Solaris

Astăzi, am recitit dintr-o răsuflare “Solarisul” lui Lem. E limpede că, prin anii ’60, cartea asta a fost un scandal – în plină eră a SF-ului expansionist, avertiza asupra rațiunii meschine a ieșirii omului în spațiu, anume căutarea Seamănului. Dar ce te faci cînd întîlnești un Străin? O ființă care gîndește la o altă scară decît noi? Sau altfel? Evident, Contactul se dovedește imposibil. De aici, crește nesiguranța, frustrarea și singurătatea speciei. Polonezul va relua tema în “Glasul Domnului” iar fraţii Strugaţki în “Picnic la marginea drumului”.

“Solarisul” vorbește însă despre mult mai multe lucruri. În primul rînd, vorbește despre limitele cunoașterii științifice – e un roman epistemologic. Metoda științei presupune observarea fenomenelor, construirea unui sistem explicativ și testarea teoriei, prin experimentul de laborator. Observarea este clasificare și inducție. Sistemul înseamnă postularea unor cauze și deducția legilor specifice domeniului studiat, folosind un sistem simbolic de maximă generalitate – matematica. Testarea se reduce la reproducerea fenomenului, într-un mediu căruia îi putem controla variabilele. Prin încercare și eroare, cunoașterea științifică se transformă într-o arhitectură epistemică deosebit de complexă, cu rezultate materiale – tehnologia – care modifică, la rîndul lor, lumea. Și ciclul se repetă, aparent la nesfîrșit, pentru că știința consideră că mintea umană este la fel de nețărmurită ca și Universul care i-a dat naștere.

Dar ce te faci atunci cînd te lovești de fenomene irepetabile? Oceanul plasmatic din Solaris creează structuri efemere – lungoni, simetriade, asimetriade – incredibil de complexe, în care poți recunoaște obiecte matematice (curbe, drepte, corpuri geometrice etc) efemere, care niciodată nu se repetă. Le poți clasifica și atît. Inducția se lovește de infinitul joc al formelor – totul curge, nici o structură nu durează. Poți trece, evident, la pasul al doilea – deducția cauzelor, modelarea matematică a unei clase de fenomene, chiar dezvoltarea anumitor ramuri ale simbolismului necesar explicării. În schimb, nu există posibilitatea infirmării sau confirmării teoriei – oceanul nu poate fi modelat în laborator. În plus, teoria e incapabilă să facă predicții asupra fenomenelor următoare. Și atunci? La ce bun efortul?

Lem descrie magistral întreaga măreție și mizerie a edificiului cunoașterii științifice. Întîi, descoperirea oceanului de pe Solaris atrage mințile geniale ale observatorilor și clasificatorilor. E epoca de pionierat. Urmează propunerea unor teorii explicative – oceanul e viu. Încercările de contact eșuează rînd pe rînd – oceanul ne ignoră. Atunci, apar teoriile de semn contrat – oceanul e o gelatină fără conștiință, un anumit tip de materie, cu proprietăți speciale. Biblioteca solaristicii se mărește vertiginos, într-un ritm exponențial, cu date – înregistrări, imagini. Dacă nu putem înțelege totul, măcar să înțelegem fragmente și să le folosim pentru aplicații practice. Dar toate eșantioanele prelevate din ocean se degradează în laborator și mor. Entuziasmul scade, frustrarea crește – parcă am vrea să distrugem ceea ce nu înțelegem și să plecăm mai departe. Dar nici intervențiile în forță nu dau vreun rezultat – Solaris ne ignoră mai departe. Sau poate nu? În acest punct începe intriga romanului.

Ce-ar putea înțelege o furnică din elefantul care o poartă, fără s-o bage în seamă? Ce-am putea descifra noi dintr-un mesaj trimis de o stea către altă stea ? Cum am folosi artefactele unei civilizații incredibil de avansate? Lem pune toate aceste întrebări dureroase. Iar răspunsurile sînt încă și mai dureroase. Răspunsurile ne arată limitele minții noastre. Mă gîndesc că, pe aceeași linie, pune întrebări și teologia – aceea curajoasă. Cum să explicăm miracolele, fenomene, prin definiție, irepetabile? Dar natura unui Dumnezeu despre care putem afirma cu certitudine doar ce NU este? Și, mai presus de orice, care este SENSUL realității? O viață de om poate fi ușor explicată, cîteva sute – mai greu, 8 miliarde – imposibil. Complexitatea, infinitatea, vălul Maiei, mereu schimbător, nu se încadrează în logica aristotelică. Nu e nevoie de metaforele unui scriitor de science fiction – infinitul mic cu a sa mecanică cuantică și infinitul mare, cu teoria Big-Bang-ului, sînt pietrele de hotar ale gîndirii științifice. Imaculata Concepțiune și Învierea Domnului, la fel.

Ucronie, utopie, distopie

Ce-ar fi fost dacă... ? Dacă un amănunt, o aruncare de zaruri, o alegere pe care nici nu am băgat-o în seamă s-ar dovedi că ne-au schimbat destinul? Iată o întrebare pe cît de simplă, pe atît de provocatoare. Am fi fost alţii dacă, în loc să ne placă tortul, ne plăcea plăcinta? Nu rîdeţi, gîndiţi-vă! Ce-ar fi fost dacă, în momentul cutare, am fi făcut altceva decît am făcut? Ce-ar fi fost dacă am fi deschis o altă uşă, am fi luat-o pe alt drum? Viaţa noastră, ca o grădină a cărărilor care se bifurcă, s-ar fi schimbat subtil. Exemple? La tot pasul. Un obscur defect genetic care ne-a predispus la diabet. O stradă aglometară care i-a convins pe părinţi să ne înscrie la şcoala X, în detrimentul şcolii Y. Un film cu maşini care ne-a influenţat profesia. Cele cinci minute de întîrziere la întîlnire care ne-au căsătorit cu altcineva.

Chestiunea devine şi mai incitantă, la scara istoriei. Ce-ar fi fost dacă Dacia n-ar fi fost cucerită de romani. Atunci n-ar mai fi existat nici limba română, nici conştiinţa naţională, nici proiectul politic numit România? Ce-ar fi fost dacă Nicolae Alexandru, urmaşul lui Basarab I, ar fi ales catolicismul în locul ortodoxiei. Am fi scris cu grafie latină încă din secolul al XIV-lea, ne-am fi închinat Papei şi am fi umplut Muntenia de catedrale? Ce-ar fi fost dacă Hitler şi aliatul său, Antonescu, ar fi cîştigat cel de-al doilea război mondial. Acum eram regiunea agricolă Donau şi am fi cules porumbul în limba germană? Ca joc intelectual fascinant, istoria „cu dacă” ne arată că trăim în una din multele lumi posibile. Şi ne mai învaţă că viitorul nu este determinat. Mai degrabă, pare o bilă ce se mişcă în mîna noastră.

Literatura, ca laborator privilegiat al scenariilor minţii, s-a ocupat îndeaproape de istoria „cu dacă”. Genul literar născut din asta se numeşte „ucronie” sau „istorie alternativă”. Ucroniile descriu cursul evenimentelor şi lumile ce s-ar fi născut dintr-un „punct de divergenţă”, acel eveniment desfăşurat altfel, cauza unui spectaculos efect de domino. Ucronia e veche de două milenii – primul scriitor care s-a dedulcit pare a fi Titus Livius, istoric respectabil, care se întreba ce s-ar fi ales de Roma dacă Alexandru Macedon şi-ar fi pornit cuceririle către vest, nu către est. În secolul al XIX-lea apare primul roman ucronic francez, semnat de Louis Napoléon Geoffroy-Château, care descrie, cum altfel, o lume cucerită de Napoleon, după victoria de la Moscova. Tot în secolul XIX, englezul Castello Holford publică „Aristopia „ – istoria „cu dacă” a coloniştilor din Virginia, care găsesc bogate zăcăminte de aur, ce le permit dezvoltarea unui stat utopic. În 1931, un colectiv de specialişti în istorie de la Oxford şi Cambridge alcătuieşte o antologie de istorii alternative, pornind de la puncte de divergenţă precum cucerirea Spaniei de către Mauri. Printre autori se numără şi viitorul prim ministru Winston Churchill, interesat de consecinţele victoriei Sudului în războiul civil american.

Maxima înflorire a Ucroniei ţine, totuşi, de peisajul literar american, fiind rodul minţii unor scriitori de science fiction precum Philip K. Dick, Poul Anderson, Stephen Baxter, William Gibson sau Bruce Sterling. De la Philip K. Dick ne-a rămas înspăimîntătoarea viziune a Americii învinse de japonezi în cel de-al doilea război mondial („Omul din castelul înalt”). Subtil, Poul Anderson a căutat punctul de divergenţă în ştiinţe – ce-ar fi fost dacă geometriile non-euclidiene ne-ar fi modelat mintea – şi a ajuns la concluzia că vrăjitoria ar fi luat locul dezvoltării tehnologice. În „Corăbiile timpului”, Stephen Baxter şi-a imaginat cum naziştii înfrînţi au căutat să modifice istoria, călătorind în timp. În fine, William Gibson şi Bruce Sterling s-au întrebat care ar fi fost consecinţele unei revoluţii informatice, pornind de la maşinile de calcul analogic apărute în Anglia Victoriană („Machina diferenţială”). Aceste romane (şi multe altele, asupra cărora nu avem nici spaţiu, nici timp să ne oprim aici) constituie provocări intelectuale remarcabile şi surse de satisfacţie pentru orice cititor suficient de pregătit să le abordeze. Mai mult, anumite cercuri occidentale de putere şi reflecţie asupra exerciţiului conducerii le-au trecut în programa şcolară obligatorie a viitorilor lideri politici.

Cum stăm cu Ucronia în ţara noastră? Luînd în calcul piaţa redusă şi dificultatea genului, răspunsul este că stăm bine. L-aş numi aici pe Florin Manolescu, critic, istoric literar şi scriitor elegant, care ne-a oferit cîteva povestiri de gen absolut remarcabile (strînse în volumele „Misterul camerei închise” şi „Mentaliştii”), oferindu-ne imaginea de neuitat a unui Bucureşti fundamentalist islamic, ca şi pe Sebastian Corn, alias doctorul Florin Chirculescu, autorul unei poveşti cu imperiul roman plus electricitate, egal „2484 QUIRINAL AVE”. Dar cea mai interesantă apariţie de gen rămîne, după gustul meu, volumul „Constanţa 1919”, al lui Liviu Radu, analizînd, în ultimele consecinţe, cum s-ar fi modificat istoria României dacă am fi optat, în punctul de divergenţă numit primul război mondial, pentru tabăra germană.

De ce am scris toate acestea? Ca să pot să vă recomand, la final, cea mai nouă carte a japonezului Haruki Murakami, intitulată, bizar, „1Q84”! O istorie alternativă a Japoniei anului 1984, o replică subtilă la celebra distopie orwelliană, dar şi un discurs sensibil asupra libertăţii creaţiei. Cartea a fost tradusă la „Polirom” şi pică numai bine, în luna concediilor. Dar despre distopii şi utopii, data viitoare!

Text pentru numărul din iulie al revistei piteştene "Opinii libere"

P.S. Oare pe cînd în limba română ucronia de mai jos?