În seara asta, am văzut "Mahalaua, mon amour", noul spectacol al lui Tudor Gheorghe. În faţa unei săli cam uluite, maestrul a cîntat... manele! Încercînd să demonstreze frumuseţea acestui gen muzical, pervertit de alde Guţă et comp. Ce să spun? A fost OK, cînd maneaua era a lui Anton Pann, cu inflexiuni orientale, bizantine. Dar cînd a atacat repertoriul de aur al unor Dona Siminică, Gabi Luncă sau Fărîmiţă Lambru, a lipsit declicul emoţional... Era ca şi cînd Clapton ar fi încercat să cînte ca John Lee Hooker - bluesul negru, cîntat de un alb! Vocal, performanţa lui Tudor Gheorghe era admirabilă. Dar cînta atît de... cult! Probabil că e o chestie de sînge - ţiganii cîntă maneaua cu tremurături, ce vin din strămoşi, de la bunicii lor, sclavi pe moşiile boiereşti. Ce să zic? Poate ar trebui să revăd spectacolul. Dar şi publicul a simţit că ceva nu e în regulă - s-a dezlănţuit numai la piesele neaoşe.
