni”.

Cei doi regi şi cele două labirinturi

(se dedică prietenei X)

Oameni demni de încredere spun (dar Allah ştie mai mult) că în primele zile a existat un rege peste insulele Babiloniei care i-a chemat la el pe toţi arhitecţii şi magii, poruncindu-le să-i construiască un labirint atît de complicat şi de subtil încît nici cei mai curajoşi bărbaţi să nu se aventureze pe coridoarele lui, iar dacă o vor face, totuşi, să se piardă pentru totdeauna. Această lucrare era un adevărat scandal, pentru ca miracolele şi confuzia sînt lucruri care ţin numai de Dumnezeu, şi nu de oameni. Cu trecerea vremii, la curtea regelui s-a prezentat un rege arab, şi acesta (pentru a glumi pe seama simplităţii oaspetelui său) l-a făcut să pătrundă în labirintul prin care a rătăcit, umilit şi surprins, pînă la căderea serii. Atunci, a implorat sprijinul divin şi a dat de ieşire. Buzele sale n-au proferat nici o plîngere, dar i-a spus regelui Babiloniei că el, în Arabia, avea un labirint mai bun ca acesta şi că, dacă va voi Dumnezeu, într-o zi are să i-l arate. S-a întors după aceea acasă, şi-a strîns căpitanii şi armatele şi-a venit peste regatul Babiloniei, avînd norocul să-i distrugă palatele, să-i omoare pe oamenii de aici şi să-1 facă chiar pe rege prizonier. L-a legat în spinarea unor cămile iuţi şi l-a dus în deşert. Au mers cale de trei zile şi trei nopţi, după care i-a spus: „O, rege peste timp, substanţă şi secol! În Babilonia ai vrut să mă pierzi într-un labirint de bronz cu scări, uşi şi ziduri; acum, Atotputernicul a vrut să ţi—l arăt pe al meu, care nu are scări pentru a le sui, nici porţi pentru a le forţa, nici ziduri care să-ţi oprească mersul, nici coridoare să-ţi obosească paşii."
După aceea i-a dezlegat legăturile şi l-a părăsit în mijlocul deşertului, unde a murit de foame şi sete. Gloria să fie cu Cel care nu moare. (J.L.B.)

(In)amici publici!

Citesc epistolarul dintre Michel Houellebecq şi Bernard-Henri Levy, apărut recent la Polirom, şi nu mă mai satur - ce joc al inteligenţei, dulce-amar! Un amestec de eseistică spumoasă, tipic franceză, mărturisiri jenante, politică şi literatură... Două personalităţi care încearcă să se înţeleagă, într-un excelent exerciţiu empatic. Un filosof al Stîngii Caviar, angajat de partea celor slabi în toate războaiele obscure ale secolului, şi un prozator scandalos, retractil şi dezabuzat, care nu se consideră "cetăţean" ci "utilizator" al Occidentului! Un regal, strălucitor ca stil şi desfăşurare... Vi-l recomand necondiţionat.

Scurte...

# ULTIMUL TOXICOMAN AL ROMANULUI. Prietenii mei, indiferent de vîrstă, nu mai citesc romane. Unii spun că nu s-a mai scris nimic esenţial de la Dostoievski încoace, alţii zic că n-au timp, în fine, cei mai subtili consideră că obţin mai multe idei din monografii şi non-fiction. Cu toţii se încadrează în cultura postmodernă, care priveşte cu suspiciune toate marile poveşti ale lumii, fie că sînt romane, fie că sînt ideologii, şi ridică monumente fragmentarului şi lipsei de sistem. În ciuda lor, rămîn un călător în spaţiile livreşti, un toxicoman al romanului, chit că nu-l mai tolerez în doze prea mari, adormind, seara, cu “seringa” deschisă, pe piept...

# PUBLIC ŞI PRIVAT. # În România nu există nici un fel de respect faţă de spaţiul public, fie el scară de bloc sau autobuz, parc sau pădure. Se vede că nu ne-am constituit ca popor în agora, precum grecii, sau în forum, ca romanii. La ţară, întrunirile nu se ţineau pe uliţă, ci tot în spaţiul privat – la crîşmă, de exemplu. Moromete şi Cocoşilă citesc ziarul şi-l interpretează tot în spaţiul privat, la fierăria lui Iocan. Orăşenii lui Caragiale pun ţara la cale în berărie, în bufetul gării... Oare să exprime asta o frică atavică de intervenţia Puterii, oricare ar fi ea, capabilă să te ia la oaste, dacă te găseşte la joc, sau să trimită jandarmii peste manifestaţiile din spaţiul public, spaţiul deschis?

# TINERI ŞI ASUDAŢI. # Aţi observat că, în reclamele la blugi, bărbaţii sînt prezentaţi întotdeuna din faţă iar femeile – din spate? Aţi băgat de seamă că trupurile tinere sînt neapărat asudate, tricourile – mulate iar buzele – inevitabil rujate? E semn că publicitarii umblă la cutiuţa cu semnale sexuale, legîndu-şi biscuiţii, guma de mestecat sau maşinile lor de pulsiunile şi complexele noastre! Ei sînt noii psihanalişti din Brava Lume Nouă, care nu încearcă să ne vindece, din simplul motiv că omul fericit nu mai cumpără nimic! Sau, mai ştii? Poate că unii se consolează cu declinul vieţii lor sexuale, gustînd din alte plăceri – a condusului unei limuzine, a băii într-o piscină, a excursiilor în străinătate.

# BAIE DE CULTURĂ. Nici nu ne dăm seama cît de tare ne modelează cultura în care trăim – cunosc diverse doamne din România, cu cercei în urechi, care zîmbesc superior cînd văd, pe Discovery, doamne din Africa, cu cercei în nas!

# ONORUL CU SPATELE. Am un bun prieten, democrat convins, căruia, totuşi, îi place să-şi imagineze că Băsescu este un tiran care va avea soarta lui Cuza, adică va fi smuls noaptea, din patul amantei, şi trimis în exil, în timp ce garda Palatului se va întoarce cu spatele, ca un ultim semn de dispreţ. Apoi îşi revine şi începe să rîdă, închipuindu-şi-l pe Geoană, pe un cal alb, venit să preia tronul, ca prinţul Carol...

# PARLAMENTUL, VAI DE EL! Citesc de ceva vreme un volum numit “Scrisori de la Londra”, în care romancierul britanic Julian Barnes şi-a strîns corespondenţele pentru “The New Yorker”. Cîtă deosebire faţă de jurnaliştii din Românica, ăia care-şi adună în volum, pentru eternitate, editorialele scurte, bîrfa locală! Citiţi-l pe Barnes şi o să vă delectaţi cu “piese” strălucitoare, scrise cu vervă, despre fapte şi personaje din epoca thatcherismului tîrziu ! Omul îşi trage seva din Jerome K. Jerome şi Swift. Dar şi din Benny Hill. Fraze ceremonioase care abia la coadă te plesnesc ca un bici, paranteze în paranteze, observaţii uluitoare! Am reţinut unele privind decizia de a se televiza şedinţele Camerei Comunelor, în anii ’90, întîmpinată cu ostilitate de parlamentarii care se temeau că-i vede naţiunea în toată splendoarea indolenţei lor. Pînă la urmă, camerele de luat vederi au pătruns în sacrosanctul loc al democraţiei şi ce să vezi? Sub efectul gargarei conservatorilor de provincie şi a mîrîielilor laburiştilor plebei, Mama Tuturor Parlamentelor a apărut telespectatorilor drept o scroafă grasă, lăsată peste purceii ei! (Sper că l-am citat cît de cît exact pe Barnes...). Deci şi la ei...

# UNDE VĂ TREZIŢI? LA BUCUREŞTI? Şi tot din Barnes... Cînd vorbea Margaret Thatcher, conservatorii aplaudau iar de pe băncile opuziţiei se auzeau rîsete, fluierături şi huiduieli în surdină. Indignaţi, oamenii Puterii se ridicau şi îi apostrofau pe turbulenţi: “Unde vă treziţi? La Bucureşti? Aici sîntem la Londra...”. De unde se vede că CFSN-ul nostru era de pomină, stîrnind rîsul mapamondului. Apoi au venit minerii şi n-a mai zîmbit nimeni!

Ars longa, vita brevis

Leapşă de la Mişu Alexandrescu, despre obiceiurile mele de lectură. O să răspund, cu toate că, înaintînd în vîrstă, cărţile mi se par din ce în ce mai neimportante. Citesc destul de mult şi de variat, însă a dispărut PATIMA de a şti totul. Ars longa, vita brevis... Lectura îmi apare ca o activitate de tinereţe. Bătrînul are, deja, propriile poveşti, a întîlnit Binele şi Răul, îşi rememorează viaţa în diverse chei hermeneutice. La maturitate şi la bătrîneţe nu se mai citeşte roman ci, să-i zicem, carte de înţelepciune.


1. Care este cea mai bună carte citită de tine?
Cum ziceam - depinde de vîrstă. Romane? La 14 ani, probabil "20 de mii de leghe sub mări". La 18 - "Abbadon exterminatorul". La 25 - "Numele trandafirului". La 30 - "Jocul cu mărgele de sticlă". La 35 - "Muntele vrăjit". La 40 - "Ravelstein". Şi aşa mai departe. Dar poezia? Dar eseul? Dar marile lucrări ale ştiinţelor umaniste? Aici e nucleul de recitire al oricărui intelectual.Dintre favoriţi, amintesc doar cîteva nume - Hermes Trismegistul, Platon, Eschil, Sf. Pavel, Sf. Augustin, Ficino, Rabelais, Shakespeare, Locke, Montesquieu, Goethe, Darwin, Jung, Camus, Aron, Revel, Habermas... Dar înţelepţii şi îmbunătăţiţii ?Oswald Wirth, Guenon, Ibn Arabî... Dar marii gînditori politici ? Marx,Kaplan, Mosca, Pareto, Popper, Ayn Rand.. Dar ai noştri? De la Eminescu la Arghezi, de la Drăghicescu la Noica, de la Eliade la Culianu? Dar istoricii? Dar... Uf, e imposibil de răspuns la o astfel de întrebare. Ca şi cînd ai întreba care e cea mai buna mîncare pe care ai gustat-o!

2. Ai facut cadou cărti?
Evident.

3. Care este viitorul literaturii?
Habar n-am. Dar, cît vor trăi oamenii, vor trăi şi marile lor poveşti. În Star Trek, în cabina sa de pe Enterprise, căpitanul Picard ţine, sub un clopot de sticlă, un exemplar pe hîrtie din "Moby Dick".

4. În ce limbi ai citit cărţi?
Română, franceză, puţin în engleză.

5. Ce carţi “celebre” nu ţi-au plăcut?
Oho, destule! Nu mi-a plăcut Dostoievski, cu veşnicele lui lamentaţii la adresa unui Dumnezeu care permite suferinţa nevinovaţilor. N-am putut trece peste scenele de cruzime, în care sînt maltrataţi copii şi cai, aşa cum nu mă pot uita la documentarele despre uciderea puilor de focă. Ce treabă are Dumnezeu cu asta? De vină e maimuţa vicleană, capabilă de bine şi de rău, deopotrivă. Liberul arbitru, cum vrei să-i zici... Dumnezeu oricum nu poate fi cuprins de mintea omenească. Nu mi-a plăcut romanul realist francez, Balzac, să zicem, nu m-a interesat lumea aceea. Aşa cum nu mi-a plăcut Rebreanu. Abia acum, cu vîrsta, încep să-l descopăr pe Balzac.

6. Ce ţară a produs cea mai bună literatură?
Din nou, habar n-am! Dacă ar fi după premiile Nobel, aş zice că America Latină, Franţa, Rusia, Statele Unite ale Americii. Oricum, votez cu sud-americanii: Borges, Marquez, Llosa, Bastos, cortazar, Sabato et comp - pe ăştia i-am citit, oricum, din scoarţă în scoarţă, prin anii 80 ai secolului trecut (!), pentru că scriau despre dictatură. Astăzi, descopăr cu plăcere scriitori precum Reverte, Vonnegut, Nabokov sau Bellow.

7. Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?
Nu din romane...

8. Cam câte cărţi ai citit până acum?
Uffffff... Cîteva mii?

9. Cu ce cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?
Ha, ha! Citesc din plăcere, din curiozitate, nu de nevoie! Am depăşit faza asta încă din facultate! Dacă vreo carte mă plictiseşte, o arunc cît colo după cîteva pagini! Păi cît timp credeţi că mai am, să-l stric pe plictiseală?

10. Ce înseamnă cărţile pentru tine?
Ceea ce mă defineşte ca fiinţă civilizată.

11. Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?
Oho! Am zeci de cărţi preţioase, rarităţi bibliofile, ediţii vechi... De exemplu, am dat 1000 de euro pe o ediţie rară a poeziilor Reginei Elisabeta, apărută la Leipzig, în 1884, cu gravuri de Lehrer.

12. Care este cel mai tare final la o carte citită?
Învierea Domnului, în Evanghelii, e cel mai tare final! Mai ales ca ne promite şi nouă mîntuirea...

13. Care este cea mai influentă carte citită de tine?
Influentă? "Manifestul Partidului Comunist", de Marx şi Engels.

14. Care scriitor te-a influenţat cel mai mult ?
Ernesto Sabato

15. Cât de repede citeşti o carte?
Depinde... Am citit primele patru volume din "Cîntec de Gheaţă şi Foc" (2400 de pagini) în cinci săptămîni. Citesc la Biblie de 25 de ani...

16. Poate literatura să schimbe lumea?
Desigur. Prin intermediul cititorilor ei...

P.S. Am pus şi o poză, cu o parte din bibliotecă, cu Tomi şi... scuze pentru friptane! Lectura trece prin stomac...

P.P.S. Leapşa mai departe către X http://eexergy.blogspot.com/