Povestea japonezilor veniţi la Ceauşescu

1977 - Inaugurarea lucrărilor de construcţie a întreprinderii societăţii mixte "Oltcit" de autoturisme de mic litraj (cooperare româno-franceză).

În epocă se zvonea că înţeleapta conducere de partid şi de stat, adică tovarăşul Ceauşescu lui-meme, refuzase o propunere uluitoare a japonezilor de la Toyota, în beneficiul francezilor. Cică poporul de la Soare Răsare, atent ca de obicei la ce se întîmplă pe lumea asta (n-aţi văzut turiştii japonezi, de la Polul Nord la Piramide, hlizîndu-se şi făcînd poze ? Credeţi că se distrează ? Aş ! Sînt în misiune de spionaj…), ar fi observat dinamismul românilor, mai ales al oltenilor, şi ar fi trimis o delegaţie la Ceauşescu. După saluturile de rigoare, niponii au zis: “Tovarăşu’, nouă ne place de ţara ta ! Nu vrei să construim noi maşina Toyota la Craiova ? E mică, simplă, consumă puţin... Şi îţi acordăm pe deasupra consultanţă în domeniul infrastructurii, că peste 30 de ani n-o să se mai poată circula pe şoselele tale !”. Ceauşescu a încruntat din sprîncene. Prea erau mici ăştia, prea galbeni, prea cu ochii într-o parte. Nu semănau cu nimic. Că hîr, că mîr, pînă la urmă au fost aleşi francezii, iar despre performanţele Oltcitului nu mai vorbim... O fi numai o poveste ? Dar dacă are un sîmbure de adevăr ? Apropo, aţi găsit uşor loc de parcare dimineaţă ?

La Hobiţa

19 februarie 1876 - S-a născut sculptorul Constantin Brâncuşi. (m. 16.03.1957, Paris)

Pentru pelerinul care merge cu evlavie la Hobiţa, ca să vadă locul natal al unuia dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX, contactul cu realitatea e năucitor. După ce străbaţi cîţiva kilometri, părăsind şoseaua principală, ajungi într-o zonă săracă şi prăfuită, unde te aşteaptă un fel de bojdeucă, o casă ţărănească cu prispă şi încăperi cu pămînt pe jos. Acolo, un ghid plătit cu ora te ia în primire, spunîndu-şi poezia tocită de atîta întrebuinţare. Ameţit, ieşi în curte şi te prăbuşeşti pe unul din trunchiurile de copac ce ţin loc de bănci – apoi îţi aprinzi pipa şi te gîndeşti că şi tu ai pleca pe jos, pînă la Paris, dacă ţi-ar fi fost dat să te naşti într-un asemenea loc, spălînd vase prin localuri ca să-ţi plăteşti cheltuiala călătoriei. Şi te cuprinde o simpatie fără margini faţă de bărbosul Constantin, născocitorul de păsări măiastre, mîngîietorul capetelor de copii, revoltatul cu origini modeste, exilatul de bunăvoie, cel ce-şi mesteca mămăliga în ceaun, în atelierul din Montmartre… Şi te întrebi, pe urmele lui Cioran, de ce a fost blestemat neamul acesta mediocru să-şi gonească geniile în cele patru vînturi, ca un tată sadic şi decrepit, alungîndu-şi copiii în lume…

Magicianul şi Inchiziţia

17 februarie 1600 - Giordano Bruno, filosof renascentist italian, este ars pe rug, la Roma, ca eretic, din ordinul Inchiziţiei (n. 1548)

În cărţile de şcoală ale generaţiilor mai vîrstnice, Giordano Bruno era un savant raţionalist, eventual cu halat alb şi ochelari, privind prin lunetă şi stabilind că Pămîntul se învîrteşte în jurul Soarelui şi nu invers, aşa cum credea haita de călugări obscurantişti ai Inchiziţiei, haită care îl va arde, finalmente, pe rug... În cărţile generaţiilor mai tinere, Bruno este prezentat ca filosof neo-platonic, adept al ideii de univers infinit, în care Dumnezeu se manifestă ca suflet al lumii, apoi se face trimitere la Spinoza, considerat discipol al marelui italian. Nici una, nici alta dintre variante nu ţine însă cont de imensul interes al lui Bruno faţă de magie ! În definitiv, aşa cum demonstrează Ioan Petru Culianu în „Eros şi magie în Renaştere”, Bruno era un maestru al Artei Memoriei, o tehnică de manipulare a fantasmelor colective, o metodă divinatorie, o cheie de citire a constelaţiilor, cu influenţele lor asupra omenirii cu tot ! Aşadar, nici om de ştiinţă, încuiat în laborator, nici filozof, şoarece de bibliotecă ! Giordano Bruno a fost mai degrabă un magician al Renaşterii, amestec de psihanalist, astrolog, cabalist şi agent de Relaţii Publice, în contradicţie făţişă cu politica internă a marii companii multinaţionale, cunoscută sub numele de Biserică Catolică !

Povestea zilei - Cum au plecat Reginele de pe bancnote

1996 – Liderii Uniunii Europene au prezentat pentru prima oară publicului design-ul bancnotelor Euro.

Orice argumente de consolare ar căuta susţinătorii ideii de stat naţional, introducerea monedei europene a dat o lovitură teribilă imaginarului Vechiului Continent. Păi gîndiţi-vă şi dumneavoastră – cîte figuri n-au dispărut din circulaţie? Parcă văd cum scriitorii francezi, plîngînd de li se zguduiau perucile, şi-au dat mîna cu sensibilele pianiste poloneze, trase la faţă de disperare, şi au ieşit demni din scenă... Cum frumoasele şi dolofanele Regine ale Marii Britanii au acceptat braţul unor negustori olandezi, întorcînd cu trufie spatele publicului... Cum muzicanţii italieni s-au împăcat, aşa, pentru ultima oară, cu toreadorii spanioli şi s-au retras, teatrali, sub faldurile cortinei. În locul lor, ce să vezi ? Pe bancnotele europene, nu tu acvile, nu tu coroane, nu tu steaguri tricolore. Numai nişte construcţii – şi, mai precis, nişte arce de boltă – de la apeductele romane la faţade baroce, trecînd prin bolţile gotice. Stiluri arhitectonice, expresii abstracte ale ideii de zidire, de şlefuire a pietrei brute. Simboluri masonice ? Poate... Simboluri ale echilibrului ? Cu siguranţă...

Povestea zilei - La vedere

1915, Marea Britanie. Se năştea Ken Aston, arbitrul care urma să revoluţioneze jocul de fotbal (m. 25.10.2001)

Această istorioară se dedică tuturor celor care cred că regulile sînt bătute în cuie, pe vecie. Sîntem în anul 1966, o lume post-Kennedy, o lume a Beatlesilor şi a revoluţiei sexuale, a fetelor cu părul lung şi fuste înflorate, a protestelor anti-războinice şi… a fotbalului ! Pe străzile conservatoarei Londre, un domn aşteaptă cu răbdare, la volan, să se schimbe culoarea semaforului. Numele şoferului – Ken Aston. Profesia – arbitru de fotbal. Adîncit în gînduri, domnul Aston nici nu bagă de seamă că drumul e liber. Tocmai îi venise o idee. Ce-ar fi ca fotbaliştii să primească avertismente cu nişte cartonaşe galbene şi roşii, dacă jucau incorect ? În felul acesta s-ar fi eliminat eterna ciorovăială cu arbitrul, care, pînă atunci, nu spunea jucătorilor că sînt avertizaţi ci se mulţumea să le treacă numerele într-un carneţel… Era mai simplu, mai transparent, mai fair play ! Geniala idee a fost aplicată în premieră patru ani mai tîrziu, la Mondialul din Mexic, cînd domnul Aston conducea Comisia de Arbitri a FIFA. Să mai spunem că acelaşi Aston a introdus echipamentul negru pentru arbitri, al patrulea oficial în teren şi a colorat steguleţele asistenţilor în roşu şi galben, pentru a fi vizibile. N-au trecut de atunci nici 45 de ani. Şi atunci cum să nu luăm în calcul actualele propuneri de introducere în fotbal a mijloacelor electronice de înregistrare, care să ajute decizia sau să “clonăm” arbitrul de pe teren cu “un frate” supraveghetor, dintr-o cabină cu monitoare TV ? Totul pentru o mai mare transparenţă şi corectitudine, vorba domnului Aston…

Povestea zilei - Triumful lucidităţii

1913 – S–a născut Albert Camus, scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1957 (“Omul revoltat”, “Căderea”, “Mitul lui Sisif”, “Ciuma”) (m. 4.01.1960)

Albert Camus şi Jean Paul Sartre – două nume alăturate într-un dicţionar al scriitorilor existenţialişti din Franţa, doi oameni total diferiţi, prin atitudinea cu care au privit regimul comunist din Uniunea Sovietică. La început, au luptat pe aceeaşi baricadă – aceea a antifascismului. Apoi, în timp ce Sartre a rămas pînă la sfîrşitul vieţii un om de stînga, înecîndu-şi amărăciunea în alcool combinat cu pastile, Camus, un “pied noir”, un colonist din Algeria, a avut tăria lucidităţii şi a condamnat răul, chiar dacă se afla în tabăra sa politică. Şi cum să n-o faci, atunci cînd tancurile Tratatului de la Varşovia spulberau mlădiţele plăpînde ale libertăţilor democratice, în Ungaria, în 1953 ? Poate de aceea Camus a fost mai respectat în epocă, soluţia sa, aceea a omului revoltat, care-şi sfărîmă idolii tinereţii, fiind de preferat tăcerii lui Sartre, anesteziat de o călătorie în patria sovietelor. Oricum, Camus a murit de tînăr, fără să cunoască umilinţele date de destin lui Sartre, cel care, în timpul revoltelor de la Sorbona, din 1968, a fost somat de studenţii veniţi să-l asculte, pe baricade, să vorbească mai scurt…

Povestea zilei - Sfîntul politicienilor

5 noiembrie 2000 – Papa Ioan Paul al II–lea l–a proclamat pe Sfîntul Thomas More drept patronul politicienilor, cu prilejul Jubileului parlamentarilor.

Interesantă figură, Sfîntul ! Născut la Londra, în 1477, fiu de lord, a urmat studii strălucite la Oxford, devenind unul dintre cei mai buni avocaţi pledanţi din Regat. A studiat latina, a fost prieten cu învăţaţii vremii, precum Erasmus din Rotterdam, a tradus din Pico de la Mirandola, a făcut afaceri, a intrat în politică, Curtea trimiţîndu-l ca ambasador în Flandra. În această perioadă de serviciu diplomatic, More a scris “Utopia”, poate cea mai cunoscută lucrare a sa. Înfăţîşînd un stat ideal, “Utopia” a stîrnit critici şi apologii, I-a inspirat pe liberali şi pe conservatori, mai mult, părinţii revoluţiei ruse, Lenin, mai ales, s-au adăpat copios din lucrare. În semn de recunoştiinţă, numele acestui sfînt al bisericii catolice se află gravat pe un obelisc din Piaţa Roşie, alături de alţi inspiratori ai socialismului ! Paradoxală situaţie, nu ? I-ar fi plăcut Sfîntului, care a fost înfăţişat, în scrierile epocii, ca un bărbat spiritual, discutînd serios cu cei înţelepţi, iar cu neghiobii şi cu femeile trăncănind vrute şi nevrute, amuzîndu-se copios! Ca să vedeţi cît de mucalit a fost protectorul politicienilor, iată cum se văita el de nerecunoştiinţa cititorilor, în prologul “Utopiei” : “ Unii-s aşa de ursuzi, că nu îngăduie gluma; alţii aşa de nesăraţi, că nu ştiu de şagă… se afundă prin cîrciumi şi, la un pahar cu vin, îşi spun părerea despre meşteşugul unui scriitor sau altuia…tîrnuindu-I de scrierile lor ca de o chică…”. Nimic nu s-a schimbat, de pe vremea lui Sir Thomas More…

Povestea zilei - Amiralul planetei Marte

1492 - Prima călătorie a lui Cristofor Columb spre America. Descoperirea Cubei

Marile călătorii ale speciei umane, începute, să zicem, cu „roirea” coloniştilor Eladei în bazinul mediteraneean, continuate cu traversarea Atlanticului de acum 500 de ani, către Indii, pînă la zborurile contemporane către Lună, au ceva în comun – toate se nasc dintr-o aglomerare de cunoştiinţe tehnologice, schimbări de paradigmă ştiinţifică şi necesităţi politico-economice. Grecii înţeleseseră că oraşul-stat poate să „se cloneze”, transferîndu-şi politica în colonii. Cristofor Columb credea că Pămîntul este rotund, nu plat, precum spunea dogma bisericească, astfel încît căuta drumul spre Indii pe mare, ţinînd direcţia Vest, convins că va ajunge în Est (de unde să ştie că Europa e separată de Asia de un obstacol întins pe 3200 de kilometri – Americile ?). În fine, ruşii şi americanii au încercat să ajungă primii pe Lună, pentru că beneficiau de cercetările învinşilor germani despre ştiinţa rachetelor şi erau în război rece – o confruntare militară, dar şi una de prestigiu. În aceste condiţii, ne putem întreba în continuare – cînd vom avea toate condiţiile pentru o explorare cu echipaj uman a planetei Marte ? Răspunsul ni-l dă figura lui Cristofor Columb... E nevoie de un nou Columb, care să îşi dedice viaţa ideii acestei aventuri, să facă lobby pe lîngă marile guverne ale lumii, pe lîngă marile firme, să strîngă alături savanţii lumii, să promită beneficii finanţatorilor, să motiveze, să aducă argumente legate de imagine... Aşa a făcut vechiul Columb, pe lîngă regii Spaniei. Vom trăi să vedem umanitatea angrenată într-o nouă călătorie spaţială ?

Povestea zilei - De ce nu prinde psihanaliza la români

14 octombrie 1900 - Apare la Viena "Interpretarea viselor", cartea lui Sigmund Freud care pune bazele unei noi ştiinţe: psihanaliza

M-am întrebat de multe ori de ce psihanaliza n-a prins în România, de ce nu apelează oamenii la psihanalist, la fel ca-n Occident, la fel ca-n America, de ce nu şi-au deschis cabinete practicienii metodei lui Freud. Ce poate fi mai sănătos decît să te descarci după stresul de la serviciu, după problemele de acasă ? La prima vedere ai zice că noi nu avem şcoală psihanalitică – e fals ! Nume mari, precum cel al profesorului G.G. Antonescu, în interbelic, sau al doctorului Leonard Gavriliu, astăzi, sînt cunoscute şi peste hotare. De fapt, cred că, mai curînd, românilor le e frică de doctor, în general, şi de psihiatru sau psihanalist, în special ! De ce ? Poate dintr-un complex de inferioritate – nu ne place să ne recunoaştem bolnavi, nu vrem să se vadă că avem probleme, nu acceptăm că asta ni se poate întîmpla tocmai nouă... Mergînd mai adînc, s-ar putea spune şi că sîntem un popor ruşinos, în ciuda înjurăturilor piperate, cînd se bat dracii la gura noastră ! Atît de ruşinos încît mă îndoiesc serios că preoţii primesc confesiuni sincere, acolo, sub patrafir ! N-avem, fraţilor, instituţia confesionalului, ce să ne mai urcăm şi pe canapeaua roşie a psihanalistului ! Rezultatul ? Am văzut un studiu – cică unul din patru români suferă de o boală psihică, mai mult sau mai puţin gravă...

Povestea zilei - De ce n-au inventat românii cibernetica

1978 - A murit medicul Ştefan Odobleja, membru titular post-mortem al Academiei Române (n. 13.10.1902)

Despre Odobleja ne place să spunem că este părintele ciberneticii, lucrarea sa “Psihologia consonantistă” apărînd cu ani buni înaintea cărţilor lui Norbert Wiener. Cine răsfoieşte tomul masiv al “Psihologiei…” va rămîne surprins că românul a anticipat legile funcţionării sistemelor, inclusiv celebrul “feed-back”, bucla de reglaj, numită de autor “cerc vicios”. Şi atunci de ce nu e recunoscut ca atare, în comunitatea ştiinţifică ? Adepţii teoriei naţionaliste vor ofta cu năduf, amintindu-şi cît de oropsiţi am fost noi şi-ai noştri descoperitori, de-a lungul vremii, de la Petrache Poenaru la Nicolae Paulescu. Alţii vor da vina pe circumstanţele istorice – cartea lui Odobleja a avut o circulaţie limitată, din cauza războiului. În plus, Wiener aparţinea unei naţiuni prospere şi inteligente, nu uneia aşa-şi-aşa, din fundul Balcanilor. În fine, specialiştii vor remarca naivitatea desenelor şi tabelelor lui Odobleja, prin comparaţie cu aparatul matematic folosit de Wiener şi vor spune nici Einstein n-ar fi fost luat în serios dacă şi-ar fi demonstrat teoria relativităţii prin crochiuri. Morala ? Ideile au o piaţă. E important cum le vinzi, cînd le vinzi şi cum te priveşte cumpărătorul !

Iar pentru voi, o întrebare - credeţi că se poate trăi din inteligenţă în România? Adică din scris, cercetare ştiinţifică, idee de geniu, învăţămînt? Dacă da, cum? Aveţi vreo reţetă? Hai că s-au strîns patru întrebări, nu una...

Povestea zilei - Opt ani de măcel

1980 – A început primul război din Golf, războiul dintre Irak si Iran

Bine că profeţiile nu operează retroactiv, altfel domnul Huntington, teoreticianul conflictelor civilizaţionale, purtate pe liniile de ruptură, ar fi avut ceva de lucru ca să explice un război de opt ani, arzînd în inima lumii arabe ! De ce s-au luat la harţă Iranul şi Irakul ? Sigur, la Teheran se instalase un regim teocratic şiit, condus de ayatollahul Khomeini, lucru prea puţin plăcut partidului baas, de orientare laică de la Bagdad. Sigur, Saddam Hussein era musulman sunnit, însă religia îl cam lăsa rece… Şi atunci ? Trebuie să căutăm tot cauzele economice ale conflictului, acelea de modă veche. Irakul a sperat că va putea schimba frontiera cu vecinul persan, trăgînd spre el bogatele resurse petroliere de pe malul fluviului Shatt-al-Arab (aşa cum va încerca să facă şi în Kuweit, în 1990). Numai că a urmat o tragedie de opt ani ! La început a fost “războiul frontierelor”, în care iranienii au lansat asupra inamicului valuri peste valuri de soldaţi prost echipaţi, carne de tun, printre care şi copii ! Iar irakienii au ripostat cu arme chimice ! Apoi a fost “războiul oraşelor”, cu bombardamente reciproce şi mii de morţi din rîndul civililor. În fine, părţile s-au gîndit să scufunde petrolierele adversarului, numai că a intervenit Occidentul, dependent de aurul negru… Opt ani de măceluri, un million de victime. De-ale lui Saddam…

Povestea zilei - Castelul spiritelor

1888 - A murit poeta Iulia Hasdeu, fiica lui B. P. Hasdeu (n. 2.11.1869)

La Cîmpina, într-un parc micuţ, te întîmpină o construcţie de o frumuseţe stranie, construită din piatră simplă, cu două corpuri hexagonale, unite printr-un donjon mai înalt, crenelat. Deasupra intrării veghează Delta Strălucitoare, ochiul Atotvăzătorului în mijlocul unui triunghi, ca la troiţele vechi de la ţară. Este castelul Iuliei Haşdeu, copila minune care a ars ca o lumînare de ceară albă, stingîndu-se la numai 19 ani. Nebun de durere, bătrînul savant s-a retras la Cîmpina şi, convins că viaţa nu încetează după moarte, a încercat să conjure spiritul Iuliei cu ajutorul mediumilor vremii şi al măsuţelor de spiritism. Legenda spune că întreg castelul este construit după planurile comunicate de spiritul fetei, adus din lumea de dincolo. Dacă treci pragul edificiului, poţi vedea, cititorule, biblioteca lui Hasdeu, pianul Iuliei, cu o partitură dictată de spirite, iar în donjon te poţi închina unui Crist imens, ridicat pe o platformă aproape de tavan… Tot legenda spune că nici ofiţerii Securităţii n-au reuşit să-l mute de la locul lui, în timpul comuniştilor. Mai mult, profanatorii s-au îmbolnăvit brusc… De pe un perete, Iulia priveşte din tablou, îmbrăcată în alb… Mi-aduc aminte de Edgar Allan Poe şi de frumuseţea morţii…

Povestea zilei - Noul Descartes îl înfruntă pe Locke cel modern !

1980 – A murit Jean Piaget, epistemolog şi psihopedagog; este fondatorul epistemologiei genetice (lucrări: “Naşterea inteligenţei”, “Introducere în epistemologia genetică”) (n. 9.08.1896)

În 1975, Piaget era încărcat de glorie, crease o şcoală de gîndire cu influenţă europeană iar studiile sale privind psihologia copilului se tipăreau în zeci de mii de exemplare. Toată lumea se aştepta ca seniorul să se retragă la pensie. Numai Piaget credea altfel. La 79 de ani, el se pregătea pentru o bătălie crîncenă, în planul ideilor. De ce ? Pentru că apăruse în America un tinerel care îndrăznea să-i critice teoria privind stadiile dezvoltării intelectuale la copil, venind cu argumente de tip raţional, lingvistico-matematice, nu cu bazaconii freudiene sau pavloviste. Numele provocatorului ? Noam Chomsky, şeful Departamentului de lingvistică şi filosofie de la M.I.T., Cambridge. Şi lupta a început la Abaţia din Royaumont, sub ochii elitei intelectuale a vremii, inclusiv ai multor laureaţi ai premiului Nobel. Presa titra: „Noul Descartes îl înfruntă pe Locke cel modern ! ”. Piaget şi-a apărat strălucit teoria: mediul influenţează funcţionarea creierului uman, copilul învaţă prin joc, structurile cognitive se formează în timp. Chomsky a contraatacat tăios, cu argumente psiho-lingvistice: există structuri neuronale înnăscute, care se developează în timp, dovadă regulile de generare a limbajului. Nici unul nu a cedat. Meciul s-a încheiat la egalitate. Iar toată lumea a răsuflat uşurată. De ce ? Pentru că, de fapt, sub coaja discuţiei academice, miza era mult mai mare. Omul are liber arbitru sau este supus sorţii ? Cum să tranşezi o astfel de dilemă ?

Povestea zilei - Victoria nepotului de sclav

12 septembrie, 1913 – S-a născut Jesse Owens, celebru atlet de culoare; la Olimpiada din 1936 (Berlin), a cîştigat 4 medalii de aur (m. 31.03.1980)

Stadionul, deasupra căruia strălucea flacăra olimpică, era plin pînă la refuz. Cu o ordine de fier, scaunele erau ocupate de uniformele naziste – aici feldgrau, dincoace maro, colo – negre. În lojă urcaseră dracii, în frunte cu tartorele Hitler. Comitetul Internaţional Olimpic trebuise, cu inima strînsă, să-şi respecte cuvîntul dat Germaniei iar Olimpiada se transformase, în mintea ideologilor de la Berlin, într-un prilej de a dovedi superioritatea tipului uman pur, arian. După fiecare victorie, atleţii celui de-al Treilea Reich, conştienţi că au o sarcină de îndeplinit, salutau cu braţul întins tribunele în delir ca noi gladiatori ai unei Rome nebune, murdari de nisip, încununaţi de o glorie sîngeroasă. Numai că, la un moment dat, în arenă a intrat şi reprezentantul Statelor Unite. Era un negru subţirel, pe numele său Jesse Cleveland Owens. Nepot de sclav din Alabama. Fost hamal, băiaş, lucrător la pompa de benzină, căutînd prin sport să evadeze dintr-o viaţă plină de lipsuri. Remarcat de universitatea din Ohio, beneficiind de o bursă, ajuns cu trudă în echipa de atletism a SUA… El, “sub-omul”, cum l-au numit deîndată naziştii, a cîştigat proba de 100 de metri, apoi cea de 200 şi ştafeta 4X100 m. Tribunele amuţiseră. Apoi a urmat săritura în lungime şi teutonul blond Lutz Long, mîndria lui Hitler, a trebuit să se recunoască învins. Se spune că, la festivitatea de premiere, cancelarul german a refuzat să dea mîna cu Owens. Dar ce mai conta ? Americanul dovedise ce era de dovedit…