Cîntare pentru cel dus

În Bardo Thodol, textul care se citeşte la urechea mortului, se spune clar că, în primele zile dupa deces, sufletul va întîlni entităţi blînde sau mînioase, de fapt propriile sale stări emoţionale, de care nu trebuie să se teamă. Acelaşi lucru l-am găsit într-o "Cîntare pentru cel dus", din Dobrogea.

"Seara va-nsera/Gazdă n-ai avea/Şi-ţi va mai ieşi/Vidra înainte/Ca să te-nspăimînte/
Să nu te spăimînţi/De soră s-o prinzi/Că vidra mai ştie/Seama apelor/Şi-a vadurilor/
Şi ea mi te-a trece/Ca să nu te-nece/Şi mi te-a purta/La izvoare reci/Să te răcoreşti
/De mîni pîn-la coate/De fiori de moarte/

Şi-ţi va mai ieşi/Lupul înainte/Ca să te-nspăimînte/Să nu te-spăimînţi/Frate bun să-l prinzi/

Că lupul mai ştie/Seama codrilor/Şi-a potecilor/Şi el te va scoate/La drumul de plai/

In dealul cu jocul/C-acolo ţi-e locul/În cîmp cu bujorul/C-acolo ţi-e dorul"

România, proiect masonic (III)

Războiul din 1877-1878, care va aduce independenţa României, va opri, pentru moment, emanciparea masoneriei naţionale. Istoricul Radu Comănescu explică:

“În 1877, cînd începe războiul de independenţă, toate lojile române intră în adormire şi-şi donează fondurile Crucii Roşii. Ele vor fi reactivate imediat, în 1878, cînd România devenise stat independent, şi acum începea opera de edificare a unei masonerii de sine stătătoare. Această operă a avut binecuvîntarea regelui pentru că ea merge nu numai către constituirea unei suveranităţi naţionale masonice, ci merge hotărît împotriva obedienţei franceze, ceea ce traducea foarte clar interesul regal. În 1883, Carol I reuşea să aducă România în tratatul Puterilor Centrale, rupînd-o de alianţa tradiţională cu Franţa. Această lucrare se desfăşura şi pe scene masonice.”

În 1879, un ofiţer de roşiori, Costache Moroiu va aduce pe teritoriul României obedienţa portugheză, Marele Orient Lusitan, în mod strategic, pentru a ieşi de sub tutela franceză mai întîi, şi apoi de sub cea italiană şi de a obţine patenta de funcţionare pentru nou reînfiinţata Lojă „Steaua Dunării”. Membru fondator încă din 1859 al Marii Loji „Steaua Dunării”, sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, Moroiu provenea dintr-o veche familie de masoni, tatăl său, profesor de ştiinţe juridice la colegiul „Sfîntu Sava” din Bucureşti fiind iniţiat în Italia. S-au păstrat puţine documente masonice despre aceste evenimente dar intenţia e clară. Crearea Comitetului Central masonic în 1878 avea să fie mişcarea finală de emancipare a masoneriei române. În 1879 s-a creat loja Marelui Orient după model francez, iar după un an, în 1880, se formează Marea Lojă Naţională Română. Radu Comănescu descrie atmosfera fierbinte în care s-a născut aceasta:

“Este un fel de clocot al unei faceri care s-a rezolvat oarecum straniu prin apariţia unui personaj, pînă atunci mai puţin ieşit în prim-plan, un militar, Costache Moroiu. Intrase în atenţia publică în timpul războiului de independenţă unde a luptat cu mare vitejie. Era un naţionalist chiar şi este interesant de văzut că masoneria română are ca întemeietor putem chiar să spunem pe un ultranaţionalist, membru al Alianţei Anti-Israelite, organizator al unui congres antievreiesc în 1886 la Bucureşti. Pentru cei care denumesc masoneria ca iudeo-masonerie se poate vedea cine întemeiează Marea Lojă Naţională Română.”

Primul mare maestru comandor al Marii Loji Naţionale va deveni astfel Costache Moroiu. Printr-o activitate susţinută, acest personaj va reuşi să crească numărul lojilor, atît în ţară cît şi în străinătate, printr-o diplomaţie entuziastă – va obţine sprijin internaţional. Vor fi decoraţi cu medalii ale francmasoneriei române masoni cu influenţă din Europa şi America. Se vor stabili garanţi de amiciţie şi se vor obţine recunoaşteri internaţionale, în ciuda opoziţiei Marelui Orient al Franţei şi Marelui Orient al Italiei, care vor ceda, în cele din urmă, asiduităţii Marelui Maestru român. Avînd toate gradele masonice ale riturilor practicate în România, decorat de francmasoneria italiană cu medalia „Marea Stea Sirius”, membru de onoare în loji străine, Prea Puternicului Frate Costache Moroiu va desăvîrşi lucrarea naţională pînă în 1916. Dar personalitatea sa va da naştere la multe controverse. Proiectul masonic al statului naţional se completa astfel cu o francmasonerie pe potrivă - întemeiată de militari, Marea Lojă devine naţionalistă, creştină, adeptă a regalităţii şi rezervată în privinţa lobby-ului sionist, mai apropiată de spiritul masonic britanic decît de cel republican, francez, dominant în Europa. Ce se va întîmpla însă după Primul Război Mondial cu statul român şi cu masoneria naţională – asta e o altă poveste.

6. Concluzie

Proiectul masonic „România”, desfăşurat de-a lungul secolului al XIX-lea şi desăvîrşit în secolul al XX-lea, a constat în unirea românilor, înfiinţarea statului naţional, emanciparea poporului moldo-vlah la starea de naţiune, constituirea mitologiei naţionale (inclusiv prin alegerea numelui "România", pentru noul stat, denumire care să ateste latinitatea şi dăinuirea poporului nostru pe teritoriul fostei Dacii), precum şi implementarea modernităţii de tip occidental. Proiectul s-a desfăşurat pe etape, cu Lumini şi Umbre, fiind opera unor elite de iniţiaţi, de-a lungul a trei generaţii. Fiecare etapă istorică a prezentat trăsături particulare şi s-a făcut cu sprijinul sau împotriva unor Centre francmasonice de Influenţă. De asemenea, mijloacele de acţiune şi ideologia s-au schimbat, funcţie de împrejurări, evoluînd de la tehnici revoluţionare conspirative pînă la politici protecţioniste şi guvernări de mînă forte. În acest context, înfiinţarea Marii Loji Naţionale din România se constituie drept act final al acestei aventuri politice şi spirituale.

România, proiect masonic (II)

Theodor Aman - Unirea Principatelor

Ion C. Brătianu, ilustru om politic şi francmason

3. Cuza, binecuvîntare şi blestem

În 1859 începe domnia de şapte ani a militarului Alexandru Ioan Cuza, în fapt, instalarea unui regim cvasi-republican şi laic, după modelul stîngii revoluţionare franceze. Înconjurat de francmasoni, care preluaseră funcţiile de miniştri, domnitorul trece la implantarea instituţiilor democratice occidentale peste o societate arhaică, agrară, nepregătită pentru asta. Procesul de modernizare este foarte rapid, are loc o adevărată ardere a etapelor, mai ales în ce priveşte agricultura Principatelor. Oraşele asistă la dezvoltarea burgheziei depinzînd de stat – creşte corpul de funcţionari, armata, profesiile liberale. Are loc împroprietărirea ţăranilor – o victorie de imagine, un eşec economic, prin fărîmiţarea marilor proprietăţi. Are loc exproprierea averilor mănăstireşti, învăţămîntul se laicizează, se introduc unităţile de măsură europene. Benefic în esenţă, regimul lui Cuza trece, în ultimii săi ani, către o formă de cezarism, un regim de putere personală, cu tendinţa de a ignora Parlamentul. Domnul foloseşte mijlocul consultării populare (plebiscitul) pentru a-şi justifica acţiunile, partidele abia formate sînt învrăjbite. Camarila din jurul lui Cuza devine coruptă, urmărind obţinerea de proprietăţi şi sume enorme de bani, din vinderea activelor statului, „naţionalizate” imediat după Unire. Armata este dezorganizată şi sărăcită (conform teoriei că, sub protecţia Marilor Puteri, nu mai avem nevoie de apărare naţională). Constatînd aceste derapaje, la care se adăuga şi evidenta imoralitate familială a domnitorului, Francmasonii reacţionează, distanţîndu-se de abuzurile lui Cuza.

Potrivit istoricului Alex Mihai Stoenescu, componenţa lojii „Înţelepţii din Heliopolis”, care aduna lideri liberali radicali şi moderaţi şi lideri conservatori, precum şi cei mai importanţi bancheri evrei implicaţi în finanţarea dezvoltării economice a tânărului stat, Hilel Monoah, Sabatay Halfon şi Jacques Cohen, ar fi reprezentat nucleul de influenţă al aşa-numitei „monstruoase coaliţii” anti-Cuza. Domnitorul va trece la represalii, inspirînd incendierea templului lojei, de către agenţi ai poliţiei, în noaptea de 7 spre 8 octombrie 1864. Dar era prea tîrziu. În perioada 1864-1865, loja „Înţelepţii din Heliopolis” a atras tot mai mulţi ofiţeri din cadrul armatei, ca aspect secret şi strategic pentru planul de îndepărtare al domnitorului şi pregătirea unui corp ofiţeresc care să pună în aplicare planul. Toţi ofiţerii care l-au arestat pe Cuza, silindu-l să demisioneze au fost francmasoni, membri ai aceleiaşi loji.

“Actorul principal din această perioadă devine loja „Înţelepţii din Heliopolis”. Era o lojă extraordinar de puternică, avea o activitate socială cu totul remarcabilă care nu a fost egalată nici pînă în ziua de astăzi: menţinea aşezăminte de caritate, şcoli, spitale, sponsoriza. De pildă, a sponsorizat cărţile lui Haşdeu, sponsoriza cultura română. Printre membrii ei au fost oameni celebri precum Carol Davila, sau unul dintre căpitanii care îi detronaseră pe Cuza şi anume Anton Costiescu, care devine unul dintre personajele de prim rang ale masoneriei române. Acesta, împreună cu Costache Moroiu şi Ştefan Şoimescu, toţi trei militari, sînt triada care va construi masoneria română.”, scria istoricul Radu Comănescu.

4. Emanciparea de sub obedienţele străine

După detronarea principelui Alexandru Ioan Cuza în 1866, detronare la care francmasoneria îşi spusese cuvîntul decisiv, pe tronul României a fost adus prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. O nouă eră de prosperitate, de data aceasta, începea pentru România. Domnia lui Carol, cea mai fructuoasă de pînă atunci, a însemnat un nou început şi pentru masonerie ale cărei aspiraţii se orientează acum către emanciparea de sub obedienţele străine şi către formarea unei Mari Loji Naţionale. După sosirea lui Carol şi după ce Germania iese învingătoare împotriva Franţei în războiul din 1870-1871, mişcarea de emancipare a masoneriei române de sub obedienţele franceză şi italiană se accelerează. Între 1871 şi 1877, lojile române testează reacţia Marelui Orient al Franţei, şi a Marelui Orient al Romei, ulterior Marele Orient al Italiei, la tendinţele de separatism. Reacţia Puterilor Masonice străine este vehementă. Negustorul francez Auguste Carence, unul din membrii fondatori ai Lojii „Înţelepţii din Heliopolis”, se opune cu înverşunare constituirii unei loji naţionale române. În 1874, Carence îl denunţă pe Anton Costiescu Marelui Orient al Franţei pentru iniţierile de români în masonerie. De asemenea, se înregistrează un alt fenomen care merită atenţie – unele loji cu componenţă predominant străină fac un lobby susţinut pentru cauza sionistă. Să explicăm.

5. Chestiunea evreiască

„Primăvara popoarelor” însufleţise cauzele naţionale în întreaga Europă, dar lăsese nerezolvată problema poporului evreu. Aflaţi în diaspora de 1800 de ani, evreii constituiau corpuri etnice distincte în interiorul imperiilor, păstrîndu-şi caracteristicile culturale, religioase şi promovîndu-şi interesele economice. În momentul în care popoarele est-europene îşi înfiinţează state naţionale, ele moştenesc aceste comunităţi etnice. Mai mult, secolul al XIX-lea cunoaşte un aflux de refugiaţi evrei, alungaţi de prigoana din Imperiul Ţarist. În Principatele Unite, evreii vin îndeosebi din Galiţia şi Ucraina, şi se stabilesc în Bucovina şi în Moldova. Foarte curînd, ei intră în conflict cu noua burghezie naţională, aflată în creştere, atît pe piaţa profesiilor liberale, cît, mai ales, în domenii-cheie – finanţe, arendă, comerţ cu tutun şi spirtoase. Mai mult – însufleţiţi de ideile propagate de Alianţa Israelită Universală, înfiinţată în 1860 şi condusă de vechiul tovarăş de luptă al lui Bălcescu, Adolphe Cremieux, evreii din Principate refuză integrarea în noul stat român, aşteptînd exodul către Palestina. Exod care se va petrece abia în secolul al XX-lea, după cel de-al doilea război mondial, pentru că Imperiul britanic avea interese economice în zonă şi nu încuraja crearea unui stat evreiesc în apropierea marilor rezerve de petrol din Orientul Apropiat. De aici se naşte acea „chestiune evreiască”, sămînţă de conflicte pentru aproape o sută de ani. Educaţi, inteligenţi şi dispunînd de resurse financiare considerabile, Iniţiaţii evrei încep să exercite presiuni politice în Principate. În timpul domniei lui Cuza, bancherii evrei iniţiază proiectul unei Bănci Naţionale, cu fonduri israelite. După abdicarea domnitorului român, Alianţa Israelită Universală se implică în susţinerea candidaturii lui Filip de Flandra, francmason care le era favorabil. În 1866, Adolphe Cremieux soseşte la Bucureşti şi îi cere Fratelui Manolache Costache Epureanu, preşedintele Adunării deputaţilor, să modifice noua Constituţie română, în sensul acordării cetăţeniei refugiaţilor evrei. Mai mult, Iorgu Şuţu, Venerabilul Lojii „Steaua României” de la Iaşi, sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, favorabil cauzei evreieşti, îi propune principelul Carol să devină francmason şi şef al Francmasoneriei române. Carol, catolic practicant şi rezervat în ce priveşte lobby-ul evreiesc, îl informează despre aceste presiuni pe primul ministru Ion C. Brătianu. El însuşi francmason, Ilustrul Frate Brătianu începe să se distanţeze de Centrul de influenţă socialist, revoluţionar şi sionist de la Paris. Întîi, prin măsuri administrative şi economice protecţioniste, apoi prin încurajarea naşterii unei Francmasonerii naţionale. Iar personajele acestei opere nu vor întîrzia să apară, din rîndurile Armatei Române.

(va urma)

România, proiect masonic

Francmasonul Nicolae Bălcescu...

... si conacul său din Vîlcea

1. Preambul
Se spune că, în timp ce masonii fac politică, Francmasoneria este un loc al lepădării de patimi şi de interese, în care oamenii liberi şi de bune moravuri pot să se cunoască şi să se perfecţioneze. E perfect adevărat, dacă ne raportăm la esenţa iniţiatică a Ordinului. Totuşi, realitatea nu operează cu esenţe. De la înfiinţarea masoneriei speculative încoace, Loji întregi şi chiar Obedienţe au funcţionat mult mai profan, sprijinind puterea politică sau împotrivindu-i-se, născînd partide şi reţele internaţionale, punînd la cale experimente sociale pentru modelarea viitorului. Cum să fi fost altfel, cînd Francmasoneria a strîns în Templele ei minţile cele mai luminate ? Cine să fi făcut politică, dacă nu elitele? Totuşi, pentru asta, Ordinul a plătit un preţ greu. Inevitabil, intrînd în arena patimilor lumeşti, oricît ar fi fost de bine intenţionaţi, francmasonii au făcut şi greşeli. Fraţii s-au învrăjbit cu Fraţii. Iar profanii au rămas cu ideea că Oculta conduce lumea. În acest vacarm, omul de astăzi este obligat să cunoască istoria, înainte s-o judece.

2. Primăvara popoarelor
Istoria europeană contemporană începe cu Revoluţia Franceză de la 1789, ai cărei conducători (cu excepţia lui Robespierre) au fost francmasoni. Se inaugura atunci un nou curent de gîndire şi acţiune politică, numit iluminism, care contesta ordinea imperială, bazată pe dreptul divin, înlocuind-o cu drepturile omului şi ale naţiunii, cu recursul la raţiune şi umanism. Vectorii Iluminismului au fost iniţiaţii din Anglia şi Franţa, unii din familiile domnitoare europene, alţii din rîndurile burgheziei. Circa 47 de rituri funcţionau pe teritoriul european, din Scandinavia pînă în Transilvania, dar climatul politic, dominat de Marile Puteri, tulburat de războaiele napoleoniene, n-a permis înfăptuirea unei ample construcţii masonice. În schimb, peste Atlantic, coloniştii englezi, conduşi de masonii George Washington, Thomas Jefferson şi Benjamin Franklin, ridică Statele Unite ale Americii, o extraordinară democraţie creştină.

Anul 1848 este momentul „Primăverii popoarelor”, atunci cînd o serie de revoluţii naţionale, dirijate din Lojele masonice franceze, au zguduit imperiile europene. Refugiaţi la Paris, o serie de tineri intelectuali români se formează în cea mai republicană Lojă a a Marelui Orient al Franţei. Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Ion Ghica, fraţii Goleşti, fraţii Brătianu şi Nicolae Bălcescu învaţă masonerie, istorie şi politică de la celebrii Lamartine şi Jules Michelet. Mai mult, Bălcescu ia parte la atacul mulţimii asupra palatului Tuileries, alături de prietenul său Adolphe Cremieux, avocat evreu, cel care va deveni, mai tîrziu, preşedintele Alianţei Israelite Universale. Se spune că Bălcescu va păstra mereu asupra sa o bucată de catifea, smulsă din tronul Burbonilor.

Urmînd planul carbonarului italian Giuseppe Mazzini, care credea în misiunea divină a naţiunilor, revoluţia masonică este exportată în toate capitalele europene, cu excepţia Londrei şi a Moscovei. Reacţia imperială este însă pe măsură, revoltele sînt înăbuşite, iar statele naţionale mai au de aşteptat. În Moldova, revoluţia a durat două zile, în Muntenia – trei luni, în Transilvania – peste un an. Învinşi, masonii paşoptişti din Principate se refugiază, din nou, la Paris, unde încep o propagandă susţinută pentru înfiinţarea statului român. Sînt folosite toate mijloacele posibile – se reactivează vechile contacte din Loji, se utilizează bani puşi la dispoziţie de bancherii evrei, se publică articole entuziaste în gazetele controlate de masoni. Propaganda va da roade opt ani mai tîrziu.

În 1856 se încheie Războiul Crimeii, acţiune militară de proporţii (cuprinzînd o alianţă anglo-francezo-otomană) pentru stăvilirea înaintării spre sud a Rusiei, în calea slavilor balcanici şi a grecilor, urmărind controlului Dunării şi al Mediteranei. În Lojile Marelui Orient al Franţei se discută „chestiunea românească”. Prea Puternicii Fraţi se lasă convinşi că „Principatele dunărene” pot fi o barieră naturală şi decisivă între Rusia şi Turcia, dacă li se recunoaşte românilor naţionalitatea şi li se permite înfiinţarea unui stat naţional. De menţionat că situaţia „de pe teren” fusese analizată de diverşi „călători” francezi, la prima vedere interesaţi de peisaje şi aventuri orientale. Sprijinind noul stat-client, Franţa şi-ar fi atins trei obiective cruciale – oprirea Rusiei, scoaterea Dunării de sub control austriac şi lovirea decisivă a Imperiului Otoman. Cu ajutor francez, făcînd „balet diplomatic” între Marile Puteri, francmasonii români reuşesc unirea Principatelor, cu artificiul juridic al alegerii aceluiaşi domn în Moldova şi în Muntenia.

(va urma)

Cum să-l ataci psihic pe Geoană

A fost "atacat psihic" Mircea Geoană în timpul dezbaterii decisive de la TV? La această întrebare, scepticii se vor amuza, respingînd pe nemestecate ideea, în timp ce paranoicii vor bate cîmpii despre "flăcări violete" şi "pentagrame". Ambele atitudini păcătuiesc prin suficienţă. De fapt, problema se reformulează astfel - putem influenţa, de la distanţă, starea psihică a unui om, fără să dăm de bănuit? Desigur. Cum? În diverse feluri. De exemplu, cu ajutorul drogurilor sau otrăvurilor, aplicate în mîncare, băutură sau cutanat, printr-o atingere (Viktor Iuşcenko, preşedintele Ucrainei, poate spune mai multe...). Cu ajutorul mirosurilor, plăcute sau respingătoare. Cu ajutorul feromonilor, fără miros dar atît de eficienţi. Cu ajutorul luminii, al căldurii, al sunetelor. Prin cuvinte. Dar să excludem toate aceste mijloace. Putea cineva să-l influenţeze pe Geoană, pur şi simplu... privindu-l? Şi aici, răspunsul e pozitiv. O faţă ostilă, ameninţătoare, schimbă oricui dispoziţia. Orice privire directă, prelungită, e resimţită de psihicul nostru ca o ameninţare. Pe de altă parte, cu toţii am auzit de "deochi", stare de rău indusă copiilor de priviri insistente. Deochiul, fratele mai mic al hipnozei, este real. Dar dacă Geoană a stat cu spatele la atacator? Chiar şi aşa, influenţarea e posibilă - uitaţi-vă cu insistenţă în ceafa cuiva, în autobuz sau la cinema, şi veţi observa că subiectul devine iritat şi se întoarce. Să excludem şi privirea şi să rămînem doar la acţiunea mentală - la gînd. Poate gîndul omului să interacţioneze cu materia? Da şi iar da. Să începem cu o chestie pe care toţi jucătorii de table o practică - modificarea probabilităţii. "Comanda zarului". Experimente riguros ştiinţifice au demonstrat că dorinţa jucătorului influenţează rezultatul. Să continuăm cu un fenomen destul de comun - transmiterea gîndului între mama şi copil, între fraţi, între soţi. El se manifestă prin simultaneităţi - ne gîndim la persoana respectivă şi ne suna la telefon sau simţim că i s-a întîmplat ceva rău. În fine, să încheiem cu experimentele de telepatie, tele-percepţie, biofeedback, psihocinetică şi radiestezie desfăşurate de diverse servicii secrete, universităţi şi grupuri oculte. Concluzia? E foarte posibil ca Geoană să fi fost influenţat negativ la dezbatere. E foarte posibil ca staff-ul preşedintelui Băsescu să fi comandat atacul. Dar toţi vor nega. Iar Geoană va cădea, din nou, de prostănac. Ceea ce s-ar putea să-l coste preşedinţia partidului...

Lancea destinului

Am terminat de citit „Lancea destinului”, de Trevor Ravenscroft, una dintre puţinele lucrări traduse la noi despre rădăcinile oculte ale nazismului. Ideea poate părea surprinzătoare, dar m-am convins de mult că enorma conflagraţie de la mijlocul secolului XX nu poate fi explicată doar prin considerente politice, economice, ideologice. Prea sînt multe lucruri misterioase în ascensiunea celui de-al treilea Reich, prea iraţională - figura lui Adolf Hitler, prea satanice – lagărele de exterminare. Ravenscroft spune povestea unei relicve puternice – lancea legionarului Longinus, cea care a străpuns coasta lui Hristos, artefact care a marcat istoria europeană, funcţionînd ca un talisman magic (în slujba Binelui sau a Răului) pentru posesorii lui, de la Carol cel Mare la Hitler. Şi, fie că-l crezi sau nu, aspecte întunecate ale personalităţii Fuhrerului se luminează – pasiunea pentru ocultism, iniţierea în Societatea Thule, posedarea. La fel, practicile ezoterice ale Ordinului Negru capătă înţeles – magia neagră, cultul sîngelui, păgînismul. O lectură interesantă, dar nerecomandată celor ce nu-şi pot reprima simţul critic. Ei, scepticii, se pot apropia de oribilul adevăr printr-o altă lucrare, cu caracter ştiinţific – „Dicţionarul critic de mituri şi simboluri ale nazismului”, al Rosei Sala Rose, apărută la Paralela 45... Dar lancea? Cu ea ce s-a întîmplat? Ne-o spune tot Revenscroft – recuperată de trupele americane din buncărul lui Hitler, relicva a fost înapoiată Muzeului de Istorie din Viena, unde se odihneşte şi astăzi. Îmi propun să o văd şi eu, cît mai curînd. Dacă nu cumva e un fals! Dar nu... Generalul Patton n-a căzut în ispită.

Nazişti pe crestele Carpaţilor

În filmele din seria „Indiana Jones”, am văzut cum Harrison Ford se lupta cu naziştii, ca să pună mîna pe comorile pierdute ale umanităţii – Chivotul Legii, Pietrele Tunetului sau Sfîntul Graal. Puţină lume ştie că ficţiunea are la bază date reale. De fapt, arheologii lui Hitler au fost mult mai ambiţioşi. În încercarea de a demonstra existenţa unei rase pierdute, ei au făcut săpături în toată Europa, din Islanda în Bulgaria, ajungînd pînă în Tibet. România a fost, şi ea, pe lista lor...

Ţin în mînă o raritate bibliofilă – albumul „România. Natură. Clădiri. Viaţă populară”, apărut în 1933 la Brockhaus, Lepizig. Este realizat de faimosul fotograf german Kurt Hielscher. Între anii 1931 şi 1932, artistul a bătut 25 de mii de km, pe drumurile desfundate ale României Mari, făcînd 5000 de poze, într-un proiect antropologic fără precedent. Din cele cinci mii de fotografii, Hielscher va da la tipar doar 304. Volumul, dedicat Maiestăţii Sale Regelui Carol al doilea, se va constitui în cel mai spectaculos document etnografic privind ţara noastră. Trecut la index de comunişti, albumul va fi recuperat după 1989 cînd, prin intermediul specialiştilor de la Muzeul Ţăranului Român, o bună parte din planşe va fi prezentată publicului, stîrnind uimirea. Şi pe bună dreptate. Cartea lui Hielscher înfăţişează o Românie arhaică, în care ţăranii poartă, încă, straiul popular, o ţară a megaliţilor şi a troiţelor cu simboluri precreştine. Fotograful nu e atras de feţele modernităţii, din marile oraşe. În schimb, privirea sa, filtrată prin lentilele Karl Zeiss, va zăbovi asupra peisajelor sălbatice şi asupra chipurilor tăiate în piatră ale locuitorilor din pustietăţi. De la Cetatea Albă în Maramureş, din Dobrogea la Sibiu, trecînd prin Muscel, personajele lui Hielscher par supravieţuitori ai unei civilizaţii străvechi, peste care a trecut un cataclism de nespus în cuvinte. Aceeaşi impresie o lasă şi alte lucrări ale germanului, despre Spania şi Italia. Să fie o simplă modalitate artistică? Sau e vorba despre o viziune mai complexă asupra lumii, cu implicaţii neaşteptate? Ceea ce urmează ne poate lămuri...

Pe urmele Stăpînilor Lumii

Venirea la putere a naziştilor nu poate fi explicată doar prin considerente economice sau politice. A fost nevoie şi de un anumit context intelectual, creat de filosofi, jurnalişti, oameni de ştiinţă. Învinsă în Primul Război Mondial, plătind despăgubiri, bîntuită de şomaj şi inflaţie, Germania celui de-al Treilea Reich şi-a potolit frustrările cu un amestec de mit, propagandă şi halucinaţie. În 1935, Heinrich Himmler, comandantul organizaţiei SS şi al poliţiei secrete Gestapo, aproba înfiinţarea „Ahnenerbe”, o societate de cercetări etno-istorice şi rasiale, care cuprindea 400 de savanţi – lingvişti, antropologi, arheologi, istorici. Scopul acestui proiect, desfăşurat sub egida SS, era susţinerea ştiinţifică a tezei rasiste a superiorităţii rasei albe, ariene. Naziştii considerau că istoria nu începe la Sumer ci, undeva, în nord, printre gheaţă şi zăpadă. Acolo, în Ultima Thule, o rasă superioară s-a născut în urmă cu 10 mii de ani, colonizînd şi civilizînd întreaga Europă, migrînd pînă în India şi Tibet ! Arienii, strămoşii germanilor, blonzi şi cu ochi albaştri, ar fi fost stăpînii continentului, cei care au ridicat megaliţii şi piramidele, cei care au scris Vedele şi au fondat primele aşezări umane din Tibet. Tracii, grecii şi romanii erau consideraţi „copiii” seminţiei Stăpînilor din Nord. În schimb, populaţiile semitice, cu piele închisă şi ochii negri, nu aveau ce căuta în schemă. Socotite inferioare şi învinuite că „strică sîngele şi obiceiurile”, ele urmau a fi date pieirii. Revenind la Societatea „Ahnenerbe”, în traducere „Moştenirea străbunilor”, să notăm că a început ca un Institut pentru studiul Scrierii şi Simbolurilor, s-a dezvoltat ca o reţea universitară şi a sfîrşit în oroare, cu experienţe pe deţinuţii de la Dachau.

Expediţii arheologice în toată lumea

Ca să justifice tezele superiorităţii ariene, arheologii „Ahnenerbe” au început o serie extrem de vastă de cercetări, în domeniul folclorului, legendelor, geografiei sacre, istoriei. Mai mult, a existat o secţiune ezoterică, interesată de tot ce ieşea din perimetrul ştiinţei academice – magie, relicve, demonologie. Nume cunoscute de scriitori şi filosofi (precum Ernst Junger şi Martin Buber) au colaborat cu „Ahnenerbe”. Societatea edita reviste şi cărţi, se implica în formarea viitorilor ofiţeri SS, propunea tinerilor o educaţie spartană, prin alpinism şi speologie… Dar, mai presus de orice, organiza expediţii. Cu sprijinul mai marilor celui de-al Treilea Reich, au fost demarate vaste expediţii arheologice, în cautare de relicve. Sunt de notat cercetările din 1938, din Danemarca, unde s-au adus la lumină diverse situri wikinge, precum şi cele din Germania, la strania formaţiune muntoasă Externsteine, locuită din preistorie, unde naziştii au căutat mormîntul împăratului Wilhelm Păsărarul. Odată cu ocuparea ţărilor europene, „Ahnenerbe” îşi extinde aria de acţiune. Regele Boris al Bulgariei semnează un protocol cu Himmler, încredinţînd Societăţii exclusivitatea cercetărilor arheologice. Grecia, Polonia, Croaţia sunt noile ţinte. De exemplu, în Grecia, arheologii nazişti au căutat faimosul Tezaur de la Delphi, precum şi intrarea în peşterile lui Poseidon. În Franţa, „Ahnenerbe” pune mîna pe Tapiseria de la Bayeux, relicvă înfăţişînd lupta normanzilor cu saxonii, îu urma invadării Britaniei. Steagul cu zvastică e ridicat pe Elbrus, cel mai înalt munte al Armeniei, locul unde se presupune că a eşuat Arca lui Noe, dar şi în Tibet. În 1939, o echipă de alpinişti, condusă de ofiţerul SS Ernst Schäfer, va ajunge la Llhasa, unde va fi primită de demnitarii tibetani. Oamenii lui Hitler voiau să ştie cît mai multe despre anumite exerciţii spirituale budiste, despre strămoşii tibetanilor, consideraţi urmaşi ai atlanţilor, precum şi despre intrarea în Shambala, marea cavitate interioară în care s-ar ascunde o civilizaţie superioară… Să mai spunem că nici craniile de cristal, găsite în Brazilia, n-au scăpat de interesul arheologilor germani. Şi nici ruinele marilor oraşe din Anzi.

România, Dacia Hyperboreeană

Cunoscînd aceste lucruri, expediţiile foto ale lui Karl Hielscher capătă alte înţelesuri. N-ar fi exclus ca portretele ciobanilor musceleni, de găsit în album, să fi ajuns şi în arhivele „Ahnenerbe”, acelea cu „urmaşii rasei ariene”. De altfel, interesul naziştilor pentru România a fost mult mai manifest. În 1938, dr. Franz Altheim şi partenera sa Erica Trautmann caută, mai multe zile, ruine ale cetăţilor dacice, într-un voiaj finanţat de Societate. Cei doi considerau România drept vechea Dacie hiperboreeană, pe urmele unui studiu semnat de marele iniţiat Vasile Lovinescu şi publicat în folileton, în Franţa. Nu ştim ce au găsit arheologii, probabil că nimic important (timpul acordat săpăturilor fiind prea scurt…), cert e că expediţia Ahnenerbe a continuat în Orient, după ce dr. Altheim s-a întîlnit, la Bucureşti, cu un oarecare Grigore Florescu, directorul Muzeului Municipal.

Ce s-a ales de Ahnenerbe?

La 70 de ani de la aceste evenimente, după ce teoria rasei alese a dus la milioane de morţi iar Cel de-al Treilea Reich s-a prăbuşit în ruine, o întrebare rămîne – au găsit naziştii relicve, magice sau nu? Dacă luăm în considerare doar celebra Lance a Destinului, care-l fascina pe Hitler, răspunsul e pozitiv. Dar Lancea n-a fost descoperită de „Ahnenerbe”, a fost furată de la Viena… Şefii Societăţii au fost judecaţi şi condamnaţi la Nurnberg. La proces, unul dintre ei şi-a ascultat glacial condamnarea la spînzurătoare, apoi a rostit o incantaţie din Bardo-Todol, Cartea tibetană a morţilor. Arhivele Societăţii, de la Waischenfeld, Franconia, au fost distruse în 1945, cînd locaţia a căzut în mîinile americanilor. Puţinele documente filmate în Tibet, care circulă pe Internet, nu sunt lămuritoare. Dar oare toate arhivele să fi fost distruse? Sau există pe undeva, pe la Washington, un loc în care au ajuns, sub ştampila STRICT SECRET? N-ar fi exclus… Adepţii teoriilor conspiraţiei pot să viseze în continuare.

P.S. Mai multe imagini, în ediţia tipărită a Jurnalului de Argeş de saptămîna viitoare.

Alba Dragomirna!

18 ianuarie 1629 - A murit cărturarul Anastasie Crimca, miniaturist şi caligraf, mitropolit al Moldovei (1608-1617; 1619-1629) (n. 1550)

O călătorie la mănăstirile din Bucovina poate convinge pînă şi spiritul cel mai sceptic că am avut şi noi „benedictini”, oameni ai Bisericii iubitori de carte, capabili să mobilizeze bani şi resurse pentru a ridica „abaţii” cu nimic mai prejos decît cele ale Apusului. E suficient să ajungi într-un sătuc de lîngă Suceava, numit Mitocul Dragomirnei. Acolo drumul şerpuieşte prin păduri de fagi şi brazi şi se opreşte la poalele unui deal pe vîrful căruia te aşteaptă o minune – cea mai înaltă mănăstire a Bucovinei, alba Dragomirna. Apărată de un formidabil zid fortificat, stavilă în calea năvălirilor tătare, mănăstirea sfidează cerul, cu arce gotice, cu o turlă de 42 de metri. Minunate broderii sculptate o împodobesc, oarecum eretic faţă de gustul vremii, iar piatra brută alternează cu piatra şlefuită. Ochiul iniţiatului observă imediat că Dragomirna ascunde vraja cifrei opt şi a cifrei trei – trei octogoane înscrise în cerc îl înconjoară pe Iisus Pantocrator la zenit, o sfoară de piatră împletită din trei viţe încinge biserica. Trei – numărul sintezei, al Duhului Sfînt, opt – numărul perfecţiunii lumii, al Roţii cu opt spiţe. Cine a ridicat Dragomirna, mănăstirea fără pisanie, cu hramul Pogorîrii Sfîntului Duh ? Istoricii vorbesc despre mitropolitul Anastasie Crimca, „fiu al negustorului Ioan Crimca şi al cneaghinei Cîrstina”, monah la Putna şi isihast, cărturar şi miniaturist (în trapeza mănăstirii se păstrează un Liturghier ferecat în argint aurit, împodobit cu desenele lui Crimca), patriot care i-a jurat credinţă lui Mihai Viteazu, după intrarea domnitorului în Cetatea Sucevei, fără luptă ! Crimca şi doi boieri, logofătul Lupu Stolnici şi vistiernicul (!) Simion Stolnici, ctitoresc Biserica, ridicînd-o în şapte ani, pînă în 1609. La Dragomirna totul e deosebit. Pridvorul, la care ajungi după ce urci şapte trepte, pronaosul, naosul înălţat, altarul cu o boltă specială, care oferă o perspectivă neobişnuită asupra marii scene a Pogorîrii Duhului, stropi coloraţi căzînd peste apostoli, Iisus purtînd o coroană de patriarh... Însă minunea se împlineşte în ornamentele turlei. Flori din piatră, roţi, cruci greceşti cu şase laturi... Garguii lipsesc, altfel ai crede că priveşti ornamentele de la Notre Dame de Paris... Ce legături a avut Crimca în Apus, ce legături îl apropiau de fraţii Stolnici şi unde a fost iniţiat în misterele acestor prea puţin ortodoxe simboluri?

PS Am adăugat cîteva poze de la Dragomirna, făcute în vara trecută, ca să vă deschid gustul de călătorie...

Povestea zilei - Himerele

2 noiembrie 1873 – S–a născut sculptorul Dimitrie Paciurea (m. 13.07.1932)

„Himerele” lui Paciurea, fiinţe compozite, jumătate om, jumătate animal, impresionează profund privitorul, îi comunică un mesaj la nivelul inconştientului, îl fac să se teamă dar şi să admire. Este, probabil, o condiţionare culturală şi genetică. Toate civilizaţiile au avut zei animalieri, Zeus al grecilor se transforma în Taur pentru a o răpi pe Europa, Budha medita sub gluga întinsă a unei cobre, Iisus este mielul nevinovat, sacrificat de Paşte. Mai tîrziu, toate basmele vor fi populate de fiinţe fabuloase iar romanul animalier, scris în cheie simbolică, va face epocă în Evul mediu şi în Renaştere. Alchimiştii figurau princiipiile active, Sulful şi Mercurul, cu înfăţişarea Leului roşu şi Unicornului. „Romanul vulpii” era citit cu sufletul la gură de parizieni. „Istoria ieroglifică” a lui Cantemir descria destinul marilor familii boiereşti sub masca păsărilor şi jigăniilor. Cultura de consum modernă exploatează şi ea acest filon de oroare şi fascinaţie – un singur exemplu e de ajuns: amintiţi-vă de „Cantafabulele” grupului Phoenix, pe admirabilele versuri ale lui Şerban Foarţă. Himerele însoţesc devenirea umanităţii şi, cumva, o veghează, ca un avertisment privind depăşirea limitelor cunoaşterii, fie că le găsim ca gargui, în piatra catedralelor, fie că le întrezărim, în retortele alchimiştilor moderni, experţi în clonare...