Timpuri noi, nevroze noi

Nu sînt atît de naiv încît să-mi închipui că tipologia tulburărilor mentale se schimbă după cum bate vîntul. În definitiv, de șase mii de ani încoace, ne regăsim în melancolia lui Ghilghameș, în furia lui Hercule, în angoasa lui Iov. Totuși, judecînd după ce se întîmplă în România, observ că modificările sociale cresc incidența anumitor nevroze, în detrimentul altora. Fără pretenții de studiu clinic, rîndurile care urmează își propun doar să vă pună pe gînduri.

Uitați-vă ce se întîmplă în trafic ! De unde atîta violență la șoferi, oameni altfel pașnici, care se transformă în fiare de îndată ce se suie la volan? Parcă ar spune: dați-vă la o parte, ca să trec eu! Deplasarea de la un punct la altul s-a transformat, în mintea lor, într-o competiție. Dacă o altă mașină îi depășește, consideră că au fost insultați personal și sînt apucați de furii. Atunci, regulile nu mai contează și încep șicanele – claxoane, faruri aprinse, blesteme, depășiri riscante, cu degetul mijlociu ridicat. Alții n-au nevoie nici măcar de o provocare. Și-au proiectat voința de putere în jeep-ul pe care-l conduc și calcă linia continuă, calcă șina de tramvai, calcă pietonii, ca niște supra-oameni nietzscheeni, ca niște zei din Olimp, care te strivesc fără măcar să observe. Dacă asta nu e o inflație a eului, prin intermediul mașinii, nu știu ce-ar mai putea să fie.

Uitați-vă la corporatiști, lucrătorii din multinaționale! Lucrează 12 ore pe zi, într-un mediu controlat și supravegheat în permanență, în condiții de stress și auto-cenzură, sub presiunea termenelor, indicatorilor și a performanței. Știu că pot fi înlocuiți oricînd, dacă nu se identifică total cu rolul lor din companie. Astfel, ajung să poarte o mască profesională, care li se lipește, treptat-treptat, de obraz. Ajung executivi de top, directori și manageri, cu prețul renunțării la viața personală, la timpul dat familiei, la dileme. Masca, rolul îi înhață și nu le mai dau drumul. În psihicul lor, “persona” se dilată, în detrimentul „animei”, ca să folosim termenii lui Jung. Apoi, cînd ceva nu merge bine (și mereu se va găsi ceva să nu meargă), cînd corporația se dispensează de ei, descoperă că au rămas singuri, că rolul nu le mai aparține, că viața a trecut. De aici înainte, “anima” își va lua revanșa. Pierderea statutului, ca în cazul Regelui Lear, e un eveniment dramatic, din care puțini scapă nevătămați...

Articolul complet va apărea în numărul de miercuri al Jurnalului de Argeș

De ce nu merg românii la psihanalist

De cîteva săptămîni încoace, HBO România difuzează un serial foarte interesant – se numeşte „În derivă” şi înfăţişează şedinţele de terapie ale unui psihanalist român! Cinci zile pe săptămînă, omul tratează diverşi pacienţi (o gimnastă îndrăgostită de severul său antrenor, un militar cu nişte civili pe conştiinţă etc), iar în a şasea nu se odihneşte ci se oferă el însuşi analizei unei colege, bun prilej pentru spectator să înţeleagă ceva din conceptele doctorului Freud. În faţa unei astfel de provocări intelectuale, mărturisesc că am rămas cu gura căscată, ca olteanul care a văzut prima oară o girafă. Şi, tot ca el, am exclamat, în ciuda evidenţei: Aşa ceva nu există! Oricît de bine ar fi intrat în rol Marcel Iureş, oricît de talentaţi ar fi tinerii actori care-l secondează, asta e o poveste imposibilă în România. Hai să vedem de ce.


La prima vedere, psihanaliza pare o afacere tipic evreiască. Patriarhul ei, bunul doktor Freud, s-a născut la Freiberg, în Moravia, în 1856, într-o familie de evrei aşkenazi, iar multe dintre conceptele disciplinei, scandaloase după standardele vremii, par desprinse din Vechiul Testament. Mă gîndesc mai ales la relaţia copilului cu tatăl, marcată de complexul lui Oedip, un amestec de iubire şi ură. Autoritar şi vindicativ, Tatăl stabileşte norme de comportament şi pedepseşte orice deviere de la acestea, cam ca Dumnezeu Tatăl, în relaţia sa cu Poporul Ales. Prin refularea dorinţelor interzise în inconştient, sursă a nevrozelor, se nasc actele ratate şi, mai ales, visele tulburătoare, stranii, cîteodată premonitorii, amintind pregnant de viziunile Profeţilor lui Israel. În fine, pînă şi interpretările freudiene asupra comicului şi umorului au ceva din stilul lui Jerry Seinfeld. Numai că unul dintre discipolii celebri ai lui Freud, şi anume Carl Gustav Jung, a fost creştin şi elveţian. Despre francezul Jacques Lacan ce să mai vorbim – şi-a făcut educaţia la iezuiţi. În plus, şi asta mi se pare hotărîtor, tehnicile de terapie psihanalitică dau rezultate şi în cazul ne-evreilor, ceea ce înseamnă că sînt general umane! Astăzi, psihanaliza se bucură de recunoaştere în tot Vestul - Statele Unite ale Americii şi Europa.

Ei, dar în ţinuturile mioritice altfel stau lucrurile! Chiar dacă ideile psihanalizei au pătruns în România relativ devreme, iar gînditori precum Lucian Blaga sau practicieni precum dr. Corneliu Vlad s-au arătat pasionaţi de domeniu, interesul marii majorităţi a medicilor din interbelic a fost foarte slab. Apoi, în timpul regimului comunist, psihanaliza a trecut la index – nici nu se putea altfel, într-o lume pudibondă şi tiranică, negînd omului dreptul la plăcere, castrîndu-l ideologic, punînd funcţia sexuală numai în slujba creşterii demografice. Se impunea ca omul nou să n-aibă complexe, îndoieli şi nici nevroze. Autoritatea nu se comenta, altfel regimul s-ar fi prăbuşit urgent, din lipsă de legitimitate. În anii ’70, nimeni nu practica psihanaliza în România, în anii ’80, pot fi menţionate doar două nume – Eugen Papadima şi Ion Vianu. În ultimii ani ai lui Ceauşescu, o culegere din scrierile lui Freud circula în samizdat (aşa am citit-o şi eu), însă impactul ei se simţea doar în mediile intelectuale. În fine, după Revoluţie, deşi psihanaliza a fost instituţionalizată, mai ales prin eforturile figurii luminoase a lui Vasile Dem. Zamfirescu, coagulîndu-se organizatoric, clinic, universitar şi editorial (Editura “Trei”), impactul ei asupra opiniei publice, urmînd "tradiţia" interbelică, s-a dovedit modest, receptarea culturală fiind superioară celei de ordin tehnic, iar rezistenţele şi orgoliile liderilor săi împiedicînd o dinamică mai accentuată a sensibilizării imaginarului colectiv în faţa programului şi valorilor analizei. De ce oare? De aici înainte, daţi-mi voie să fiu subiectiv.

Probabil că e ceva în inconştientul acestui popor, o rezistenţă care ne face imuni la psihanaliză. S-ar zice că sîntem mai “primitivi”, adică mai apropiaţi de valorile unei civilizaţii tradiţionale, stînd sub semnul totemului şi al tabu-ului. Dacă acceptăm ideea că veşnicia noastră s-a născut la sat, înseamnă că lumea românească era una mică, în care fiecare îşi cunoştea rolul şi ţinea bine de mască. Orice încălcare a moralei tradiţionale era sancţionată de comunitate, iar principiul plăcerii ceda în faţa principiului realităţii. În basmele lui Creangă, omul leneş (adică omul contemplativ, ieşit din ritmurile naturii şi ale muncii) era condamnat la moarte. În snoave, preotul lacom şi curvar era făcut de ruşine. Dar firea îşi lua revanşa, în ciuda oricăror interdicţii. La sat, sexualitatea juca rolul unui adevărat rit iniţiatic, cam ca în antichitate, numai că preotesele Afroditei îşi schimbaseră adresa – de la templu la şatră. Văduva tînără devenea obiectul fantasmatic al tuturor feciorilor, ca şi morăriţa sau crîşmăriţa (deh, profesii liberale!). Boierii aveau ţiitoare dintre slujnice, iar copiii păcatului creşteau de-a valma, la curte. Probabil că şi în familiile aparent normale se călca pe-alături, adică se practicau perversiuni sexuale (atestate de gama variată de înjurături româneşti, unică în Europa), mai ales cu scop contraceptiv. Una peste alta, pare că, pe cît de strictă era morala comună, pe atît de permisivă era practica. Iar mijloacele de penitenţă nu lipseau – practica spovedaniei şi canoanele blînde ale preoţilor au contribuit, poate, la lipsa oricăror complexe de vinovăţie, caracteristică românească transmisă generaţie după generaţie şi atestată pînă şi de observatorii străini – ce vreţi, aici sîntem la porţile Orientului, unde totul este luat în uşor!

Dar orăşenii? Astăzi, românii urbanizaţi, racordaţi la imaginarul globalizat, mi se par mai degrabă egocentrici şi hedonişti, orientaţi spre consum şi carieră. Noţiunea de păcat le este străină, de aici o rată scăzută a victimizării. În definitiv, ei au crescut într-o societate ieşită din comunism, care nu şi-a pedepsit vinovaţii (cine a mai fost împuşcat, în afară de Ceauşeşti?). Pentru aceste generaţii, morala contează mult mai puţin decît eşecul material. Frustrări? Da, de astea avem parte din plin. Întregul mecanism economic este legat, astăzi, de naşterea dorinţelor inutile. La coada Europei ca nivel de trai, românii sînt un popor de frustraţi, de oameni ai resentimentului, care nu se mai mulţumesc cu ce au ci se compară, zi de zi, cu alţii. Cînd dorinţele nu pot fi satisfăcute, se caută supape, altele decît terapia psihanalitică – de aici, întreaga isterie mediatică, de aici voluptatea înjurăturii din spaţiul public, contestarea autorităţii, folosirea „ţapilor ispăşitori” şi alunecarea în „paradisurile artificiale”. Nu e aşa? Gîndiţi-vă la agresivitatea talk-show-urilor noastre, adevărate execuţii publice ale guvernanţilor (nu că unii n-ar merita asta!). Amintiţi-vă de disputele din trafic, de vorbele groase din pieţe, de ridicarea fustelor în cap, pentru a-i arăta celuilalt „respectul” cuvenit. Nu-i uitaţi pe inocenţii abuzaţi, bătuţi, omorîţi, scoşi „la produs” – fie că e vorba despre animale, copii, femei, bătrîni. Priviţi în jur la drogaţii, alcoolicii, solipsiştii jocurilor pe calculator, workoholicii din companii. În faţa acestui spectacol al ororilor româneşti, psihanaliza, tehnică civilizată a discuţiei pe divan, este la fel de eficientă ca şi frecţia cu carmol la un picior de lemn #

P.S. Acest articol va apărea în numărul 5 al săptămînalului argeşean "Opinii libere"