Ultimul darwinist

De ceva vreme, telefonul meu fix a ajuns, habar n-am cum, în baza de date a unui institut de sondare a opiniei publice. Mă sună nişte fătuci şi mă întreabă cîte-n lună şi-n stele – de la opţiuni politice la obiceiuri de consum. La început, le închideam în nas, mormăind răutăcios. Pe urmă, le-am răspuns „la hoha”, doar-doar s-or potoli. „Ce profesie aveţi?”- „Sînt scafandru la Apă Canal”. „Cu cine votaţi la preşedinţie?” - „Cu EBA”. „Ce religie aveţi?” – „Sînt mormon” – „M-o-r-m-o-n”, scria fata, pe litere. Netulburată. Aşa că... m-am resemnat şi răspund, termin mai repede. Azi am avut din nou testare. Tema? ŞTIINŢĂ ŞI RELIGIE. Să te ţii! Întîi, operatoarea a vrut să afle dacă cred în Dumnezeu, în rai, iad şi reîncarnare. Cu Dumnezeu m-am declarat de acord, dar cu celelalte... Pe urmă, ce părere am despre oamenii de ştiinţă? Sînt malefici? Ete na! Ştiinţa va eradica sărăcia de pe tot pămîntul? Am vrea noi... Tehnologia va face inepuizabile resursele naturale ? Doar prostia e inepuizabilă... Cine conduce lumea – oamenii de ştiinţă, politicienii, oamenii de afaceri, grupurile oculte? Toţi şi niciunul. Văzînd fata că nu mă răzbeşte, a început să-mi pună întrebări „de specialitate”:
- Ce e mai mare - atomul sau electronul?
- Gripa porcină se ia dacă mîncăm porc?
- Dar SIDA se ia de pe cana cu apă?
- Laptele radioactiv devine bun prin fierbere?
... şi favorita mea – Soarele se învîrte în jurul pămîntului într-o lună?
Pe urmă, am trecut la creaţionism:
- Strămoşii oamenilor au domesticit dinozaurii?
- Lumea are 6000 de ani?
Şi aşa mai departe. Am răspuns şi eu cum m-am priceput. Tare aş vrea să ştiu rezultatele sondajului. Cred că sînt ultimul darwinist din cartierul Popa Şapcă.

Telescopul şi inchiziţia

15 februarie 1564 – S-a născut Galileo Galilei, fizician şi astronom italian renascentist, fondator al mecanicii moderne.

Fiu al unui muzician florentin, Galileo Galilei fusese hărăzit unei vieţi în umbra Bisericii. Chiar şi-a făcut ucenicia la colegiul mănăstirii Vallombrosa, de unde urma să plece la Paris, pentru a studia medicina. Numai că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg… Sătul de medicină şi atras de matematici, Galilei părăseşte universitatea şi se dedică experimentelor. Cu mare folos. Va studia căderea corpurilor şi mişcarea pe planul înclinat, va formula principiul relativităţii mişcării. Apoi, la 35 de ani, va remarca un lucru neplăcut – ştiinţa l-a lăsat cu buzunarele goale. Disperat, va prezenta atunci senatorilor Republicii Veneţiene un telescop, făcut în regie proprie, care mărea de şase ori. Încîntaţi de aplicaţiile militare ale sculei, politicienii finanţează proiectul. Galileo construieşte un nou telescop, mai puternic şi descoperă craterele lunare şi sateliţii lui Jupiter. În aceste condiţii, încrederea sa în sistemul ptolemaic, paradigma cosmologică agreată de Biserică, se prăbuşeşte. Naiv, crezînd că noul papă Urban al VIII-lea e mai liberal decît predecesorul său, Galilei scrie o carte în care compară sistemul ptolemaic cu cel al lui Copernic, afirmînd că Pămîntul se învârteşte în jurul Soarelui. Pînă aici i-a fost. Hărţuit, umilit, interogat de Inchiziţie, Galilei abjură şi se stinge din viaţă, plin de amărăciune. Va fi reabilitat o sută cincizeci de ani mai tîrziu. Povestea lui se va învăţa la şcoală. Dar cîţi dintre dascălii de azi au înţeles şi au curajul să spună acum că, dacă proiectul SETI, privind căutarea vieţii inteligente în Univers, va avea succes în următorii 10 ani, întreaga dogmă creştină va fi dată peste cap?