Se vorbeşte mult despre criza învăţămîntului românesc, iar proiectele de reformă n-au lipsit în ultimii 20 de ani. Numai că schimbările au făcut mai mult rău decît bine. De ce? Să ne gîndim...
- La ce foloseşte şcoala? În antichitate, educaţia însemna făurirea caracterului şi pregătirea pentru o viaţă trăită bine. Asta a ţinut două mii de ani... În Atena lui Socrate, statul nu se implica deloc în această chestiune - particularii plăteau pentru ca odraslele lor să înveţe scrisul, cititul, retorica şi sofistica. Meşteşugurile se transmiteau în cadrul breslelor. Modelul a funcţionat şi în Evul Mediu creştin, cu amendamentul că Biserica a luat locul filosofilor. Abia modernitatea a avut nevoie de învăţămîntul de masă, standardizat şi controlat de stat, pentru a-şi asigura armatele de lucrători din fabrici, birouri şi tranşee. În societăţile celui de-al Doilea Val, accentul a trecut de la făurirea caracterului la transmiterea de cunoştiinţe. Şcoala te pregătea pentru o profesie, te transforma în specialist. Asta a funcţionat cinci sute de ani. Uite însă că, de 50 de ani, am intrat în post-modernitate, o perioadă marcată de multiplicarea exponenţială a cunoştiinţelor, de transformări economice majore, de incertitudini şi haos pe piaţa muncii, de globalizare, de apariţia industriilor comunicării. Şcoala occidentală încearcă să ţină pasul, însă e atacată în fundamentele sale - CARE cunoştiinţe nu se perimează, CUM să predăm acest nucleu (dacă există...), ÎN CE MOD să evaluăm performanţa şcolară a individului, unic în felul său...
- În România post-comunistă, acestor dileme structurale li se adaugă vicii naţionale, de pildă: corupţia unor profesori, refuzul competiţiei corecte, enclavizarea informaţională, slaba legatură a şcolii cu piaţa muncii, demotivarea elevilor, în contact cu inechităţile din societate etc.
- Ce e de făcut? Nu ştie nimeni, pentru că nimeni nu poate prevedea cum va arăta România după 12 - 16 ani, ciclul de formare a unui copil. Totuşi, cîteva idei se impun: mutarea accentului de pe memorarea unui nucleu dogmatic de cunoştiinţe către tehnici ale învăţării permanente (de exemplu, folosirea bazelor de date on-line, evaluarea relevanţei informaţiei etc), ceea ce permite flexibilitate profesională; schimbarea metodelor pedagogice, de la masificare către individuaţie (lucrul cu mai puţini copii, învăţămînt la distanţă, orar diferenţiat, softuri didactice, călătoria ca modalitate de învăţare etc); revenirea breslelor în procesul educativ, adică a companiilor multinaţionale (de altfel, oricine lucrează în mediul corporatist ştie cîte cursuri plătesc companiile pentru angajaţi - s-ar putea imagina un viitor apropiat, în care statul să cedeze o mare parte a învăţămîntului superior, de specializare, către firme); în fine, ceea ce e mai important decît orice, regîndirea învăţămîntului primar şi gimnazial ca o formă de făurire a caracterului.
Ce părere aveţi?
