Noua Ordine Mondială - cine face Istoria?

Nu știu alții cum sînt, dar eu m-am simțit fascinat dintotdeauna de agenții istorici – schiorii ăia dibaci, care prăvălesc după ei ditamai avalanșa de evenimente. Copil, i-am identificat cu zeii și cu eroii.  Simple ficțiuni, mi-au zis profesorii. Apoi am admirat oameni politici, militari și revoluționari. Pînă să le aflu păcatele. În liceu, am discutat despre clase și lupta dintre ele, ca motor al istoriei. Am teoretizat, cu Lenin, despre proletariat și dictatura sa. Revoluțiile din 1989 mi-au arătat că, de fapt, proletariatul e prostul clasei – el a avut cel mai mult de pierdut după căderea regimurilor socialiste. În fine, la maturitate, mi-am zis că elitele liberale construiesc societățile deschise, progresiste. Și am mizat pe antreprenor și pe burghez, în timp ce România era sfîșiată de toți prădătorii.  Transformîndu-se într-o colonie cu forță de muncă ieftină și resurse, piață de desfacere, teren al monopolurilor. După cum se vede, n-am nimerit-o niciodată. Astăzi, cînd mă îndrept spre bătrînețe, mi se sugerează să pariez pe Dumnezeu. Pe El și pe Planul Său de nepătruns, numit Providență. Mă tem s-o fac. Dacă se dovedește un răutăcios Demiurg?

Asta a fost introducerea. Urmează partea serioasă, care vrea să-ți arate, dragă cititorule, că meditația filosofică asupra politicii și istoriei nu s-a încheiat odată cu falimentul utopiilor gen “Sfîrșitul istoriei și ultimul om”, nici nu se rezumă la vagi teme ale conflictului civilizațiilor. Din America Latină, „curtea din dos” a Statelor Unite, zonă care a cunoscut dictaturi militare și populisme, revoluții avortate și idei mari, vine un nume demn de a fi ținut minte: Olavo de Carvalho. Gînditor brazilian conservator, influențat de maestrul Guenon, omul bate spre 70 de ani și e limpede precum cristalul. Iată cîteva fragmente pe tema acțiunii istorice, pe care le-am găsit în cartea „Statele Unite și Noua Ordine Mondială”, apărută recent la „Humanitas”, o traducere a dezbaterii purtate de Carvalho cu Aleksandr Dughin, ideologul putinismului. Ar fi de interes pentru comunitatea politologică românească (dar și pentru jurnaliști și studenți) ca volumele semnate de Olavo de Carvalho să fie traduse și să intre în circuitul intelectual de la noi.

„Întrebările de bază sînt: (1) Ce este acțiunea istorică? (2) Cine e subiectul Istoriei? Acțiunea este schimbarea voită dintr-o anumită stare a lucrurilor. Orice acțiune subînțelege: (a) continuitatea temporală a subiectului; (b) unitatea și continuitatea intențiilor sale, așa cum apar în succesiunea care pornește de la un plan pînă la efectele sale consumate ... Putem vorbi de acțiune istorică doar cînd un agent anume reușește să controleze pe cît posibil situația ca un întreg și să impună procesului o direcție deliberată.

Cîteva exemple de acțiuni istorice sînt traversarea Mării Roșii de către iudei, creștinarea Europei de către Biserica Catolică, Reforma Protestantă, Revoluția Franceză, Revoluția Rusă și Revoluția Chineză. În toate aceste cazuri, un anumit agent a reușit să controleze procesul, împiedicînd ca acțiunile sale să fie neutralizate prin interferența altor agenți ... Istoria se compune din două tipuri de procese – controlate și necontrolate. Numai primele sînt acțiuni istorice și au un agent determinat ... Se poate numi acțiune istorică doar aceea care produce rezultate durabile dincolo de durata vieții agenților individuali implicați. Durabilitatea în timp este marca acțiunii istorice ...

Cine poate fi agent al acțiunii istorice? Statele? Națiunile? Imperiile? Sigur că nu. Aceste entități apar ca urmare a combinațiilor între puterile eterogene care luptă pentru a le domina din interior. Nu au voință proprie, dar reflectă în fiecare moment voința grupului dominant, care poate fi substituit într-o clipă cu alt grup. Un stat, o națiune, un imperiu sînt agenți aparent mînuiți de alți agenți mai durabili, mai stabili, capabili să-i domine și să-i folosească pentru obiectivele lor, care transcend frecvent termenul de durată chiar al formațiunilor naționale, statale sau imperiale de care se serveau ... La fel ca națiunile, clasele sociale nu pot fi agenți istorici. Nici una dintre ele nu a avut și nu va avea vreodată o unitate a scopurilor aptă de a urma un plan de acțiune coerent de-a lungul a două, trei, patru generații.

Pentru a fi un agent istoric, entitatea sau grupul trebuie:

-         Să cultive obiective permanente sau pe termen lung.

-         Să fie capabil să urmărească îndeplinirea acestor obiective dincolo de durata agenților săi individuali, dincolo de durata stării de fapt prezente și dincolo chiar de durata statelor, națiunilor și imperiilor implicate.

-         Să fie capabil să reproducă agenți individuali apți să urmărească acțiunea de-a lungul secolelor și să adapteze planurile originare diferitelor situații care apar, fără să piardă din vedere obiectivele inițiale.

Numai următoarele entități îndeplinesc aceste condiții:

-         Marile religii universale.

-         Organizațiile inițiatice și ezoterice.

-         Dinastiile regale și nobiliare și cele similare lor.

-         Mișcările și partidele ideologice revoluționare.

-         Agenții spirituali: Dumnezeu, îngeri și demoni”

Ei, și uite așa ne întoarcem la întrebarea tulburătoare: Dumnezeu sau Principele Lumii? Cine e regizorul piesei în care jucăm cu toții? :)

Ciuma lui Caragea

Cînd mă apucă amocul şi îmi vine să blestem încetineala cu care ne integrăm în Ievropa, trag aer în piept şi caut „Scrisorile” lui Ion Ghica, o excelentă mărturie a ce-am fost în secolul al XIX-lea. Şi ce-am fost? Orice, numai o naţiune europeană nu...

Interesant personaj acest Ion Ghica... Descendent al unei familii nobiliare care a dat nouă domnitori, cu studii de litere la Sorbona şi inginerie la Ecole Royale des Mines, francmason şi revoluţionar, agent secret şi bei de Samos, omul a fost unul din părinţii fondatori ai României moderne. Memoriile sale se citesc cu sufletul la gură dar, fără îndoială, şi mai interesante sînt „Scrisorile către Vasile Alecsandri”, o frescă a Principatelor între anii 1821 şi 1859. Elegante în formă şi uimitoare în conţinut, epistolele arată cît de departe erau aceste ţărişoare de moravurile, valorile şi instituţiile europene, cît de greu le-a fost paşoptiştilor să facă reforme şi cît de mare a fost rezistenţa socială. Ceea ce, pentru cititorul de astăzi, martor la o a doua sincronizare a României cu Europa, explică multe. În definitiv, spune-mi de unde ai plecat ca să-ţi spun unde ai ajuns...

Pe la începutul secolului al XIX-lea, după războaiele napoleoniene, Congresul de la Viena redesenează harta Europei. Spaniolii, portughezii şi Sfîntul Imperiu Roman se prăbuşesc, în timp ce se ridică Imperiul Britanic şi cel German. Franţa devine cuibul mişcărilor revoluţionare. Inventarea motorului cu abur creşte productivitatea muncii atît în industrie, ceea ce favorizează comerţul, cît şi în agricultură, ceea ce aduce un spor de hrană. În consecinţă, populaţia continentului se dublează – de la 200 la 400 de milioane. Noi descoperiri în medicină şi biologie (Pasteur, Darwin) prelungesc durata medie de viaţă şi slăbesc influenţa bisericii în societate. La noi, în Balcani, contrastul este izbitor. Să-i dăm cuvîntul lui Ghica, pentru cîteva amintiri din vremea lui Caragea: „... pe la sfîrşitul lui octombrie, Caragea a putut ieşi din Constantinopol şi, în ziua de Sf. Spiridon al anului 1812, el şi-a făcut intrarea în Bucureşti cu alai domnesc, călare pe tabla-başa, în sunetul clopotelor, al surlelor şi tobelor. După ce a descălecat în Sfîntul Spiridon cel Nou din Podul Beilicului (azi Calea Şerban Vodă), s-a dus de s-a miruit în biserica Curtea-Veche, după obicei. Sosirea acestui domn în Bucureşti a fost semnalul a mari calamităţi pentru ţară! Chiar în noaptea instalării sale, palatul domnesc de la Mihai-vodă din Dealul Spirei a ars pînă în temelie şi Curtea Domnească a devenit Curtea Arsă pînă astăzi; iar a doua zi, la 13 decembrie, s-a ivit ciuma între oamenii curţii veniţi cu vodă de la Ţarigrad”.

„A fost în multe rînduri ciumă în ţară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decît ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n-a făcut atîtea victime! A murit pînă la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încît cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa de mare, încît un om lovit de ciumă era un om mort. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţămînt de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mîna cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atîrnau un şervet roşu de gît, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte (...) luau bani, argintării, ceasornice, scule, şaluri, fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dînşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trînteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea (...) Rareori bolnavul ajungea cu viaţă pe cîmpul ciumaţilor. De multe ori o măciucă în cap făcea într-o clipă ceea ce era să facă boala în două-trei zile (...) Deasupra oraşului se ridica un fum galben şi acru, fumul băligarului care ardea în curţile boiereşti, şi oraşul răsuna de urletul jalnic al cîinilor rămaşi fără stăpîn”.

În faţa molimei, stăpînirea era neputincioasă, serviciul sanitar constînd în cîţiva vătăşei, care-i întovărăşeau pe ciocli, din casă în casă, strigînd pe la porţi: „Sănătoşi, copii?”. Într-un raport, unul mărturiseşte: „Azi am adunat 15 morţi dar n-am putut îngropa decît 14, fiindcă unul a fugit şi nu l-am mai putut prinde”. Pînă la urmă, bieţii orăşeni au trebuit să se organizeze singuri, omorînd cu parul vreo zece ciocli care aruncau zdrenţe rupte de la ciumaţi, prin curţile oamenilor, ca să împrăştie molima. După un an, cam prin decembrie, ciuma s-a domolit şi cei bejeniţi s-au întors în Bucureşti, îmbrăţişîndu-şi rudele regăsite şi dînd o lacrimă celor morţi pe cîmpul de oroare de la Dudeşti. După o astfel de încercare, s-ar zice că un neam devine mai înţelept, nu? Că autorităţile încep să gîndească în avans, că se fac planuri, că nivelul serviciilor publice creşte. Aş! Poate prin vest. La noi, spune Ghica, epidemia a avut alte urmări.

„Viaţa devine mai lesne, averile flăcăilor şi zestrele fetelor sporesc prin moşteniri şi prin moartea fraţilor (...) Cînd este o mortalitate mare, poporul zice că se ieftineşte pîinea (...) Şi căsătoriile trebuiau să devie numeroase, cu atît mai mult numeroase cu cît răul a secerat mai multe fiinţe. Deci, îndată după încetarea boalei, lumea s-a pornit pe nunţi (...) Pe atunci, nunta era dandana mare! Mai întîi peţitorii şi colăcerii cu adalmaş; după ei, logodnă cu arhiereu, cu diaconi, cu preoţi, cu cîntăreţi, cu lăutari şi cu ziafet toată noaptea pînă la luceafărul de zi. Cu cîteva zile înainte de nuntă, dacă mirele şi mireasa erau de neam de boier, se făcea cherofilima (sărutare de mînă) la curte, unde tinerii cu toate rudele lor erau duşi cu alai spre a săruta mîna lui vodă şi a doamnei, cerîndu-le binecuvîntarea. Cînd se apropia ziua nunţii, mahalaua se împodobea cu brazi de la casa ginerelui pînă la casa miresei. În ajunul nunţii, cam după amiezi, porneau călţunuresele, tot cucoane alese dintre rudele cele mai frumoase ale ginerelui, în trăsuri înhămate cu armăsari de preţ. Întîia călţunăreasă intra la mireasă purtînd o căţie de argint cu flori suflate în aur (...) şi o stropitoare din care arunca apă de trandafir, semnul curăţeniei (...) O a doua (...) ducea pe tavă de argint florile cu care se împodobeau cununiile. A treia călţunăreasă aducea o tavă cu peteală, semnul bogăţiei (...) A doua zi, nunta începea chiar în zori (...) După cununie, masă mare cu zaharicale de la becerul Manolachi şi cu cofeturi de la vestitul Pascu, cu vin de Drăgăşani, cu pelin de Dealu Mare şi cu vutcă de vanilie (...) Lăutari şi horă toată noaptea, iar în ziuă să trămiteau nunii, socrii şi nuntaţii pe la casele lor, cu lăutari. Acest chef, la cei de jos, ţinea trei zile iar la boieri ţinea şapte zile şi şapte nopţi, după legea domnilor şi a împăraţilor. O nuntă se isprăvea şi zece începeau, încît Bucureştii într-o sărbătoare o duceau”.

Fantastic! N-om avea noi geniul organizării, precum neamţul, nici pe cel al subţirimii limbajului, ca francezul, nici pe cel al politeţii englezeşti, dar stăm bine la capitolul vitalitate. Un astfel de neam n-o să dispară niciodată, că trece prin ciumă, că se integrează în Uniunea Europeană, tot aia...

"Cel mai reacţionar scriitor român"

Cum era România la 1935? Ca şi astăzi - un amestec de otravă şi parfum, o ţară a contrastelor, locuită de nemernici şi poeţi. Poate cu ceva mai mult stil, în ambele direcţii. Constantă istorică - luarea lucrurilor "în uşor", ca la Porţile Răsăritului. Un tablou amănunţit al "situaţiunii" este de găsit în "Indexul fiinţelor, lucrurilor şi întîmplărilor" din jurul lui Mateiu Caragiale, excelenta carte a literatului Ion Iovan. Aflăm astfel că:

# Dramaturgul naţional al românilor, I.L. Caragiale, amploaiat la Regia Monopolurilor Statului, o seduce pe Maria Constantinescu, o umilă muncitoare într-o fabrică de ţigări, în urma acestei legături născîndu-se, la 1885, un băiat botezat Matei. Mama şi copilul vor fi părăsiţi imediat, întrucît tatăl urcă pe cai mari - directoratul Teatrului Naţional, apoi o căsătorie aducătoare de zestre cu Alexandrina Burelly.
# Bastardul va fi tolerat în casa Caragiale, însă nu va fi iubit. Creşte singuratic şi dezvoltă o ură amestecată cu dispreţ faţă de cel numit "mon gogo pere". Adevărat complex oedipian, care îi va modela întreaga viaţă. În timp ce Caragiale tatăl năzuieşte să devină cel mai de succes berar din Bucureşti, intrînd chiar în "Societatea internaţională a Chelnerilor", Mateiu se scufundă în visări istorice, îşi inventează o ascendenţă ilustră şi hotărăşte să devină opusul părintelui său - adică un dandy.
# În 1904, Caragiale primeşte o moştenire consistentă. Imediat se mută la Berlin, cu rentă. Va reveni în ţară doar în preajma campaniilor electorale, interesîndu-se pentru un post de deputat... Mateiu este dat la Facultatea de Drept, pe care n-o frecventează deloc. Cu banii de taxe, îşi cumpără cele dintîi costume, pălării, bastoane. Va constitui, în timp, o garderobă uluitoare, considerînd că imaginea este o componentă a stimei de sine. Îşi fixează şi idealul - căsătoria "la pont", cu o damă bogată, dacă se poate mult mai în vîrstă.
# Caragiale tatăl moare în 1912. Mateiu este exclus de la moştenire. Va trăi într-o relativă sărăcie, pînă în momentul cînd va ajunge să servească drept şef de cabinet ministerial în guvernul Titu Maiorescu. Începe să colecţioneze decoraţii şi să scrie. Dar guvernul conservator cade, revin liberalii, aşa că Mateiu demisionează imediat, iritat pe această "duşmănoasă Românie Mare", care îşi bate joc, crede el, de aristocraţia locului
# Face gazetărie, fără mare convingere, la "Seara", foaia magnatului Alexandru Bogdan - Piteşti, un fel de mecena al filo-germanilor, de unde încaseaza mari împrumuturi, fără să-şi pună problema restituirii. Profită şi de femeia argeşeanului, "o poloneză vulgară, lipsită de caracter şi de bună-creştere".
# Norocul i se schimbă fundamental în 1923, cînd reuşeşte să se căsătorească cu Marica Sion, o doamnă cu 25 de ani mai în vîrstă ca el, posesoarea unei moşii de cîteva sute de hectare, lîngă Fundulea. Căsătoria se consumă într-un "wagon-lit", în trenul spre Sibiu, unde proaspătul cuplu pleacă în luna de miere. Mateiu va reveni mereu în burgul transilvan, pentru a comanda stofe germane şi a studia, la Muzeul Bruckenthal, heraldica familiilor nobiliare, căutîndu-şi strămoşi mai iluştri decît berarul. Îi va identifica, într-un act de la 1665, semnat de familia Karabetz de Nagy-Buni. Cum soaţa ardeleancă a străbunicului Luca Caragiale fusese  născută Carabăţ, legătura e gata!
# La Sionu, moşia Marichii de la Fundulea, Mateiu se va dedica exploataţiei agricole, stabilind o serie de legături cu arendaşi, boieri locali şi exportatori de cereale, va creşte o specie de curcani albi (intenţionînd să cîştige Premiul fermierilor), va organiza o grădină botanică după model occidental şi va scurta cerul, din martie pînă-n octombrie, cu un binoclu puternic, în căutarea constelaţiilor. În momentele cînd e prezent la conac, Mateiu va ridica pe un catarg de opt metri steagul propriu, cu armele şi culorile strămoşilor Karabetz.
# "Craii de Curtea Veche" îi aduc 47 de mii de lei, premiul societăţii Scriitorilor Români. Critica este împărţită. Cei mai mulţi sînt de părere că avem de-a face cu o voce unică în literatura română. În schimb, în "Istoria" sa, George Călinescu minimalizează singularul roman şi se amuză de excentrcităţile autorului.
# La 1935, ţara este condusă de camarila din jurul lui Carol al doilea. Din grup fac parte Elena Lupescu-Wolf, o evreică de la Iaşi, pentru care Regele îşi timisese Regina în exil, Gabriel Marinescu, prefectul Poliţiei Capitalei, colonelul Urdăreanu, prefectul Palatului, industriaşii Malaxa şi Auşnit, bancherii Blank şi Kaufmann. În acelaşi an, după ce cunoscuse succesul cu "Craii de Curte Veche", Mateiu hotărăşte să-şi ia o amantă, în persoana Emmei, fiica unui evreu cu prăvălie de mărunţişuri în Tîrgul din Vale, în Piteşti.
#  Bucureştiul anului 1935 avea şampanie franţuzească şi cîini vagabonzi (unul îl muşcă pe Mateiu, iritat de baston...), blocuri moderne şi tractire, automobile şi negustori olteni, cu cobiliţa în spate. La librării găseai cele mai noi romane de la Paris, mahalalele aveau fîntîni cu cumpănă şi lămpi cu gaz. Cu melonul pe cap, Mateiu se plimbă pe Calea Victoriei, de la Palatul cu lei al Cantacuzineştilor pînă după Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Periplul se încheie la Librăria Hertz sau la Capşa, pentru etalarea manuşilor fine şi a inelelor cu piatră scumpă.
#  În timp ce extremismele politice cresc în Europa şi în Rusia, Mateiu lucrează la o visată Uniune a Regatului român cu Ungaria, sub regele Carol al doilea, avînd deviza "Un rege, două ţări, trei popoare". Negocierile cu Horty se poartă prin intermediul unor grofi transilvani. Inutil să remarcăm că nu se va alege nimic din ele...
#  În 1936, Mateiu va muri subit, înainte să împlinească 50 de ani. Motivul oficial al decesului - infarctul. Autopsia este refuzată iar funeraliile sînt grăbite la maxim. Prietenii nu reuşesc să-l vadă, însă îşi aduc aminte că mereu s-a temut că va fi otrăvit de cumnata sa, care nu privea cu ochi buni mariajul. Totul rămîne sub pecetea tainei. Aşa s-a strămutat din această lume omul care va fi numit, mai apoi, "cel mai reacţionar scriitor român". Dar şi cel mai strălucit!

Mormîntul Cavalerului cu Lebăda

Biserica Domnească din Curtea de Argeş

În timp ce autocarele cu turişti se varsă la Mănăstirea lui Manole, mînate de ghizi grăbiţi, iar lumea n-are timp să se închine pentru că fotografiază, o minune rămîne ascunsă, în singurătate – este Biserica Domnească a Basarabilor. Rarii trecători care au inspiraţia să-i treacă pragul devin fascinaţi – sub cupola întunecoasă, aureolele sfinţilor licăresc palid, a reproş. Sînt fresce de secol XIV, care l-ar face invidios şi pe Giotto. Cu economie de mijloace, cîteodată cu numai două culori (un albastru translucid şi un bej saturat, sticlos), meşterii au înfăţişat cetele îngereşti, iar feţele apostolilor sînt migălos construite. Ici, o vezi pe Maica Domnului într-o ipostază aproape laică, ţinîndu-şi cu greu pîntecul umflat, sub pulpanele hainei, colo – tîlharii din dreapta şi stînga lui Hristos îşi poartă crucile parcă dansînd, dezvăluind o uluitoare anatomie. Pe peretele de nord-est, un misterios grafitti anunţă şi datează moartea marelui Basarab Voevod.

Pilda bogatului care şi-a făcut casă

De la legendă la istorie

Nu se ştie cu exactitate cine a ridicat acest lăcaş şi nici în ce an a făcut-o. Pisania de deasupra uşii de intrare a fost distrusă de două sute de ani. Oricum, biserica se află în spaţiul Curţii Domneşti a Basarabilor iar construcţia ei se pare că s-a întins pe zeci de ani, în perioada legendară a fondării Ţării Româneşti, de la sfîrşitul secolului al XIII-lea şi pînă la jumătatea secolului al XIV-lea. E o vreme a misterului. Unele tradiţii vorbesc despre descălecarea lui Negru Vodă, pe la 1215, un voievod din Făgăraş, care a trecut munţii, la Cîmpulung, probabil în urma atacurilor cavalerilor teutoni, implantaţi în Ţara Bîrsei, la 1211, de regele ungar Andrei al II-lea. De la Cîmpulung, el va străbate dealurile şi va fonda capitala, Curtea de Argeş. De aici, legenda îşi dă frîu liber – Negru Vodă avea un cal înaripat, cu care îi bătea pe tătari, ridica stăvilare pe Dîmboviţa ca să inunde valea, în calea duşmanilor, răpea, la hotarul Moldovei, femei venite la tîrg (o nouă răpire a Sabinelor...), ridica fortăreţe în locuri inaccesibile (precum cea de la Cetăţeni) şi cîte şi mai cîte. Ce reţin istoricii din legende? Că este posibil ca să fi existat mai mulţi domni ai locului, poate şefi cumani, poate voivozi veniţi peste munţi, care, pe fondul atacurilor tătarilor, ce au slăbit pînă la anihilare puterea Regatului Ungar, au unit mai multe căpetenii din văile de sub munte, constituind o structură politică feudală numită Ţara Românească.

Posada - Cronica pictată

Oricum, istoria „oficială” începe după 1310, cînd boierii ţării îl aleg domn pe Basarab I, fiul lui Negru Vodă. De aici avem documente – „Cronica pictată de la Viena” povesteşte lupta lui Basarab I cu regele ungar Carol Robert de Anjou, la încă neidentificata Posada. După victoria valahilor, cu prada de război şi din comerţ, Curtea de Argeş înfloreşte. Sîntem pe la 1330. Dinastia Basarabilor se întăreşte – întîiul născut al Domnului, Nicolae Alexandru, va ajunge să trateze cu noul rege al Ungariei, Ludovic, o vasalitate convenabilă. E şi timpul ridicării Bisericii Domneşti. Lui Nicolae Alexandru îi va urma la tron fiul său, Vlaicu, al treilea Basarab, apoi dinastia va continua cu Radu I (zis cel Negru, în timpul căruia se va termina zugrăveala Bisericii domneşti), tatăl lui Mircea cel Bătrîn. Apoi istoria se învaţă la şcoală.

Misteriosul mormînt nr. 10

Anii au trecut, nemiloşi, peste Biserica Domnească. Multe au văzut bătrînele ziduri. Incendii, cutremure, inundaţii. Ba chiar restauratori nepricepuţi. Pe la 1827, noii „ctitori” scot pardoseala de cărămidă, considerată prea modestă, strivesc pietrele mormintelor voivodale din sfîntul lăcaş, jefuiesc tot ce le cade în mînă, compromit zugrăveala.

Lespedea misteriosului mormînt nr. 10

Abia la începutul secolului al XX-lea, „Comisiunea Monumentelor Istorice” desemnează o echipă de savanţi, printre care şi marele Nicolae Iorga, care să cerceteze ce se mai poate salva. Sînt înlăturate rîndurile de cărămidă şi, surpriză! Apar 14 morminte, dintre care unul, mormîntul nr. 10, este găsit intact! Lespedea care-l acoperă nu poartă însă nici o inscripţie ci doar un desen straniu – un Arbore al Vieţii, încununat de o stea cu 12 colţuri, formată din tot atîtea triunghiuri echilaterale. În mijlocul stelei –alt simbol solar. Racla de piatră mai are săpată, la picioarele mortului, o cruce templieră, şi la cap – o Stea a lui David!

Cavalerul cu Lebădă

Arheologii abia îşi ţin răsuflarea. Lespedea este trasă la o parte şi, din negrul mormînt, apare vedenia unui nobil cavaler. Pe cap poartă o diademă de mărgăritare, strînsă cu un lanţ de aur peste părul lung. O tunică din mătase purpurie, veneţiană, împodobită cu zvastici, îi acoperă pieptul. Treizeci de nasturi de aur încheiau haina, strînsă la mîneci, la piept şi la gît cu mărgăritare. Un guler de dantelă, lucrată în mătase şi aur, amintea de moda galantă a Apusului. Cavalerul era încins cu o centură brodată cu metal preţios, care se strîngea cu o uluitoare pafta de aur, înfăţişînd un castel cu patru turnuri. În faţă, pe smalţ albastru, o Lebădă de argint cu cap de femeie strălucea enigmatic. Inele dăltuite cu litere latine se vedeau pe oasele descărnate ale mîinilor. Apoi, deodată, în contact cu aerul, ţesăturile minunate s-au pulverizat, rămînînd, ici-colo, cîteva petice! Disperat, marele Iorga a căzut atunci în genunchi şi s-a rugat de iertare. Dar ireparabilul se produsese.

Paftaua centurii, în formă de castel, cu misterioasa Lebădă cu cap de femeie

După ce au făcut fotografii, arheologii au adunat relicvele şi au plecat la Bucureşti. Nu vă luaţi după plăcuţa de plastic, anunţînd lapidar că acolo a fost înhumat Vladislav Vlaicu... În lipsa unor teste ADN şi a cercetării amănunţite a relicvelor, nici pînă astăzi nu se ştie sigur al cui este acest mormînt. Unii au crezut că măreţul Cavaler cu Lebădă ar fi Radu Negru… Se ştie însă cu siguranţă că Iorga i-ar fi zis Reginei Maria, care făcuse o pasiune pentru inelele Cavalerului: “Majestate, lăsaţi-le! Sînt ale Dinastiei Basarab, nu ale Casei Hohenzollern-Sigmaringen”. Acestor inele o să le rezerv un articol separat, în viitorul apropiat.

Speculaţii ezoterice

Radu Negru? Sau mormîntul este mai vechi? În lipsa datării cu C14, istoricii se mulţumesc cu speculaţii. Există însă şi alte chei cu care poţi să deschizi uşa misterului. Analizînd simbolurile înscrise pe obiectele din mormînt, anumiţi autori au făcut, de-a lungul ultimilor 80 de ani, afirmaţii uluitoare. Iată cîteva dintre ele, aparţinînd scriitorului Vasile Lovinescu.

Floarea Vieţii

În „Dacia hyperboreană”, Lovinescu propune următoarea teorie, în consonanţă cu scrierile lui Hasdeu, Densuşianu şi Guenon: întemeierea ţărilor române a fost făcută de iniţiaţi în vechile mistere, moştenite de la daci, care şi ei le-au luat de mai devreme. Pînă la 1300, cînd intră în istorie, Basarabii sînt o castă, nu o familie – casta sacerdotală a dacilor, „purtătorii de căciuli”, cum îi numea scriitorul antic Jordanes, supravieţuind o mie de ani după retragerea aureliană în Oltenia de sub munte şi în Haţeg. Cavalerul cu Lebădă este, la rîndul său, un iniţiat, emanînd dintr-un Centru hyperborean, polar, întrucît pe sarcofag se află dăltuit Arborele Vieţii, „Y”-ul sacru al lui Ianus, iar paftaua aminteşte că, în urmă cu 4000 de ani, Polul Ceresc era în constelaţia Lebedei sau Dragonului. Mulţi domni ai noştri, pînă la Mihai Viteazu, au fost conştienţi de descendenţa lor, adăugîndu-şi în faţa numelui particula „IO”, care înseamnă „Ianus” sau Ion Sînt Ion – „REGELE DACILOR”, o funcţie, aşa cum noi purtăm în faţa numelui titluri ca „ing.”, „prof.” sau „dr.”. Iar Negru –Vodă (sau Radu-Negru) este tot o funcţie, existînd mai mulţi domni care au purtat acest nume. Ţările Române (Moldova, Transilvania şi Ţara Românească) intră în istorie prin aceşti agenţi (Iancu Corvin, Dragoş şi Negru-Vodă) sub semnul Negrului, sub semnul lui Saturn.

O cruce templieră pe mormîntul unui domn ortodox?

P.S. Istoricii de profesie consideră că podoabele au ajuns la purtătorul lor prin relaţia de vasalitate faţă de regele Ungariei. Chiar de-ar fi aşa, misterul pietrei tombale rămîne...

Sîmbătă dimineaţă, la TVR3

În sfîrşit... m-au sunat de la TVR, ca să mă anunţe că au programat emisiunea despre conacul lui Istrate Micescu, zeul avocaţilor interbelici - sîmbătă, 19 iunie, la ora 09.00, pe TVR 3 (şi în reluare marţi, 22 iunie, orele 13.00). Programul se cheamă "Orele cetăţii".

Sper să fiu treaz la orele alea :)

Puternicul reflector al domnului Carp

Ieri, în „Jurnal de Argeş”, distinsul istoric Cornel Carp publică un comentariu excelent, plecînd de la o notiţă de-a mea, numită „Sabia poloneză şi izmana română” (articolul poate fi citit aici).Domnia sa mă dojeneşte, crezînd că mă îndoiesc de eroismul ostaşilor români în Primul Război Mondial. Mai mult, autorul prezintă cîteva amănunte emoţionante despre demnitatea cavaleriştilor, onoraţi pînă şi de adversarii lor de pe cîmpul de luptă. La sfîrşit, domnul Carp mă avertizează, prieteneşte, că risc să fiu condamnat pentru crima de băşcălie. Ce să zic? E vina mea că n-am fost, poate, mai explicit. Nu sunt un adept al demistificării istoriei şi îi înţeleg partea emoţională. Mă simt aproape sufleteşte de Cultul Eroilor, pentru că bunicul a fost decorat în Primul Război iar un unchi a murit luptînd în al Doilea, în Munţii Tatra. Aşa încît departe de mine ideea de băşcălie la adresa luptelor de la Mărăşeşti, unul din puţinele momente de eroism ale acestui neam. Eu scrisesem cu totul altceva – că un fapt neobişnuit devine memorabil, indiferent de cauza sa. Că „gestul eroic rămîne, mai ales dacă are parte de poeţi, pictori, cineaşti”. Că e atît de subţire graniţa dintre eroism şi inconştienţă. Nuanţe. Luminînd trecutul cu puternicul reflector al istoricului militar, domnului Carp îi este imposibil să le sesizeze?

România, proiect masonic (III)

Războiul din 1877-1878, care va aduce independenţa României, va opri, pentru moment, emanciparea masoneriei naţionale. Istoricul Radu Comănescu explică:

“În 1877, cînd începe războiul de independenţă, toate lojile române intră în adormire şi-şi donează fondurile Crucii Roşii. Ele vor fi reactivate imediat, în 1878, cînd România devenise stat independent, şi acum începea opera de edificare a unei masonerii de sine stătătoare. Această operă a avut binecuvîntarea regelui pentru că ea merge nu numai către constituirea unei suveranităţi naţionale masonice, ci merge hotărît împotriva obedienţei franceze, ceea ce traducea foarte clar interesul regal. În 1883, Carol I reuşea să aducă România în tratatul Puterilor Centrale, rupînd-o de alianţa tradiţională cu Franţa. Această lucrare se desfăşura şi pe scene masonice.”

În 1879, un ofiţer de roşiori, Costache Moroiu va aduce pe teritoriul României obedienţa portugheză, Marele Orient Lusitan, în mod strategic, pentru a ieşi de sub tutela franceză mai întîi, şi apoi de sub cea italiană şi de a obţine patenta de funcţionare pentru nou reînfiinţata Lojă „Steaua Dunării”. Membru fondator încă din 1859 al Marii Loji „Steaua Dunării”, sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, Moroiu provenea dintr-o veche familie de masoni, tatăl său, profesor de ştiinţe juridice la colegiul „Sfîntu Sava” din Bucureşti fiind iniţiat în Italia. S-au păstrat puţine documente masonice despre aceste evenimente dar intenţia e clară. Crearea Comitetului Central masonic în 1878 avea să fie mişcarea finală de emancipare a masoneriei române. În 1879 s-a creat loja Marelui Orient după model francez, iar după un an, în 1880, se formează Marea Lojă Naţională Română. Radu Comănescu descrie atmosfera fierbinte în care s-a născut aceasta:

“Este un fel de clocot al unei faceri care s-a rezolvat oarecum straniu prin apariţia unui personaj, pînă atunci mai puţin ieşit în prim-plan, un militar, Costache Moroiu. Intrase în atenţia publică în timpul războiului de independenţă unde a luptat cu mare vitejie. Era un naţionalist chiar şi este interesant de văzut că masoneria română are ca întemeietor putem chiar să spunem pe un ultranaţionalist, membru al Alianţei Anti-Israelite, organizator al unui congres antievreiesc în 1886 la Bucureşti. Pentru cei care denumesc masoneria ca iudeo-masonerie se poate vedea cine întemeiează Marea Lojă Naţională Română.”

Primul mare maestru comandor al Marii Loji Naţionale va deveni astfel Costache Moroiu. Printr-o activitate susţinută, acest personaj va reuşi să crească numărul lojilor, atît în ţară cît şi în străinătate, printr-o diplomaţie entuziastă – va obţine sprijin internaţional. Vor fi decoraţi cu medalii ale francmasoneriei române masoni cu influenţă din Europa şi America. Se vor stabili garanţi de amiciţie şi se vor obţine recunoaşteri internaţionale, în ciuda opoziţiei Marelui Orient al Franţei şi Marelui Orient al Italiei, care vor ceda, în cele din urmă, asiduităţii Marelui Maestru român. Avînd toate gradele masonice ale riturilor practicate în România, decorat de francmasoneria italiană cu medalia „Marea Stea Sirius”, membru de onoare în loji străine, Prea Puternicului Frate Costache Moroiu va desăvîrşi lucrarea naţională pînă în 1916. Dar personalitatea sa va da naştere la multe controverse. Proiectul masonic al statului naţional se completa astfel cu o francmasonerie pe potrivă - întemeiată de militari, Marea Lojă devine naţionalistă, creştină, adeptă a regalităţii şi rezervată în privinţa lobby-ului sionist, mai apropiată de spiritul masonic britanic decît de cel republican, francez, dominant în Europa. Ce se va întîmpla însă după Primul Război Mondial cu statul român şi cu masoneria naţională – asta e o altă poveste.

6. Concluzie

Proiectul masonic „România”, desfăşurat de-a lungul secolului al XIX-lea şi desăvîrşit în secolul al XX-lea, a constat în unirea românilor, înfiinţarea statului naţional, emanciparea poporului moldo-vlah la starea de naţiune, constituirea mitologiei naţionale (inclusiv prin alegerea numelui "România", pentru noul stat, denumire care să ateste latinitatea şi dăinuirea poporului nostru pe teritoriul fostei Dacii), precum şi implementarea modernităţii de tip occidental. Proiectul s-a desfăşurat pe etape, cu Lumini şi Umbre, fiind opera unor elite de iniţiaţi, de-a lungul a trei generaţii. Fiecare etapă istorică a prezentat trăsături particulare şi s-a făcut cu sprijinul sau împotriva unor Centre francmasonice de Influenţă. De asemenea, mijloacele de acţiune şi ideologia s-au schimbat, funcţie de împrejurări, evoluînd de la tehnici revoluţionare conspirative pînă la politici protecţioniste şi guvernări de mînă forte. În acest context, înfiinţarea Marii Loji Naţionale din România se constituie drept act final al acestei aventuri politice şi spirituale.

România, proiect masonic (II)

Theodor Aman - Unirea Principatelor

Ion C. Brătianu, ilustru om politic şi francmason

3. Cuza, binecuvîntare şi blestem

În 1859 începe domnia de şapte ani a militarului Alexandru Ioan Cuza, în fapt, instalarea unui regim cvasi-republican şi laic, după modelul stîngii revoluţionare franceze. Înconjurat de francmasoni, care preluaseră funcţiile de miniştri, domnitorul trece la implantarea instituţiilor democratice occidentale peste o societate arhaică, agrară, nepregătită pentru asta. Procesul de modernizare este foarte rapid, are loc o adevărată ardere a etapelor, mai ales în ce priveşte agricultura Principatelor. Oraşele asistă la dezvoltarea burgheziei depinzînd de stat – creşte corpul de funcţionari, armata, profesiile liberale. Are loc împroprietărirea ţăranilor – o victorie de imagine, un eşec economic, prin fărîmiţarea marilor proprietăţi. Are loc exproprierea averilor mănăstireşti, învăţămîntul se laicizează, se introduc unităţile de măsură europene. Benefic în esenţă, regimul lui Cuza trece, în ultimii săi ani, către o formă de cezarism, un regim de putere personală, cu tendinţa de a ignora Parlamentul. Domnul foloseşte mijlocul consultării populare (plebiscitul) pentru a-şi justifica acţiunile, partidele abia formate sînt învrăjbite. Camarila din jurul lui Cuza devine coruptă, urmărind obţinerea de proprietăţi şi sume enorme de bani, din vinderea activelor statului, „naţionalizate” imediat după Unire. Armata este dezorganizată şi sărăcită (conform teoriei că, sub protecţia Marilor Puteri, nu mai avem nevoie de apărare naţională). Constatînd aceste derapaje, la care se adăuga şi evidenta imoralitate familială a domnitorului, Francmasonii reacţionează, distanţîndu-se de abuzurile lui Cuza.

Potrivit istoricului Alex Mihai Stoenescu, componenţa lojii „Înţelepţii din Heliopolis”, care aduna lideri liberali radicali şi moderaţi şi lideri conservatori, precum şi cei mai importanţi bancheri evrei implicaţi în finanţarea dezvoltării economice a tânărului stat, Hilel Monoah, Sabatay Halfon şi Jacques Cohen, ar fi reprezentat nucleul de influenţă al aşa-numitei „monstruoase coaliţii” anti-Cuza. Domnitorul va trece la represalii, inspirînd incendierea templului lojei, de către agenţi ai poliţiei, în noaptea de 7 spre 8 octombrie 1864. Dar era prea tîrziu. În perioada 1864-1865, loja „Înţelepţii din Heliopolis” a atras tot mai mulţi ofiţeri din cadrul armatei, ca aspect secret şi strategic pentru planul de îndepărtare al domnitorului şi pregătirea unui corp ofiţeresc care să pună în aplicare planul. Toţi ofiţerii care l-au arestat pe Cuza, silindu-l să demisioneze au fost francmasoni, membri ai aceleiaşi loji.

“Actorul principal din această perioadă devine loja „Înţelepţii din Heliopolis”. Era o lojă extraordinar de puternică, avea o activitate socială cu totul remarcabilă care nu a fost egalată nici pînă în ziua de astăzi: menţinea aşezăminte de caritate, şcoli, spitale, sponsoriza. De pildă, a sponsorizat cărţile lui Haşdeu, sponsoriza cultura română. Printre membrii ei au fost oameni celebri precum Carol Davila, sau unul dintre căpitanii care îi detronaseră pe Cuza şi anume Anton Costiescu, care devine unul dintre personajele de prim rang ale masoneriei române. Acesta, împreună cu Costache Moroiu şi Ştefan Şoimescu, toţi trei militari, sînt triada care va construi masoneria română.”, scria istoricul Radu Comănescu.

4. Emanciparea de sub obedienţele străine

După detronarea principelui Alexandru Ioan Cuza în 1866, detronare la care francmasoneria îşi spusese cuvîntul decisiv, pe tronul României a fost adus prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. O nouă eră de prosperitate, de data aceasta, începea pentru România. Domnia lui Carol, cea mai fructuoasă de pînă atunci, a însemnat un nou început şi pentru masonerie ale cărei aspiraţii se orientează acum către emanciparea de sub obedienţele străine şi către formarea unei Mari Loji Naţionale. După sosirea lui Carol şi după ce Germania iese învingătoare împotriva Franţei în războiul din 1870-1871, mişcarea de emancipare a masoneriei române de sub obedienţele franceză şi italiană se accelerează. Între 1871 şi 1877, lojile române testează reacţia Marelui Orient al Franţei, şi a Marelui Orient al Romei, ulterior Marele Orient al Italiei, la tendinţele de separatism. Reacţia Puterilor Masonice străine este vehementă. Negustorul francez Auguste Carence, unul din membrii fondatori ai Lojii „Înţelepţii din Heliopolis”, se opune cu înverşunare constituirii unei loji naţionale române. În 1874, Carence îl denunţă pe Anton Costiescu Marelui Orient al Franţei pentru iniţierile de români în masonerie. De asemenea, se înregistrează un alt fenomen care merită atenţie – unele loji cu componenţă predominant străină fac un lobby susţinut pentru cauza sionistă. Să explicăm.

5. Chestiunea evreiască

„Primăvara popoarelor” însufleţise cauzele naţionale în întreaga Europă, dar lăsese nerezolvată problema poporului evreu. Aflaţi în diaspora de 1800 de ani, evreii constituiau corpuri etnice distincte în interiorul imperiilor, păstrîndu-şi caracteristicile culturale, religioase şi promovîndu-şi interesele economice. În momentul în care popoarele est-europene îşi înfiinţează state naţionale, ele moştenesc aceste comunităţi etnice. Mai mult, secolul al XIX-lea cunoaşte un aflux de refugiaţi evrei, alungaţi de prigoana din Imperiul Ţarist. În Principatele Unite, evreii vin îndeosebi din Galiţia şi Ucraina, şi se stabilesc în Bucovina şi în Moldova. Foarte curînd, ei intră în conflict cu noua burghezie naţională, aflată în creştere, atît pe piaţa profesiilor liberale, cît, mai ales, în domenii-cheie – finanţe, arendă, comerţ cu tutun şi spirtoase. Mai mult – însufleţiţi de ideile propagate de Alianţa Israelită Universală, înfiinţată în 1860 şi condusă de vechiul tovarăş de luptă al lui Bălcescu, Adolphe Cremieux, evreii din Principate refuză integrarea în noul stat român, aşteptînd exodul către Palestina. Exod care se va petrece abia în secolul al XX-lea, după cel de-al doilea război mondial, pentru că Imperiul britanic avea interese economice în zonă şi nu încuraja crearea unui stat evreiesc în apropierea marilor rezerve de petrol din Orientul Apropiat. De aici se naşte acea „chestiune evreiască”, sămînţă de conflicte pentru aproape o sută de ani. Educaţi, inteligenţi şi dispunînd de resurse financiare considerabile, Iniţiaţii evrei încep să exercite presiuni politice în Principate. În timpul domniei lui Cuza, bancherii evrei iniţiază proiectul unei Bănci Naţionale, cu fonduri israelite. După abdicarea domnitorului român, Alianţa Israelită Universală se implică în susţinerea candidaturii lui Filip de Flandra, francmason care le era favorabil. În 1866, Adolphe Cremieux soseşte la Bucureşti şi îi cere Fratelui Manolache Costache Epureanu, preşedintele Adunării deputaţilor, să modifice noua Constituţie română, în sensul acordării cetăţeniei refugiaţilor evrei. Mai mult, Iorgu Şuţu, Venerabilul Lojii „Steaua României” de la Iaşi, sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, favorabil cauzei evreieşti, îi propune principelul Carol să devină francmason şi şef al Francmasoneriei române. Carol, catolic practicant şi rezervat în ce priveşte lobby-ul evreiesc, îl informează despre aceste presiuni pe primul ministru Ion C. Brătianu. El însuşi francmason, Ilustrul Frate Brătianu începe să se distanţeze de Centrul de influenţă socialist, revoluţionar şi sionist de la Paris. Întîi, prin măsuri administrative şi economice protecţioniste, apoi prin încurajarea naşterii unei Francmasonerii naţionale. Iar personajele acestei opere nu vor întîrzia să apară, din rîndurile Armatei Române.

(va urma)

România, proiect masonic

Francmasonul Nicolae Bălcescu...

... si conacul său din Vîlcea

1. Preambul
Se spune că, în timp ce masonii fac politică, Francmasoneria este un loc al lepădării de patimi şi de interese, în care oamenii liberi şi de bune moravuri pot să se cunoască şi să se perfecţioneze. E perfect adevărat, dacă ne raportăm la esenţa iniţiatică a Ordinului. Totuşi, realitatea nu operează cu esenţe. De la înfiinţarea masoneriei speculative încoace, Loji întregi şi chiar Obedienţe au funcţionat mult mai profan, sprijinind puterea politică sau împotrivindu-i-se, născînd partide şi reţele internaţionale, punînd la cale experimente sociale pentru modelarea viitorului. Cum să fi fost altfel, cînd Francmasoneria a strîns în Templele ei minţile cele mai luminate ? Cine să fi făcut politică, dacă nu elitele? Totuşi, pentru asta, Ordinul a plătit un preţ greu. Inevitabil, intrînd în arena patimilor lumeşti, oricît ar fi fost de bine intenţionaţi, francmasonii au făcut şi greşeli. Fraţii s-au învrăjbit cu Fraţii. Iar profanii au rămas cu ideea că Oculta conduce lumea. În acest vacarm, omul de astăzi este obligat să cunoască istoria, înainte s-o judece.

2. Primăvara popoarelor
Istoria europeană contemporană începe cu Revoluţia Franceză de la 1789, ai cărei conducători (cu excepţia lui Robespierre) au fost francmasoni. Se inaugura atunci un nou curent de gîndire şi acţiune politică, numit iluminism, care contesta ordinea imperială, bazată pe dreptul divin, înlocuind-o cu drepturile omului şi ale naţiunii, cu recursul la raţiune şi umanism. Vectorii Iluminismului au fost iniţiaţii din Anglia şi Franţa, unii din familiile domnitoare europene, alţii din rîndurile burgheziei. Circa 47 de rituri funcţionau pe teritoriul european, din Scandinavia pînă în Transilvania, dar climatul politic, dominat de Marile Puteri, tulburat de războaiele napoleoniene, n-a permis înfăptuirea unei ample construcţii masonice. În schimb, peste Atlantic, coloniştii englezi, conduşi de masonii George Washington, Thomas Jefferson şi Benjamin Franklin, ridică Statele Unite ale Americii, o extraordinară democraţie creştină.

Anul 1848 este momentul „Primăverii popoarelor”, atunci cînd o serie de revoluţii naţionale, dirijate din Lojele masonice franceze, au zguduit imperiile europene. Refugiaţi la Paris, o serie de tineri intelectuali români se formează în cea mai republicană Lojă a a Marelui Orient al Franţei. Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Ion Ghica, fraţii Goleşti, fraţii Brătianu şi Nicolae Bălcescu învaţă masonerie, istorie şi politică de la celebrii Lamartine şi Jules Michelet. Mai mult, Bălcescu ia parte la atacul mulţimii asupra palatului Tuileries, alături de prietenul său Adolphe Cremieux, avocat evreu, cel care va deveni, mai tîrziu, preşedintele Alianţei Israelite Universale. Se spune că Bălcescu va păstra mereu asupra sa o bucată de catifea, smulsă din tronul Burbonilor.

Urmînd planul carbonarului italian Giuseppe Mazzini, care credea în misiunea divină a naţiunilor, revoluţia masonică este exportată în toate capitalele europene, cu excepţia Londrei şi a Moscovei. Reacţia imperială este însă pe măsură, revoltele sînt înăbuşite, iar statele naţionale mai au de aşteptat. În Moldova, revoluţia a durat două zile, în Muntenia – trei luni, în Transilvania – peste un an. Învinşi, masonii paşoptişti din Principate se refugiază, din nou, la Paris, unde încep o propagandă susţinută pentru înfiinţarea statului român. Sînt folosite toate mijloacele posibile – se reactivează vechile contacte din Loji, se utilizează bani puşi la dispoziţie de bancherii evrei, se publică articole entuziaste în gazetele controlate de masoni. Propaganda va da roade opt ani mai tîrziu.

În 1856 se încheie Războiul Crimeii, acţiune militară de proporţii (cuprinzînd o alianţă anglo-francezo-otomană) pentru stăvilirea înaintării spre sud a Rusiei, în calea slavilor balcanici şi a grecilor, urmărind controlului Dunării şi al Mediteranei. În Lojile Marelui Orient al Franţei se discută „chestiunea românească”. Prea Puternicii Fraţi se lasă convinşi că „Principatele dunărene” pot fi o barieră naturală şi decisivă între Rusia şi Turcia, dacă li se recunoaşte românilor naţionalitatea şi li se permite înfiinţarea unui stat naţional. De menţionat că situaţia „de pe teren” fusese analizată de diverşi „călători” francezi, la prima vedere interesaţi de peisaje şi aventuri orientale. Sprijinind noul stat-client, Franţa şi-ar fi atins trei obiective cruciale – oprirea Rusiei, scoaterea Dunării de sub control austriac şi lovirea decisivă a Imperiului Otoman. Cu ajutor francez, făcînd „balet diplomatic” între Marile Puteri, francmasonii români reuşesc unirea Principatelor, cu artificiul juridic al alegerii aceluiaşi domn în Moldova şi în Muntenia.

(va urma)

România, ca o partidă de poker

În negura manualelor noastre de liceu, istoria e prezentată ca o colecţie de date şi evenimente. Lipseşte explicaţia cauzelor acestor întîmplări. Lipseşte orice perspectivă de înţelegere – sociologică, spirituală, comparată. Măcar marxiştii o ţineau una şi bună – lupta de clasă e motorul istoriei. Noi, la 20 de ani de la căderea regimului Ceauşescu, nu putem să oferim tinerelor generaţii decît o grămadă prăfuită de ani şi zile. Cum să memorezi aşa ceva? De exemplu, construcţia statului modern România e redusă la Unirea mică a lui Cuza (24 ianuarie 1859) şi la Unirea Mare, din decembrie 1918. Două date, ca doi stropi de apă din Dunăre, unul luat de la Cazane, altul din Deltă… Pe baza lor, pot spune cum arată fluviul? Nu se suflă un cuvînt în cărţile tinerilor noştri despre activitatea francmasonică a paşoptiştilor, despre influenţa republicană şi atee a Marelui Orient al Franţei asupra radicalilor din Partida Naţională, nici despre cezarismul regimului Cuza. Nu se pomeneşte nimic despre „chestiunea evreiască”, afluxul masiv de alogeni din Galiţia şi Ucraina, despre presiunile făcute asupra lui Carol I de lobby-ul israelit pentru acordarea cetăţeniei acestor emigranţi, despre lupta lui Ion Brătianu cu Rusia (şi despre cele trei atentate împotriva sa), nici despre jurnalismul politic al conservatorului Mihai Eminescu. Fără înţelegerea minimală a acestor lucruri, cum să-ţi explici miracolul construcţiei politice numită România, făcută de un grup restrîns de oameni de geniu, care au riscat enorm şi au cîştigat la cacealma, în partida de poker cu marile puteri?

Decebal, un fel de Saddam Hussein?

Reuşesc să mă enervez serios, uitîndu-mă la un documentar pe „Viasat History”, despre războaiele daco-romane. Ca să fie mai palpitant subiectul, realizatorii compară soarta Daciei cu a Irakului şi pe Decebal cu Saddam Hussein. Mă scarpin în cap – cînd naiba au intrat dacii în Kuweit? N-au intrat, dar prădau garnizoanele romane de la sud de Dunăre... Aha! Şi marea putere civilizatoare le-a dat peste degete, în numele democraţiei! De-aia au cărat romanii munţi de aur din Dacia ! De-aia au stors americanii puţurile de petrol din Irak! Dar cînd s-a lăsat prins Decebal, ca şobolanul ăla de Saddam? La asta, documentarul nu răspunde. Nici n-ar avea cum. Dacii treceau în moarte rîzînd, cu falx-ul în mina dreaptă. Regele s-a sinucis, ca să nu cadă viu în mîinile romanilor „civilizaţi”, care urmau să-l expună, ca pe un animal, în capitala imperiului. Să numim asta demnitate? Avem voie de la „Viasat History”?

Vivat burghezia !

1829 - Semnarea Tratatului de pace ruso-turc, la Adrianopol.

Istoria unei ţări poate fi înţeleasă mai bine urmărind fenomenul schimburilor comerciale şi clasa socială care se ocupă cu valorile de schimb – burghezia ! Tratarea economică a istoriei nu a fost inventată de marxişti – pe la 1925, Ştefan Zeletin îşi publica o carte numită “Burghezia română”. Marea noutate a lucrării era aceea că plasa naşterea acestei clase sociale după Pacea de la Adrianopol, din 1829. De ce ? Pentru că, în privinţa Ţărilor Române, prevederile principale erau: restituirea către Ţara Românească a cetăţilor turceşti de pe malul stâng al Dunării, numirea domnilor pe viaţă, abolirea monopolului turcesc asupra comerţului Principatelor, dreptul de navigaţie pe Dunăre cu nave proprii, menţinerea ocupaţiei ruseşti şi obligaţia Turciei de a recunoaşte şi confirma regulamentele administrative elaborate de reprezentanţii ruşi. Adică stabilitate legislativă şi dreptul la liber schimb. Din acest moment, explozia economică era posibilă. Precum şi intrarea Ţărilor Române în modernitate…

Ultimele însemnări ale lui Plinius cel Bătrîn

Anul 74, după Cristos – Erupţia vulcanului Vezuviu; oraşele Pompei, Herculanum şi Stabiae sunt acoperite de lavă.

Stilusul îmi tremură în mănă şi tăbliţele aproape s-au scorojit, din cauza căldurii. Cred că s-a uscat şi cerneala din recipientul pe care-l port agăţat de centură. Sudoarea curge pe mine ăn valuri însă curiozitatea mă împinge pe pantă, tot mai sus. De cîteva zile, Vesuviul şi-a schimbat cu totul înfăţişarea. Aşa ceva n-am mai pomenit, în ciuda anilor mei şi a studiilor făcute pentru a scrie “Istoria Naturală”… Parcă a crescut din vîrful muntelui un pin, cu tulpina de fum întunecat şi ramurile din foc schimbător la culoare… Oamenii din Pompei erau strînşi în teatru şi au fugit cu toţii, înspăimîntaţi, cînd s-a cutremurat pămîntul şi au început să cadă zidurile. A fost o panică generală, în care considerentele de stare socială n-au mai contat. Îi văd şi acum pe ultimii întîrziaţi, părăsind oraşul, care cu ce apucă… Din cer cade cenuşă şi bucăţi de piatră ! În pieţe, animale şi oameni au fost îngropaţi de vii. Este întuneric în plină zi, norul stăruind peste oraş… Apa mării fierbe şi se vaită. Vai de cei ce vor fi prinşi de scurgerea de foc ! Pîrjoleşte tot în cale. Mi-e din ce în ce mai greu să notez… Nu mai pot respira… Pămîntul îmi fuge de sub picioare.

Un personaj de tragedie

1944 – Arestarea mareşalului Ion Antonescu şi instaurarea primului guvern Sănătescu. România întoarce armele şi se alătură Naţiunilor Unite în lupta împotriva puterilor Axei

Istoria nu cunoaşte variante, nu se face cu “dacă”. Totuşi, ce-ar fi fost dacă Regele Mihai, avînd consimţămîntul principalilor lideri politici ai vremii, nu I-ar fi arestat pe mareşal ? Să ne reamintim contextul… Armata sovietică declanşase ofensiva pe direcţia Iaşi – Chişinău şi intrase pe teritoriul românesc. Moralul trupelor noastre era la pămînt, întrucît circulau zvonuri privind negocierile secrete pe care diverşi emisari cvasi-oficiali le purtau cu Aliaţii, pentru semnarea unui armistiţiu. Or, nimeni nu voia să moară în ultimele clipe ale unui război (cum să-şi închipuie trupa că va mai avea de purtat unul, în Vest?). Ar fi putut mareşalul Antonescu, alături de diviziile germane, să stăvilească ofensiva roşie în Moldova, cîştigînd astfel timp şi un as în mînecă la negocieri ? Ne-ar fi salvat această ultimă zvîrcolire de orgoliu ceva din credibilitatea ştirbită de alianţa cu hitleriştii ? Greu de crezut… Chiar dacă Antonescu ar fi stabilizat frontul şi ar fi încheiat armistiţiul, lumea se împărţise între Aliaţi şi ruşi. Or, România intra în zona-tampon de securitate, gîndită de Stalin. Tragedia fusese pusă în scenă. Mareşalul ar fi avut oricum soarta pecetluită, chiar dacă-l arestau americanii… Din considerente geo-strategice, Antonescu n-a avut norocul lui Franco…

Cîmpia Mierlei

1389 - Bătălia de la Kossovopolje (Cîmpia Mierlei). Înfrîngerea de către armata turcă a armatei sîrbe, condusă de cneazul Lazăr, aliat cu bosniecii şi cu macedonenii. În acest fel, vestul şi sud-vestul Serbiei sînt supuse Imperiului otoman.

În acea zi călduroasă de iunie, 77 de mii de mîndri cavaleri, floarea nobilimii sîrbe, mărşăluiau cu greu spre Cîmpia Mierlei, cărînd după ei provizii şi bagaje. Soarele strălucea pe grelele lor armuri, de aur şi argint, iar un vînt uşor le fîlfîia penele de la coifuri. În fruntea lor, mai negru ca moartea, călărea cneazul Lazăr, speranţa creştinătăţii din Balcani. Cu doar treizeci de ani înainte, regele sîrb Duşan avea un imperiu sub ascultare şi îşi permitea să atace Constantinopolul. Acum, oastea lui Lazăr ajunsese ultimul scut în faţa păgînilor. În ajunul bătăliei, Cneazul blestemase pe oricine este sîrb sau se trage din sîrbi şi nu vine la luptă să rămînă fără copii. Totuşi, în faţa zecilor de mii de călăreţi turci, uşori şi mobili, sîrbii su fost prea puţini. Asta s-a văzut imediat după ce oştile s-au lovit întîia oară – cavalerii crucii au fost obligaţi să rupă formaţiile, să se răzleţească şi să moară, precum cerbii încolţiţi de cîini. În disperare, nobilul Miloş Obilici şi-a aruncat armura şi a dezertat. Prins şi tîrît în faţa sultanului Murad, cavalerul a scos de niciunde un pumnal şi l-a înjunghiat pe turc, înainte ca gărzile să-l facă bucăţi. Îndrăzneţul gest n-a avut însă efectul scontat – comanda a fost preluată imediat de moştenitorul sultanului, Baiazid Tunetul, care a pecetluit soarta Balcanilor, zdrobindu-i pe sîrbi şi omorîndu-l pe Lazăr. Supravieţuitorii au experimentat o jumătate de mileniu de umilinţă şi scrîşnet de dinţi. După 600 de ani, pe Cîmpia Mierlei, Slobodan Miloşevici ridica un monument în cinstea Cneazului Lazăr, iar sîrbii îi priveau cu ură pe albanezi, străini musulmani, implantaţi în locul tragediei pe la 1700. Ce a urmat se ştie – o tragedie şi mai mare, cu epurări etnice, copii împuşcaţi şi devastare. Oare atît de greu le e creştinilor şi musulmanilor să trăiască împreună?

Al doilea Ţepeş

1930 - Parlamentul proclamă pe Prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca rege al României sub numele de Carol al II-lea (1930-6.09.1940)

Doamnă, zise regele, vă rog să vă scoateţi fusta! Mustaţa i se zbîrlise şi ochii săi, de un albastru spălăcit, străluceau ca la bolnavii de friguri. Purta basc şi tremura nervos din picior. Prostituata îl recunoscuse abia după ce maşina neagră care îi purta trăsese, discret, în spatele Palatului. Apoi trecuseră, ca într-un vis, prin săli înalte, conduşi discret de un majordom, şi ajunseseră în acest budoar. Deci regele îşi făcea de cap chiar în Palat ! Era adevărat ce spuneau fetele de la Athenee… Legenda mai zicea că plăteşte bine. Numai că te lucra de-ţi mergeau fulgii, te chinuia, te avea de zece-cincisprezece ori, de-ţi venea să urli. Era ceva anormal cu… “ţeapa” lui, se şoptea că Regele era priapic, o pedeapsă dureroasă ce-l făcea să rămînă mereu nesatisfăcut. Numai Foamea Neagră îl sătura, urîta aia, ofticoasa aia… Apoi pierdu şirul gîndurilor. Domnitorul începuse pedeapsa…

Căderea Constantinopolului

1453 - Sfîrşitul Imperiului Bizantin. Cucerirea Constantinopolului de către Sultanul Mahomed al II- lea. Împăratul Constantin al XI-lea, ultimul împărat bizantin, moare în mijlocul apărătorilor cetăţii.

Cea mai frumoasă înfăţişare a dramaticelor evenimente mi se pare a fi aceea de pe peretele sudic al mănăstirii Moldoviţa. Închipuiţi-vă cetatea fortificată, cu turnuri semeţe şi ziduri de incintă, pe care s-a suit poporul şi se roagă ! Pe străzi se vede o procesiune impunătoare, în frunte merg două persoane, care poartă Sfînta Mahramă şi Icoana Maicii Domnului, apoi vine clerul, Împăratul cu dregătorii săi şi Împărăteasa… În stînga, armata turcească de uscat e cîtă frunză, cîtă iarbă… artilerie, pedestrime şi cavalerie…apropiindu-se de cetate, de după patru coline. În mijloc, sultanul călăreşte un armăsar galben. E mîndru sultanul, cu turbanul său verde… Are tot dreptul – începe epoca de aur a turcilor, popor ciudat, crud şi îngăduitor, fanatic şi mercantil deopotrivă… Despre turci am învăţat că i-am bătut de le-au mers fulgii, în toată istoria… Atunci de ce mă ia cu fiori pe şira spinării ori de cite ori îmi reamintesc fresca de la Moldoviţa ?

Calea de mijloc

1920 - A murit, la Bucureşti, A. D. Xenopol, istoric, sociolog, economist, filosof al istoriei, membru al Academiei Române (n. 23.03.1847).

Dacă întîmplările şi faptele oamenilor sînt irepetabile, degeaba mai studiem istoria, vorba domnului Henry Ford, nu avem ce învăţa din ea… În schimb, dacă ascultăm toţi profeţii şi credem că viitorul a fost scris deja în paginile trecutului, greşeala e la fel de gravă. În primul caz, negăm orice sens istoriei umanităţii, în cel de-al doilea o transformăm într-o ştiinţă exactă, precum marxiştii, care credeau că totul se rezumă la lupta de clasă şi că viitorul va fi al comunismului. E mai bine să ţinem calea de mijloc, alături de A.D. Xenopol, care scria undeva cam aşa: “ Istoria constată că o succesiune de fapte urmează în trecut o direcţie oarecare. Ea conchide cu temei că aceeaşi direcţiune va fi ţinută de faptele, în ele însele necunoscute, pe care viitorul le va împinge la lumina zilei. Nu aceste fapte pot fi prevăzute şi prezise de ştiinţele istorice ci numai direcţiunea în care se vor mişca aceste fapte, în ele însele necunoscute”. De aceea cărţile lui Xenopol, echilibrate şi lipsite de excesele altor istorici români, pot fi citite şi astăzi…