Mărunţele (III)

# Dacă firea unui om se arată la necaz, atunci dezastrele sînt revelatoare ale sufletului unui popor. Loviţi de cutremur şi tsunami, cu centralele atomice în flăcări, cu magazinele goale, cu transporturile paralizate şi curentul oprit, japonezii au inventat un nou salut – „Sus capul!”. Voluntari care şi-au pierdut familiile şi agoniseala de-o viaţă stau la coadă pentru a-şi oferi serviciile în zona afectată de radiaţii. Ei acceptă să fie loviţi de cancer sau leucemie pentru că vor să dea, prin sacrificiu, un sens morţii. O jumătate de milion de niponi nu mai au nimic – dorm prin săli de sport şi mănîncă ce apucă. Totuşi, nu s-au înregistrat cazuri de furturi sau vandalisme. Şi, în timp ce străinii fug îngroziţi din arhipelag, Împăratul Akihito a apărut în mass media, ca să se adreseze poporului, într-un gest care nu s-a mai făcut de la Hiroshima încoace. Respect, popor de samurai!

# Dacii, misterioşii daci. Muzeele Romei sînt pline de statui neştiute de daci. Învinşii au figuri de învingători şi decorează cele mai importante monumente romane. Admiraţi de zeci de mii de vizitatori, dar uitati total de urmaşii lor din Carpaţi, dacii din Vatican şi de pe Arcul lui Constantin îi lasă repetenţi pe istorici. Între două statui de matroane romane, Rutilia, fiica lui Lucius, şi Rutilia, fiica lui Publius, se află un bust colosal, săpat în marmură frigiană: cel mai mare bust din întreaga galerie Chiaramonti a Vaticanului, care numară peste 800 de sculpturi greco-romane, reprezintă un dac. Cu palma dreaptă aşezată peste încheietura mîinii stîngi, cu mantia despicată la coate, fruntea uşor încruntată şi gura întredeschisă, priveşte înainte, drept şi liniştit: după aproape două mii de ani, el încă priveşte spre Dacia. Ai zice că este un ţăran din Vîlcea, invitat să i se facă o fotografie. A cerut un pic de timp, şi-a netezit veşmintele şi acum priveşte spre obiectiv.

# Au apărut notele informative ale Securităţii, rezultate în urma supravegherii electronice a filosofului Constantin Noica! Casa lui Aurel Cioran, din Răşinari, fusese împînzită cu microfoane, astfel încît scribii poliţiei politice putuseră să-l audă pe Noica zicînd: „O să fie un nou 1907. O să vadă Ceauşescu ăsta. Nu l-au trîntit muncitorii, îl trîntesc ţăranii. De toate îşi poate permite un guvern. Să vii cu impozit pe bogătaş, bun! Dar să vii cu impozit pe ţăran, pe cel mai umil cetăţean al ţării, e forma supremă de asuprire”. Sau: „Formalismul face ca socialismul să pustiască oamenii. Socialismul a fost un dezastru, pentru că a interzis orice formă de exces. Tot ce s-a creat în lume s-a creat cu exces. Excesul de putere a dat piramidele, excesul de voinţă regală a dat castelele, excesul de credinţă a dat catedralele, excesul negustorilor din Olanda a făcut posibilă pictura olandeză”. Pentru cititorul de azi, asta nu mai înseamnă aproape nimic. Pentru cititorul de atunci, erau idei care te aruncau direct în puşcărie. Asta dovedeşte, totuşi, cît de mult s-a schimbat România din 1982 pînă astăzi.

# Citesc întotdeauna comentariile jurnaliştilor din presa locală şi, de cele mai multe ori, găsesc în subtext o prejudecată – eu, ziaristul cutare, sînt mai deştept decît tine, politicianul cutăriţă! Chestia asta se manifestă îndeosebi cînd jurnalistul e tînăr şi citit iar politicianul – dimpotrivă. Atunci să te ţii! Sub peniţa ironică sau duşmănoasă, respectivul va fi străpuns pe toate părţile, va fi cufundat în cerneală şi apoi va fi tăvălit în foi de ziar. Ţintuit la stîlpul infamiei, omul fie va da în dambla, urînd întreaga breaslă a condeierilor, fie va prefera să tacă şi să rabde, în speranţa că tirajul publicaţiei e mic şi lumea nu bagă de seamă. De fapt, ambele atitudini sînt greşite. Mai corect ar fi să discute cu jurnalistul, aplicat, pe idei, şi să-i arate că are domenii de competenţă, că ştie management, că l-a citit pe Platon, că e pasionat de istorie. Sau, dacă n-are background cultural, măcar îi poate gîdila vanitatea ipochimenului cu condei, chemîndu-l la o cafea şi ascultîndu-i ideile. Astfel s-ar unge osia roţii lumii, cea care mereu se învîrte, schimbătoare...

#  În sfîrşit, găsesc cartea lui Hermann Rauschning, partenerul de masă al lui Hitler, pe care o căutasem în zadar atunci cînd îmi scriam disertaţia despre filmul de propagandă în timpul celui de-al Treilea Reich. Rauschning, junker şi proprietar de pămînt în Danzing, a consemnat în acest volum stranile şi înspăimîntătoarele disertaţii ale Fuhrerului, ţinute în cercul intimilor săi. Din aceste documente, redate cu fidelitate, reiese cît de diabolic gîndea Hitler, cum combina tehnicile de propagandă cu ritualurile oculte, ce viitor de iad rezervase umanităţii, considerată slabă şi decăzută. „Oamenii ăştia nici nu vor să mai audă de război şi de măreţie. Eu însă vreau războiul şi toate mijloacele vor fi bune pentru mine. Evitaţi mai ales să-l provocaţi pe inamic – nu asta-i deviza mea. Ce vreau eu e să-l nimicesc prin orice mijloace. Războiul va fi aşa cum vreau eu să fie. Războiul sînt eu!”, spunea Hitler în 1932.

Fotojurnalism şi fotbal

Via Daniel Barbu, luaţi nişte mostre de fotojurnalism de la Cupa Mondială ...
Îmi place mult nr. 36

Stăm prost la producţia de idei!

În numărul din ianuarie al “Foreign Policy”, găsesc o nouă listă a gînditorilor globali, principalii actori din piaţa mondială a ideilor. Pe primul loc se află Ben Bernanke, preşedintele Rezervei Federale, un universitar de Princeton, cu mîna pe robinetul lichidităţilor SUA, omul care a pompat sute de miliarde de dolari în sistemul financiar American. Pe locul doi – Obama, pentru reinventarea rolului Americii în lume. Pe locul trei, Zahra Rahnavard, soţia liderului opoziţiei iraniene. Nu lipsesc vedetele ştiinţei economice – Nouriel Roubini, Larry Summers sau Joseph Stiglitz, foştii preşedinţi Clinton, Havel şi Cardoso (ultimul, pentru că declanşat războiul împotriva drogurilor în Brazilia), oamenii de ştiinţă precum Richard Dawkins, inginerii de software (Linus Torvalds, creatorul filosofiei open-source, părintele LINUX). Bill Gates, George Soros şi Papa Benedict al XVI-lea împart topul cu Zhou Xiaochuan, guvernatorul Băncii Poporului din China (un anti-keynesian recunoscut). Jurnalistul Malcolm Gladwell (autorul cărţii “The Tipping Point”, tradusă şi la noi) e pe locul 19, franţuzul Bernard-Henry Levy (mai cunoscut la TV, mediul său predilect, drept BHL!) ocupă locul 31, Llosa staţionează pe 63. Alte categorii interesante – militarii (cu David Petraeus, şeful Comandamentului American, exponentul noii doctrine “Cucereşte întîi inima inamicului!”), teologii anti-al Qaida (Sayyid Imam al-Sharif), viitorologii (Kurzweil şi Cascio). Inutil să spun că, pe listă, n-a încăput nici un român – mai grav e că nici n-am auzit de jumătate dintre cei nominalizaţi… Aşadar, ţărişoara nici nu produce dar nici nu importă idei!

P.S. Dacă nu-mi daţi dreptate, ziceţi cine e tipul din poză, na!

Blogule, maşină mică!

# Nu, Solomon n-a avut dreptate exclamînd: “Ce a fost va mai fi şi ce s-a făcut se va mai face; nu este nimic nou sub soare”. În România lui 2009, totul este nou, întrucît schimbarea e în toate. Noi generaţii îşi cer locul sub soare, obiceiurile se modifică, oraşele se măresc şi decad, cerul are o altă culoare decît în copilăria mea, pînă şi merele şi-au schimbat gustul. Spaţiul s-a micşorat, timpul se accelerează, numele, titlurile şi profesiile sînt altele. Pînă şi scriitura de presă e alta. De la psalmii comunişti, scrişi în limba ritului de partid, am trecut la presa de opinie, apoi la cea tabloidă. Sub asaltul vizualului, reportajul de ziar şi-a dat duhul. Analizele politice şi economice agonizează, întrucît cititorul nu mai acceptă nici o autoritate. Pînă şi ştirile despre vedete se reduc la cîteva rînduri, plasate strategic într-un colţ de fotografie – lumea se grăbeşte, citeşte în metrou, la birou, în tren sau maxi-taxi. Nu e departe timpul cînd, pe mari ecrane urbane, doar titlurile vor curge în flux, printre reclame, cum curg acum indicii bursieri – semne despre semne, mascînd obrazul realităţii. Timpuri noi.

# Avem de-a face cu un clasic cerc vicios – sau un sistem cu feeb-back, cum doriţi să-i spunem. Mintea umană schimbă lumea, iar transformarea ne afectează minţile. Şi tot aşa. O capcană din care nu putem ieşi. Priviţi modul în care ne deplasăm. Pentru că ne grăbeam, am inventat industria auto şi ne-am acoperit drumurile cu asfalt. Rezultatul? Stăm cu orele în maşină, devenind victime sigure ale bolilor şi stresului. Paradoxal, pierdem mai mult timp decît dacă am fi mers pe jos sau am fi folosit un mijloc de transport în comun. Despre benzina arsă nici nu mai vorbesc. Am uitat scopul, într-o inflaţie de mijloace. Acelaşi lucru pare să se întîmple şi cu presa. Orice persoană alfabetizată şi-a făcut ziar personal, pe care-l scrie singur şi îl publică pe internet. Blogul este un fel de maşină mică, în care luăm la autostop chiar şi pe babele care ne fac semn de pe margine, chiar şi pe microbiştii în drum spre meci, chiar şi pe ţăranii care au venit cu brînză la oraş. Şi, în timp ce conducem, avem satisfacţia că ne ascultă cineva, cînd turuim cîte în lună şi în stele. Aiurea – ne ascultă! După trei-patru secunde, autostopistul nostru s-a şi dat jos, dîndu-şi seama că a greşit drumul. Timp pierdut. Mai bine lua autobuzul. Timp pierdut şi pentru blogger. Timpuri noi.

# Cînd ziarele se tabloidizează sau se închid, vedetele porno au blog, camere video transmit live din orice locaţie, oamenii citesc din ce în ce mai puţin, ce trebuie să facă un profesionist al cuvîntului scris? Radicalii ar spune: să se sinucidă! Cum nici un astfel de spectacol nu garantează automat audienţă (sau o face, dar o singură dată...), rămîn variantele soft – renunţarea la meserie sau adaptarea. Probabil că ultima e şi cea mai dificilă, întrucît cere spirit de observare, anticipaţie, învăţare continuă. Cere umilinţă. Însă oferă speranţă. Speranţa că suporturile se schimbă, conţinutul rămîne (cu toate că McLuhan n-ar fi de acord – el spune că mediul este mesajul...). Vom schimba stiloul cu tastatura, ne vom implanta microcamere în frunte şi baze de date în creier, vom comunica prin holograme sau hieroglife, vom face pase hipnotice în faţa mulţimilor sau vom şopti în urechea unui singur om... tot va fi nevoie de noi! Pentru că omul este un animal căruia îi plac poveştile. Din punctul acesta de vedere, timpurile sînt vechi.

Procurorii au arestat carnetele de notiţe!

Astăzi, procurorii DNA au percheziţionat sediul ziarului TOP şi al Argeş TV, de unde au ridicat calculatoare şi laptopuri. S-au deschis dulapurile de serviciu, pînă şi agendele jurnaliştilor au fost răsfoite ! Motivul? S-au căutat probe ale unor presupuse şantaje ("Perchezitiile s-au efectuat in conformitate cu disp.art.100 – 111 C.pr.pen., avand drept scop strangerea unor probe privind savarsirea unor infractiuni in legatura cu infractiunile de coruptie prevazute in Capitolul 2, Sectiunea a IV-a din Legea nr.78/2000" - citat din comunicatul DNA Piteşti). Background - se ştie că, de cîteva săptămîni, TOP-ul şi ARGEŞ TV (care aparţin lui Cornel Penescu, cercetat pentru corupţie în fotbal) au dus o viguroasă campanie de presă împotriva reţinerii patronului. Campanie cu care nu trebuie să fim neapărat de acord. Dar e libertate de expresie! Consecinţa percheziţiei - mîine, ziarul TOP ar putea să nu mai apară, din cauza lipsei computerelor... În aceste condiţii, indiferent de ce ar fi făcut Penescu, indiferent de ce şantaje îşi închipuie procurorii DNA că anchetează, consider că ziariştii de la TOP sînt victima unui ABUZ de putere. Acţiunea DNA, chiar justificată legal, le pune în pericol statutul profesional, slujba, credibilitatea! Ca să nu mai vorbim de ridicolul arestării ... carnetului de notiţe! Cred că se impune un protest comun al jurnaliştilor argeşeni, sesizarea organizaţiilor profesionale, naţionale şi internaţionale, precum şi deschiderea unui proces civil, prin care să fie cerute daune celor care au periclitat apariţia numărului de mîine al ziarului TOP. Acum nu mai e vorba despre Penescu ci despre nişte oameni, colegi de breaslă, cărora, într-un fel sau altul, li se încalcă drepturile! Jurnalişti, luaţi atitudine! Puterea judecătorească poate (şi trebuie) să fie controlată de celelalte puteri din stat. Am mai trăit asemenea abuzuri în anii '90, dar nu credeam că mai sînt posibile acum, după ce zicem că ne-am civilizat, fiind parte a Uniunii Europene. Jurnalişti argeşeni, lăsaţi rivalităţile deoparte! Cine tace în aceste momente nu merită să se numească gazetar.

P.S. Multumesc epitesti pentru fotografia din momentul perchezitiei...

Apel către jurnalişti

Agenţia pentru Monitorizarea Presei face un apel către jurnalişti, cerînd respectarea unor minime obligaţii profesionale. E o măsură de auto-apărare a breslei, subliniază Agenţia, în faţa imixtiunii politicului care doreşte îngrădirea libertăţii de expresie, folosindu-se de acuta degradare a actului jurnalistic din România. Reproduc în continuare apelul, la care subscriu necondiţionat...

APELUL catre jurnalisti, organizatii profesionale, sindicate media, patronate

1. Zvonuri si Speculatii. Nu prezentati sau comentati zvonuri ca informatii si stiri. Introducerea de zvonuri in circuitul informational inseamna validarea lor (in special atunci cand sunt prezentate de canalele de stiri).
2. Impostura. Promovati competenta – promovati persoane relevante pe domeniile in discutie, persoane pe care le recomanda CV-ul profesional, competenta dovedita anterior, specializarea.
3. Comentatori de serviciu. Nu exista nici ziaristi, nici politicieni multilateral-dezvoltati, cu competente si capabili sa aduca informatii pertinente pentru orice domeniu in discutie.
4. Scenaristi versus Jurnalisti. Mentionati vizibil jurnalistii si demarcati-i de entertaineri, infotaineri, comentatori, analisti, editorialisti, ghicitori sau scenaristi. Nu amestecati categoriile. Pentru invitatii permanenti sau cvasi-permanenti, postati online CV-urile lor si mentionati daca pentru prestatia de analiza televizata sunt remunerati si de catre cine.
5. Angajati. Precizati relatia invitatului cu persoana sau subiectul dezbatut (avocat, ziarist angajat, partener de afaceri etc.).
6. Judecatori. Sprijiniti separatia puterilor in stat, nu va erijati in judecatori, nu faceti presiune asupra instantelor sa ia o anumita decizie.
7. Investigatie. Criticati administratia bazandu-va pe fapte, documente, situatii concrete, prin materiale de investigatie jurnalistica bine documentate.
8. Abuzuri. Reclamati abuzurile de orice fel impotriva ziaristilor, de la abuzuri fizice la cenzura in interiorul redactiei.
9. Campanii. Refuzati campaniile de presa impuse de interesele financiare, politice sau de alta natura ale patronului.
10. Autoreglementare. Intariti organizatiile profesionale, ca actori distincti in piata media (asociatii jurnalistice, sindicate, patronat etc.). Daca breasla nu se autoreglementeaza, atunci politicienii vor incerca sa intervina din exterior.
11. Agenda-setting. Promovati mai multa diversitate in subiectele prezentate. Nu lasati politicienii sa va impuna zilnic agenda si subiectele pe care sa le discutati si rediscutati la nesfarsit.
12. Echilibru versus panica. Evitati folosirea imaginilor cu potential de a induce panica in randul populatiei. Prezentati un discurs echilibrat! Mai ales, in cazul relatarilor despre producerea catastrofelor naturale. Fara atitudini grave, intrebari alarmante si irelevante, fara imagini ce promoveaza panica atunci cand ilustrati un subiect.
13. Informatii fara atribuirea sursei. Precizati sursa informatiilor citate de pe Internet.

Iată si un link către site-ul agenţiei

O nouă carte...

Aviz studenţilor mei... A apărut "Secretariat de redacţie - note de curs", volum care poate fi găsit la biblioteca facultăţii şi la librărie. Acum nu mai aveţi nici o scuză!

Scrisori către un tînăr jurnalist (III)

Formarea

Dragul meu,

Au fost ani cînd, în presă, putea intra oricine. Cu o singură condiţie – să nu ceri bani mulţi! În lăcomia lor, patronii de ziar angajau vînzătoare de butic, bucătărese, paznici de noapte, transformîndu-i în jurnalişti! Cum zice francezul – tel maitre, tel valet! Astfel, am avut „plăcerea” să lucrez alături de foşti puşcăriaşi, de alcoolici, de bolnavi mintal, cărora trebuia să le dau subiecte, să le citesc mîzgăliturile, să le corectez, să le public. A doua zi, mii de oameni cumpărau marfa, iar patronii adunau cu sacoşa bancnotele murdare, ca să le transforme în vile şi ML-uri. Unii dintre ei nici nu ştiau să numere, îşi aduseseră în firmă rudele, ca să le ţină contabilitatea, iar astea se transformaseră în cele mai jegoase potăi – umile cu binefăcătorii, agresive cu restul lumii…

Am cunoscut „ziariste” adunate de pe scările redacţiilor, unde veniseră cu alte treburi (de exemplu, să-şi repare pantofii la un atelier din clădire), „analişti” cu diplomă de bacalaureat, hoţi de buzunare care ţineau rubrica sportivă. La miezul nopţii, „redactorii de serviciu” se masturbau sunînd la liniile erotice (încă nu se inventase internetul). Redacţiile înghesuite, fără birouri, telefoane sau… WC-uri, miroseau a transpiraţie. Iar turma se cerea strunită – asistam la două şedinţe de tortură, una dimineaţa, alta seara, în care şefii zbierau, înjurau, îţi aruncau în cap cu scrumiera. Astfel, ca într-o cumplită instrucţie de front, pifanii presei libere din România învăţau cîteva procedee rudimentare de luptă – cum să scrie o ştire, cum să rupă maţele cu baioneta… Apoi, trupa făcea salt înainte, pe teren, de unde, la căderea nopţii, se întorcea cu ce jefuise. Şi asta şase zile pe săptămînă.

Cum le-am fost caporal, nu pot să-i urăsc pe aceşti oameni. Carne de tun. Fără cărţi de muncă, fără asigurări şi pensii, puţini au supravieţuit războiului. Şi mai puţini fac, în continuare, presă de calitate. Dar îi dispreţuiesc pe „generalii” care şi-au strîns averi pe seama lor – mi se par la fel de odioşi precum stăpînii de sclavi. Sau precum cei ce exploatează munca unor copii. Da, jurnaliştii „făcuţi la apelul bocancilor” erau liberi să-şi caute altceva de muncă. Da, mulţi dintre ei erau nişte orduri, cum ziceam mai sus. S-a întîlnit cererea cu oferta, vorba economistului. Dar culmea e că, acum, după ce şi-au spălat banii, unii dintre „comandanţii” ăştia ne ţin discursuri despre etică şi despre cît de jos a ajuns breasla, din punct de vedere profesional. Ei, oamenii care n-au plătit niciodată un curs de formare pentru angajaţi… Ei, profitorii capitalismului sălbatic… Noroc că nu-i mai bagă nimeni în seamă.

Desigur, tu nu mai eşti obligat să lucrezi într-o astfel de lume. Între timp, competiţia s-a accentuat. Patronii despre care-ţi spuneam ori au tras obloanele, ascunzîndu-se la dracu în praznic ca să-şi molfăie averea, ori se văd puternic concuraţi de un nou val de capitalişti, de data aceasta unii adevăraţi, care au făcut bani în alte domenii şi îşi diversifică activităţile. În capitală, multinaţionalele operează licenţe de emisie pentru radio şi televiziune, publică ziare şi reviste, şi e de aşteptat să se dezvolte în teritoriu. De aceea, tu trebuie să te iei foarte în serios, să investeşti în formarea ta profesională. Cum? Simplu… Ca în orice carieră. La început, trebuie să urmezi o facultate de profil. Jurnalism, Comunicare Socială, Relaţii Publice. Orientează-te către Universităţile autorizate de către ARACIS, fie că sunt private, fie că sunt de stat. În Piteşti, dă-mi voie să fiu subiectiv şi să-ţi recomand UCB! În Bucureşti – mergi la SNSPA! Orice ai alege, să ştii că vei scoate bani din buzunar să plăteşti. Aşa e normal – cunoaşterea e o resursă preţioasă. Asta te va responsabiliza…

Ai absolvit facultatea. Caută o redacţie cu potenţial. Priveşte produsul şi judecă – acest ziar/săptămînal/lunar are viitor? Depune-ţi CV-ul pe site-uri specializate, precum e-jobs. Apoi, odată angajat, învaţă de la cei din jur, de la colegi, de la şefi, de la vedete… Peste cîţiva ani, te poţi gîndi la un master. Durează, conform convenţiei de la Bologna, numai doi ani, dar te va pune la curent cu noutăţile şi îţi va da o bază teoretică mai solidă pentru profesie. Trebuie şi doctorat? Nu neapărat, dacă nu vrei să intri în învăţămînt. Poţi foarte bine să te autorizezi şi să lucrezi în propria ta firmă. Să fii free-lancer, nu rob pe plantaţie! Dar, între timp, ai de făcut ceea ce se cheamă „învăţare continuă”. Ai de citit literaturile lumii. Şi nu te opri la literatură. Trebuie să ştii cîte ceva despre economie, politologie, sociologie. Trebuie să vorbeşti curent una-două limbi străine, să fii conectat cu evoluţia ştiinţei şi a tehnologiei. Şi, mai ales, să ai un domeniu predilect de expertiză. Poeţii boemi? Au murit de foame… Scriitorii famelici? România n-are o piaţă atît de mare ca să poţi trăi confortabil din ficţiune. Suntem jurnalişti, trebuie să ne afirmăm în non-fiction. În Occident, ziariştii de marcă scriu cărţi de reportaj, biografii, eseuri şi analize, colaborează cu instituţii şi autorităţi, fac cercetare, călătoresc, ocupă posturi administrative şi catedre, se lansează în politică. Lumea e diversă, succesul nu se mai reduce la a deschide o fiţuică de provincie! Nu uita, scena ta e acum lumea întreagă şi orice dezvoltare profesională e posibilă! Lenea, ignoranţa, suficienţa şi provincialismul sunt alte nume pentru eşec. Zboară, prietene, întinde-ţi aripile !

Scrisori către un tînăr jurnalist

Dragul meu,

Ne-am cunoscut, probabil, la unul din cursurile mele de la facultate. Sau am lucrat împreună, într-o redacţie. Mai simplu, poate ţi-am vorbit cîndva despre ce înseamnă să fii jurnalist, invitat de profesorul tău, la vreo oră de „Dirigenţie”. Oricare ar fi fost circumstanţele întîlnirii noastre, simt că ţi-am rămas dator – au rămas atîtea lucruri nespuse, parte din cauza timpului limitat al interacţiunii (în definitiv, lucrăm în colective), parte din cauza măştilor sociale pe care le-am purtat. Acum, cînd nici tu nu-mi mai eşti student sau subordonat, nici eu – profesor sau redactor-şef, acum, cînd nu mai avem de făcut vreun număr de ziar sau de pregătit vreun examen, simt că a venit momentul să-mi plătesc acea datorie. Mă obligă amintirea curiozităţii tale, privirea aceea deschisă cu care mă urmăreai vorbind, bunăvoinţa de a accepta autoritatea. Sigur, „a mai trecut de-atunci ceva, albul de var nu-i chiar la fel”, vorba cîntecului, ai învăţat între timp să zbori cu aripile tale, îţi cîştigi existenţa din presă, ai devenit o persoană cunoscută, avînd propriile convingeri şi valori. Astăzi, tu te pregăteşti să devii autoritatea, te pregăteşti să intri în arenă, îţi citesc articolele şi editorialele, te-am văzut la televizor. Cu atît mai bine. Armele tale sînt lucitoare şi tăioase, şi mă simt mîndru că te-am ajutat să le forjezi, să le baţi pe nicovală. Dar lumea devine un loc din ce în ce mai periculos, care îşi rafinează mereu capcanele pentru suflet. Aşa că îngăduie unui războinic bătrîn să ţi le descrie. Apoi vei judeca singur. Ştiu că poţi s-o faci...

Zîmbeşti, desigur, urmărind retorica mea ... bătrînească. În definitiv, n-am 80 de ani, ca Andre Maurois, cînd compunea „Scrisoare deschisă către un tînăr”, ca să zic că le-am văzut pe toate. Nici nu mă ridic la autoritatea morală a lui Ernesto Sabato, ca să-ţi spun „Dragul şi îndepărtatul meu tînăr”. N-am charisma lui Gabriel Liiceanu, în „Scrisoare către fiul meu”. Dar ceva-ceva mai ştiu şi eu. Pînă la 25 de ani, am cunoscut teroarea ceauşistă, acel regim prostocratic, care te îndobitocea, despre care tu nu ai decît palide amintiri. Am ieşit din comunism cu o ură nestinsă la adresa dictaturii şi a oamenilor care au făcut-o posibilă. Aşa că următorii 20 de ani am încercat să spun adevărul, să modific ceva în mentalul concetăţenilor mei. Iar cea mai bună metodă pentru asta mi s-a părut presa. Am trecut prin mineriade, violenţe, răsturnări de guvern. Am scris despre patru preşedinţi, despre zeci de parlamentari, despre sute de scandaluri şi afaceri. Îţi închipui că s-au strîns ceva articole... Pe unele le-am strîns între coperţi de carte, poate ţi-au căzut în mînă. Privind retrospectiv, nu-mi dau seama cît de mult am reuşit să schimb lumea. Da, România s-a civilizat faţă de momentul 1989, dar apoi s-a îmbolnăvit de altele... Lupta pare fără sfîrşit. Apoi, cînd flacăra tinereţii s-a transformat în jar, m-am gîndit să fac un pas în spate. Aşa că, de vreo cinci-şase ani, cum ştii, lucrez cu studenţii, călătoresc şi scriu despre alte locuri şi civilizaţii. Mai nou, fac management cultural. Deci nu sînt chiar un dinozaur, aşa cum le place colegilor tăi de generaţie să numească orice om trecut de 50 de ani... Pe undeva, vă înţeleg. Prea e condusă lumea asta de oameni bătrîni, care cred că au mereu dreptate, prea e dură lupta pentru resurse, iar tinerii sînt puşi în situaţii umilitoare. Dar, atenţie! În sine, bătrîneţea nu e un păcat, aşa cum tinereţea nu e o virtute! Dacă bătrînii sînt nişte dinozauri, pentru că au talia mare, creier mic şi se mişcă greoi, tinerii ce sînt? Sînt nişte velociraptori, că tot îţi place „Jurassic Park”, iuţi şi oportunişti, atacînd în haită ! Hai să ieşim din aceste clişee şi să judecăm oamenii după ceea ce fac şi sînt! Şi, mai ales, hai să ne ascultăm unii pe alţii, cu empatie şi bunăvoinţă! Nici un vîrstnic nu va fi respectat, dacă nu e generos. Şi nici un tînăr nu se va face remarcat, dacă nu poate admira... În definitiv, din întîlnirea vîrstelor, nu se ştie cine dă şi cine primeşte. Şi, cu asta, gata preambulul! În scrisoarea viitoare, îţi voi spune ce cred despre menirea jurnalistului...

Mai tare ca Discovery

1977 - A murit F. Brunea-Fox (pseudonim pentru Filip Brauner), reporter, jurnalist, traducator (n. 18.01.1898)

Asta-i bună ! Acum trebuie să aflu ceva despre un tip pe care nu l-am văzut niciodată pe MTV sau Discovery ! exclamă tînărul meu cititor, crescut la ţîţa televiziunii. Află, prietene, că Brunea Fox a fost un reporter mai curajos decît Steve, ăla cu şerpii, a fost un călător mai pasionat decît Anna Walker ! Dacă ar fi trăit în epoca imaginii ar fi fost The Best... El a adus la perfecţiune arta reportajului de presă. În perioada interbelică, Brunea Fox, un tinerel cu ochelari, a scris pentru marile jurnale ale epocii ! Şi şi-a ales numai subiecte de senzaţie, luminate de stilul său scînteietor... A fost primul ziarist care a stat mai multe zile într-o leprozerie, în Deltă, ultima rezervaţie a celor condamnaţi la o moarte groaznică, a luat urma marilor criminali prin catacombele Bucureştiului, a călătorit prin toată ţara, a căutat comori şi a pipăit urma unei biserici prăbuşite în lacul Snagov, angajînd pentru atare aventură un scafandru ! Şi cîte şi mai cîte... Dacă vă cade în mînă, citiţi-i una din cărţi – „Reportajele mele”. Păcat că, după instalarea regimului comunist, geniul său s-a stins încet, din cauza aerului din ce în ce mai puturos din presa românească...

Povestea zilei - Schimbarea suportului

1949 - Au fost lansate discurile de vinilin de către companiile CBC şi Columbia.

Ce- deosebeşte pe om de animal ? Capacitatea de a transmite urmaşilor experienţa de viaţă altfel decît prin intermediul codului genetic, folosind şi un cod cultural. Informaţia, indiferent de natura sa, este stocată pe un suport, de unde poate fi accesată, prin tehnici specifice. Viteza dezvoltării speciei umane poate fi înţeleasă mai bine urmărind segmentele temporale în care sînt folosite anumite suporturi. Preistoria a stocat cunoştiinţe în construcţiile megalitice timp de 20 de mii de ani. Istoria scrisă începe în Sumer, cu şase mii de ani în urmă. Tăbliţe de lut, apoi papirus, piei de animale, hîrtie. În urmă cu o sută de ani, undele electromagnetice încep să poarte informaţie, se naşte telegraful şi telefonul. Sunetele sînt stocate pe suluri de ceară, apoi pe discuri de ebonită. În 1949, se lansează discurile de vinil, înlocuite peste 25 de ani de benzi magnetice, apoi de CD-uri, citite cu ajutorul luminii polarizate. Astăzi, memoriile de calculator folosesc siliciul dar cercetătorii vorbesc despre integrarea anorganicului în organic, peste numai un deceniu. Acceleraţia schimbării este uluitoare. Are vreo limită schimbarea ?

PS In imagine, o stinca ciudata de la Cetateni, Arges, numită Scaunul Uriaşului, pe care au fost gravate simboluri polare...Cit o fi de veche?

Această presă anti-capitalistă...

Am citit ieri, într-un săptămînal, că prefectul e acţionar la nişte firme şi nu le-a trecut în declaraţia de avere. Întrebat, omul a spus că ele nu mai funcţionează, însă răspunsul nu l-a scutit de privirea piezişă a ziariştilor. Tot acolo, am văzut că deputatul Filip Georgescu a vîndut un teren de aproape un million de euro unui cunoscut om de afaceri. De asemenea, nimic în afara legii, numai că suma dă ameţeală jurnaliştilor, care o menţionează pe pagina întîi, cu încrîncenare. Dar să ne uităm şi în ograda proprie – şi noi am scris despre cele 17 terenuri cumpărate de deputatul Cristi Boureanu, anul trecut, precum şi de apartamentul pe care vrea să şi-l ia la New York. De ce o facem? Servim, astfel, interesul public? Înclin să cred că nu, întrucît e vorba despre lucruri aparţinînd sferei private. Oricît ne-ar fi de greu, trebuie să recunoaştem că şi politicienii au dreptul la o astfel de viaţă, şi ei pot cumpăra, pot vinde, pot face afaceri, pot moşteni averi, le pot pierde... Mai curînd, scriem din suspiciune şi, puţin, din invidie. Din suspiciune, pentru că avem experienţa marilor „tunuri” post-decembriste, a averilor făcute peste noapte, a Caritas-urilor şi a FNI-urilor, aşa încît suflăm şi în iaurt cînd vine vorba de sute de mii de euro. Dar şi din invidie – pentru că ne dăm seama cît de efemeră este puterea noastră, a aşa-zişilor lideri de opinie, în faţa oamenilor care ne pot cumpăra cu ziar cu tot. Se pare că fenomenul e general – pretutindeni, presa e niţel anti-capitalistă, punînd în prim-plan valori imateriale precum libertatea de expresie, raţiunea carteziană, morala, în timp ce noul capitalism este speculaţie, oportunitate, cinism. Pretutindeni, jurnaliştii se îmbracă în blugi şi pulovăr, hai!, sacou fără căptuşală... Pretutindeni, ego-ul mînuitorului de condei nu încape în ierarhiile corporatiste... Niciodată jurnalistul din străinătate (cu atît mai puţin din România ... nu vă gîndiţi la Esca sau Mihaela Rădulescu, vorbim despre jurnalişti!) nu va avea ultimul model de maşină, nu-şi va face vacanţele în insulele Polineziei şi nici nu va amesteca afacerile cu scrisul. Banii grei nu stau în buzunarul editorialiştilor. Aşa că nu prea ne simţim îndemnaţi să fraternizăm cu X sau Y, industriaşi, politicieni, speculatori de bursă. Că nu avem lecturi comune... O fi bine sau o fi rău?

Ăştia ne cred tîmpiţi

Imaginile difuzate de TVR, cu Remeş primind plicul pe terasă şi cu Mureşan cărînd cîrnaţi, au arătat meschinăria clasei noastre politice. Iar declaraţiile cum că DNA face poliţie politică sînt ridicole – cei care le dau simt fiori reci pe şira spinării! Pentru că dovezile prezentate sînt circumstanţiale, dar foarte convingătoare!

Nu ştiu ce mă revoltă mai tare: imaginile, apărarea sau declaraţiile! Imaginile - cu geanta lui Remeş, în care poposeşte plicul alb, pantomima lui Mureşan în faţa denunţătorului, semnele sale de băiat deştept... Ploconul dus “Împăratului”, cu maşina... Telefonul în care ministrul spune cum stă treaba cu licitaţia. Mureşan, repezindu-l pe denunţător: Nu mai spune “15.000”, nu mai spune „bani”! Ochii săi, fugind în toate părţile. Satisfacţia cu care anunţă că s-a desfiinţat comisia prezidenţială, că nu mai are cine să-i ancheteze... Şi Remeş, fumînd ţigară de la ţigară, alergat de jurnalişti, trîntind portiera limuzinei fără un cuvînt.

Apărarea – ne ia drept oligofreni! Mureşan, scăpat printre degetele procurorilor, a fost aşteptat la Baia Mare de nişte doamne, cu cîrnaţi şi palincă, pentru a minimaliza treaba... Să ne trăiască, din partea familiei şi a marii familii ţărăniste! Mureşan, în faţa reporterilor, dînd din mîini, acuzîndu-i pe toţi că fac poliţie politică, sugerîndu-ne că DNA e un cîine turbat, că i se distruge imaginea! Avocatul lui Mureşan, în spume, cerînd să afle cum au ajuns imaginile la TVR, cerînd capul “vinovatului”. Diferite comitete şi comiţii, hotărînd că s-au încălcat drepturile acuzatului, că justiţia va fi influenţată, că se face o prea mare presiune mediatică. Totul, ca să uităm cum cade plicul ăla în geantă! A, uitasem! Plicul conţinea actele pentru ajutorarea unor biserici, zice Mureşan...

Declaraţiile? Au venit din toate părţile... PD s-a grăbit să ceară demisia cabinetului. Scurt! PNL a scăldat-o, cea mai tranşantă declaraţie pe care am auzit-o ieri venind din teritoriu, de la Adrian Miuţescu – a făcut-o, s-o tragă, bine că şi-a dat demisia, că ne strică imaginea! La PSD s-a mers pe “nuanţe”, că o fi, c-o păţi, ba că e o nouă dovadă a corupţiei Alianţei DA (să iasă şifonaţi şi pediştii, ce dracu!), ba că e mîna lui Băsescu, că procurorii sînt la el! Mai tranşant, Dan Voiculescu a cerut să fie anchetată Rodica Culcer, şefa ştirilor TVR ! Omul ştie cum merge treaba în televiziune... La el în trust, cine mişcă mişcă-n brişcă! La el, publicistică înseamnă Ion Cîrstoiu, înjurîndu-l trei ani la rînd, seară de seară, pe Băsescu... Ideea asta i-a plăcut foarte tare lui Sassu, directorul televiziunii publice, care a interzis să se repete faza! Iar Guvernul s-a hotărît să stîrpească răul din rădăcină, pregătindu-se desfiinţarea DNA (prin comasare...).

Doamne, oare toţi oamenii ăştia ne cred tîmpiţi? N-a fost suficient de clar ce am văzut, ce am auzit, ce a aflat toată ţara? Trebuie să aştept ca onor justiţia să se pronunţe, ca să-mi fac o opinie? Se impune să-mi suspend judecata doi, trei, zece ani, cît poate dura procesul? Nu, fraţilor, nu ţine! Mi-e clar că acolo s-a discutat despre mită, că s-au dat cadouri, că ministrul a sunat pe un particular (Mureşan) şi i-a spus cum merge treaba într-o licitaţie. Nu am dovada flagrantului (că miniştrii nu pot fi umflaţi ca noi, oamenii de rînd, la percheziţie!) şi nici pe aceea a măsluirii licitaţiei. Nu ştiu ce era în plicul acela, aterizat în servieta lui Remeş. Însă interpretarea Parchetului e foarte convingătoare. Interpretarea lui Mureşan – nu! Dovezile sînt circumstanţiale. E ca şi cînd ai vedea un om la o cîrciumă, printre sticle de băutură şi pahare pe jumătate pline, cu capul căzut pe masă, cu hainele pătate de alcool. Poţi să zici că s-a îmbătat, chiar dacă nu l-ai văzut cum bea... Poţi să zici şi că a făcut infarct – dar probabilitatea asta e mult mai mică!

Pînă una-alta, bravo TVR! Este cel mai curajos act publicistic din ultima vreme. De neconceput, în timpul guvernării Năstase! Imaginile vorbesc de la sine. Şi ne permit să interpretăm realitatea, mai mult decît toate vorbele “analiştilor” şi “comantatorilor”… În fine, presa dă jos un ministru!

Jim Chisholm arata pentru Cotidianul citeva din previziunile lui in legatura cu soarta viitoare a ziarelor

http://www.cotidianul.ro/index.php?id=14616&art=36832&cHash=19a4166d44

Bine aţi venit în frigider!

Rugaţi-vă lui Dumnezeu ca iarna asta să fie la fel de blîndă precum precedenta! Sau, dacă sînteţi atei, puneţi-vă speranţele în teoria încălzirii globale! Altfel, tare mă tem că, la datoriile pe care le are Termoficarea din Piteşti, vom tremura cu toţii. De frig şi de frica întreţinerii...

Cifrele sînt cunoscute. Au fost rostite, marţi seară, în şedinţa de consiliu... Termoficarea are datorii de sute de milioane de lei noi către principalii săi furnizori, îndeosebi Distrigaz. Directorii şi managerii au pierdut de mult şirul banilor – e ca şi cînd te-ai uita într-o prăpastie fără fund. În aceste condiţii, cu conturile varză, societatea abia mai poate plăti salariile şi există pericolul ca să nu se facă aprovizionarea cu combustibil. De ceva vreme, umblă vorba că, de disperare, se încearcă vînzarea CET Sud către Distrigaz, ca să se mai şteargă din datorii. Colac peste pupăză, numai anul acesta au venit de la bugetul de stat 136 de miliarde de lei vechi, pentru reabilitarea conductelor. Banii s-au cheltuit dar datoriile au rămas.

Primarul Tudor Pendiuc încearcă să se păstreze optimist. Pentru cine întreabă, edilul e gata să explice că uriaşa datorie s-a acumulat în ani, întrucît a fost o politică de stat. Toate guvernele au ţinut jos preţul gigacaloriei, obligînd societăţile de termoficare să lucreze în pierdere. Lasă că vă dăm noi bani, să compensaţi! – ar fi zis oficialii. Numai că, totdeauna, compensarea a fost mai mică decît s-ar fi cuvenit. De aceea, s-au strîns datorii peste datorii. Dar nu e sfîrşitul lumii, se grăbeşte Pendiuc să adauge. Cu banii de la guvern, s-au modernizat traseele, s-au reabilitat punctele termice! Au scăzut pierderile, de la 30% la 3%. Lasă că ne-om descurca şi anul acesta!

În ce ne priveşte, noi sîntem de altă părere. Nu mai merge cu descurcatul. Consiliul local şi Primăria Piteşti poartă întreaga responsabilitate a numirii managerilor şi directorilor de la societăţile din subordine. N-am nimic cu directorul Richiţeanu, n-am schimbat cu domnia sa mai mult de trei vorbe, dar cred că trebuia demis de mult. Şi, împreună cu dînsul, întreaga sa echipă managerială. La patron, dacă nu îţi îndeplineşti obiectivele, zbori de nu te vezi, oricît de manager te-ai numi! Îmi închipui că domnul Richiţeanu, împreună cu echipa, au avut ca obiectiv rentabilizarea societăţii. N-au făcut-o... Şi sînt lăsaţi în continuare pe posturi. Iar salariul merge, merge...

De ce să-i schimb acum? – mi-a spus, ieri, primarul Pendiuc. Lasă-i să ne scoată din găleată şi abia apoi îi demitem... Că le-ar fi uşor să plece. Oare? În toată lumea, conform contractului, managerul plăteşte oalele sparte. Acţionarii îl schimbă şi îl urmăresc în justiţie. Mă tem că primarul Pendiuc ori e naiv, sperînd performanţă din partea unei echipe care n-a performat, ori nu spune ce crede – faptul că nu mai găseşte pe nimeni să se bage într-o treabă stricată iremediabil. Şi atunci, e la fel de vinovat ca şi experţii numiţi la Termoficare... Ca un modest contribuabil, îi recomand ca, măcar în ceasul al doisprezecelea, să taie în carne vie. Ar fi un exemplu că se doreşte rezolvarea situaţiei.

Nu sînt expert în servicii publice ci în comunicare. Or, în această postură, vă asigur că se impunea un exerciţiu de comunicare mai responsabil între conducerea Termoficării şi consiliul local. Dacă nu exista soluţie de rentabilizare a serviciului, managerii erau obligaţi să vină şi să raporteze acţionarului. “Domnilor, nu ne descurcăm cu banii ăştia. Faceţi dumneavoastră, municipalitatea, un credit, să schimbăm tehnologiile, să modernizăm. Sau lansaţi o ofertă de parteneriat, cu o firmă privată...”. Nimic din toate acestea, numai cereri repetate de creştere a preţului gigacaloriei, care au făcut ca Piteştiul să figureze într-un Top 10 al oraşelor cu cheltuieli mari de întreţinere! Nu e normal.

Termoficarea trebuie să spună clar cum stă, ce poate să facă şi ce nu. După aceea, responsabilitatea trece pe umerii consiliului. În lipsa oricărei soluţii, Tudor Pendiuc şi onor consilierii trebuie să recunoască înfrîngerea şi să ne anunţe – treceţi pe centrale individuale, pe gaz sau electrice! S-a mai văzut, la Curtea de Argeş, unde municipalitatea a încurajat, inclusiv financiar, o astfel de soluţie. Om vinde ce s-o putea de la Termoficare, inclusiv scaunul domnului director Richiţeanu, şi, cu ce luăm, cu ce mai punem noi, s-o strînge de o sută de mii de centrale! Dar să ni se spună, nu să fim duşi cu preşul. Altfel, la iarnă, pe panourile rutiere cu “Piteşti, 5 km”, propun să se adauge şi oportuna urare “Bine aţi venit în frigider!”

Ce părere am despre pensiile private

Cea mai înţeleaptă măsură de reformă socială din acest an (înfiinţarea pensiilor administrate privat) este contestată de PSD, un partid care, cel puţin ideologic, ar trebui să fie mult mai preocupat de bunăstarea cetăţenilor din România. E limpede că “marele partid de stînga” nu reuşeşte să se adapteze schimbărilor sociale, implicate de aderarea la Uniunea Europeană...

Dacă tăceai, filosof rămîneai! Zicala se aplică de minune şi Partidului Social-Democrat care, ieri, prin vocea lui Cristian Diaconescu, purtătorul său de cuvînt, s-a pronunţat împotriva “măsurii de dreapta” de a introduce în România pensiile administrate privat. Declaraţia este o gafă de proporţii, mai ales din partea unui partid care s-a bătut mereu cu pumnul în piept că este interesat de nivelul de trai al populaţiei. Dar Diaconescu este de înţeles – luni, în momentul începerii perioadei de înscriere, Traian Băsescu elogiase măsura, regretînd că “nu mai are vîrsta” care să-i permită intrarea în sistem. Or, în capul strategilor PSD, orice e lăudat de Băsescu trebuie înjurat, fără analiză – a fost cazul şi al cotei unice de impozitare, măsură excelentă, care a umflat sacul bugetului de stat...

Or, în cazul pensiilor administrate privat, tot despre sacul fără fund al bugetului e vorba... în care fiecare angajat din Românica varsă nu mai puţin de 47% din salariul său brut! Din asta, 29% se duc la fondul de pensii. La atîta bănet, o să ziceţi că statul a înfiinţat cine ştie ce fonduri de pensii, cumpărînd acţiuni şi obligaţiuni, bonuri de tezaur, urmărind randamentul plasamentului, astfel că tot omul să prospere, la bătrîneţe. Aiurea! Ce nu se ştie (şi se face public abia acum...) e că tot ce se încasează luna asta se duce în pensii luna viitoare! Nici un tampon financiar, nici o acumulare. Ce plătiţi dumneavoastră în septembrie se duce la pensionari în octombrie iar tot ce a plătit tata, în mai 1974 (vorba sociologului Sorin Ioniţă), a fost păpat în iunie 1974! Ei, şi? – s-ar putea să vă întrebaţi dumneavoastră. Ce e cu asta? Nu e statul cel mai sigur administrator? De ce să dăm din banii noştri la privaţi? Bine ne învaţă PSD-ul, partid de stînga... Să rămînem cu pensia la stat, că e mai sigur. Statul nu dă faliment... Face el ceva şi se descurcă! La prima vedere, s-ar zice că aveţi dreptate. E numai prima vedere... Pentru că un pericol imens ameninţă sistemele de pensii de stat, cel puţin în Europa – bomba demografică!

Iată două realităţi susţinute de date statistice. Unu – rata natalităţii scade dramatic. În România lui 1930, natalitatea era de 34 de noi născuţi la mia de locuitori. În 1990, reprezenta numai 14 la mie, în 2007 este 10,2 la mie şi se aşteaptă ca, în 2050, să fie de numai 8,4 de nou-născuţi la mie. Asta înseamnă că populaţia României este în plină scădere – unii experţi pun că, în 2100, România va avea numai opt milioane de locuitori! Putem să-i credem sau nu, cert e că populaţia scade. Adică numărul celor care alimentează bugetul, plătind impozite şi taxe, scade şi el! Deci, în sacul statului, se vor aduna din ce în ce mai puţini bani, aşadar pensia pe care o vom putea primi de la stat va fi din ce în ce mai mică! Să trăiască liderii PSD din ea... Dar, poate, şi pensionarii vor fi mai puţini. Eraoare! A doua realitate demonstrată statistic (şi pe care o vedem în Europa de astăzi) este că oamenii trăiesc mai mult. În 1990, speranţa de viaţă a bărbaţilor din România era 67 de ani, iar la femei – 72 de ani. În 2050, speranţa de viaţă a bărbaţilor va creşte la 81 de ani iar cea a femeilor – la 83. Din cauza alimentaţiei mai bune, a serviciilor medicale mai performante, din cauza îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, populaţia îmbătrîneşte.

Avem, aşadar, din ce în ce mai puţini tineri care să contribuie la bugetul de pensii şi bătrîni din ce în ce mai longevivi. Trebuie să fii Cristian Diaconescu ca să-ţi închipui că statul nu va da faliment! Şi atunci, ce-i de făcut? Cum Dumnezeu de există atîţia occidentali care, la pensie, nu fac altceva decît să se plimbe, să vadă lumea, să-şi cumpere proprietăţi prin Spania sau Bulgaria? E simplu. Oamenii ăştia au început să-şi pună singuri bani deoparte, de cînd erau salariaţi. În fonduri administrate privat, în portofolii de acţiuni, în imobile sau alte tipuri de active. De aceea au acum, nu mai depind de noile generaţii, care să le plătească pensia. Occidentul a învăţat lecţia încă de la jumătatea secolului trecut, iar ţările Europei de Est s-au grăbit şi ele, după căderea comunismului, să înfiinţeze fonduri private de pensii. Numai România a rămas la coada continentului, că să mai vedem, că dacă dă faliment, că statul cu ce rămîne... Noroc cu Uniunea Europeană care a pus piciorul în prag şi le-a bătut obrazul guvernanţilor, silindu-i să treacă odată la fapte. De ieri, 2% din ălea 29 de procente, pot fi direcţionate către buzunarele dumneavoastră, prin intermediul firmelor private. Nu trebuie să mai scoateţi bani în plus din buzunar ci numai să aveţi bunăvoinţa să alegeţi un fond. Acolo, în contul personal, bănuţii se vor aduna, an după an. Şi, chiar dacă nu vă vor permite ca, în 2040, să vă cumpăraţi cu ei o casă în Bahamas, tot vor fi un sprijin la bătrîneţe. Este spiritul capitalismului, enunţat de bătrînul Ben Franklin – “economia e mama bunăstării”. Aşadar, nu vă luaţi după pesedişti. Cine n-are conturi în Elveţia, să facă bine şi să-şi aleagă pensia privată! Că vine bomba demografică...

Lumea după 11 septembrie

Azi se împlinesc şase ani de la atacul terorist din 11 septembrie 2001 iar rănile sînt încă deschise. Dar lupta dintre Est şi Vest, dintre Occident şi Orient, nu trebuie să aibă învinşi...

# CE S-A SCHIMBAT. Cum s-a schimbat lumea în cei şase ani trecuţi de la atacul terorist asupra Turnurilor Gemene? A devenit un loc mai bun, mai sigur? Răspunsul pare, mai degrabă, negativ... Intervenţiile americane în Afganistan şi Irak, departe de a pacifica respectivele teritorii, n-au reuşit decît să instaleze regimuri politice fragile. Saddam Hussein a fost executat dar elementele sale fidele continuă războiul de gherilă. Talibanii de la Kabul au fost alungaţi, însă reţelele islamiste rezistă la frontiera cu Pakistanul. În toată lumea arabă, opinia publică este împotriva “cruciaţilor” lui Bush, iar guvernele pro-americane folosesc violenţa pentru a stăpîni situaţia. De asemenea, în Occident, noua stîngă critică vehement administraţia Bush, reproşîndu-i “imperialismul”, “tendinţele hegemonice” şi “orbirea”. Intelectuali respectabili, precum Noam Chomsky, se află pe aceeaşi baricadă cu jurnalişti guralivi, gen Michael Moore (nu vă pierdeţi timpul să vedeţi documentarul “Fahrenheit 9/11”, e jenant...), întrebîndu-se dacă democraţia însăşi nu e pusă în pericol, prin programele de control şi supraveghere a populaţiei din Lumea Liberă... Toată lumea pare a fi uitat imaginea terifiantă a oamenilor nevinovaţi, sărind în gol din Turnurile în flăcări!

# DE CE SE ENERVEAZĂ ESTUL. De fapt, în inima disputei, nu se află nici viziunea lui Osama Bin Laden asupra lumii (cu toate c-ar merita cercetată...), nici legitimitatea (discutabilă) a regimurilor politice din lumea arabă, ci Filosofia Iluministă. Pe seama ei, de la Revoluţia Franceză încoace, s-au construit regimurile politice ale Vestului – separaţia puterilor în stat, constituţionalism, laicitate, parlamentarism, toleranţă, un set de valori care s-a completat, în secolul XX, cu liberalismul economic şi globalizarea. Succesul economic şi tehnologic al Vestului a permis ca, în relaţiile internaţionale, drepturile omului să devină “mai tari” decît suveranitatea statală, justificînd intervenţia armată... Ceea ce enervează statele Estului, care n-au avut acelaşi traiect intelectual, nici aceeaşi dezvoltare economică şi tehnologică! În Africa, sărăcia endemică, migraţiile de populaţii şi fărîmiţarea tribală nici nu ne permit să vorbim despre state. În China, asistăm la un boom economic, favorizat de o ideologie mai degrabă neo-confucianistă decît comunistă. În Rusia, naţionalismul renăscut şi autoritarismul de stat transformă democraţia în ceva aproape de nerecunoscut. În fine, Islamul este o teocraţie care-L ţese pe Dumnezeu în toată pînza socială, se hrăneşte cu petrol şi naşte martiri, nu cetăţeni. Poţi să impui acestor zone valorile occidentale ?

# O SOLUŢIE DE BUN SIMŢ. Neo-conservatorii lui Bush cred că da... E posibil să implantezi fermenţii schimbării în alte zone. E legal să dobori, cu arma în mînă, un dictator sîngeros sau un ayatollah dement. E bine s-o faci preventiv şi decisiv, în numele umanităţii, dar şi al propriilor cetăţeni, fără să-ţi uiţi interesele, În fine, e moral să vrei transformarea lumii, conform mărturisirii de credinţă: nu există alt Dumnezeu în afară de democraţie iar dreptul uman este profetul lui! Nu e suficient să explici lumea, important e s-o schimbi, vorba lui Marx... Avem aici întreaga atitudine raţională şi activă, specifică occidentalului, opusă vieţii contemplative şi tradiţionale orientale. Cu bunele şi relele sale... Să fie incompatibile cele două sisteme? Eu cred că nu... Cine spune că Islamul înseamnă violenţă? A treia religie abrahamică este una a Păcii şi a Culturii. Textele Antichităţii greco-romane au ajuns în Renaştere prin lumea arabă... Primele universităţi şi biblioteci s-au înfiinţat la Bagdad. Cu resursele de care dispune, Orientul Mijlociu are un potenţial economic uluitor. Dar trebuie să renunţe la ceva – la habotnicie, la tratamentul rezervat femeilor, la fundamentalism. Liderii şiiţi din Iran ar trebui să se gîndească mai mult la dezvoltare decît la înarmare. Pe de altă parte, n-ar strica nici Occidentului să fie niţel mai smerit, mai puţin materialist, mai generos... şi să-şi aducă aminte de lecţiile celui de-al doilea război mondial. Cum au fost pacificate naţiuni războinice precum Japonia sau Germania? Prin ajutor economic, prin planul Marshall... Nu ştiu ca Irakul să beneficieze de un program similar. Dar o astfel de iniţiativă se impune. Numai aşa se pot închide rănile lui 11 septembrie 2001.

Comentariul zilei - Birocraţia omoară România!

Mă opreşte o cititoare şi se plînge că tatăl său, mort de şase luni, primeşte în continuare pensia... Un prieten îmi spune că, la Primărie, există un singur ghişeu pentru încasarea impozitelor de la firme... Eu însumi semnez zeci de hîrtii, lunar, ca să plătesc Fiscului dările unui prăpădit de sereleu! De ce? Că aşa e în Uniunea Europeană?

Să ştiţi că nu exagerez deloc! În autobuz, o doamnă disperată şi-a frînt mîinile înaintea mea, deoarece nu-i poate convinge pe nişte funcţionari idioţi de la Pensii că tatăl dînsei a murit de o jumătate de an şi, în consecinţă, nu mai trebuie să vireze în cont pensia bătrînului. “Am făcut hîrtii peste hîrtii, am fost în audienţă şi tot nimic. Mi-e şi frică să nu mă lege ăştia că încasez ilegal nişte bani...”, spunea femeia. Uimit de absurdul situaţiei, n-am ştiut ce să-i răspund. O fi fost un caz izolat. Dar am ţinut minte… Ieri, un prieten care şi-a construit sediu de firmă, mi-a povestit cum a fost plimbat două săptămîni de la un biroul la altul din Primărie, cu dosarul. În timp ce unii îi dădeau hîrtiile şi aprobările necesare, alţii mai că nu-i rîdeau în nas, bucuroşi că-i găsiseră cine ştie ce altă chichiţă prin hîrtii. “M-am simţit ca pe vremea lui Stalin, cînd fiecare cetăţean era privit ca un potenţial vinovat! Şi trebuia să-mi probez nevinovăţia... Dumnezeu mi-e martor că solicitarea mea era în litera legii... Mai plătesc şi 55 de milioane, la fiecare şase luni, ca impozit! Şi mai ştii ceva? Există un singur ghişeu de încasări de la firme, în timp ce, pentru populaţie, sînt vreo cinci...”. Iar Tudor Pendiuc se miră că scad încasările de la societăţi! O fi tot un caz izolat?

În România, 3% din populaţie interacţionează electronic cu administraţiile, pentru plăţi şi informaţii. Extrem de puţin, cînd media europeană este de zece ori mai mare, iar în statele nordice chiar de cincisprezece ori. Eşti obligat să mergi la eternul ghişeu, în spatele căruia parcă a crescut o populaţie de indivizi veninoşi şi ostili, gata să-ţi trîntească geamul în nas sau să te repeadă de nu te vezi! La Fisc, contabila mea duce zeci de ordine de plată, pentru sumele ridicole ale bietului meu sereleu. Ce-o face, frate, Dacia-Renault? Cîte documente or avea în mişcare? La o asemenea complexitate a sistemului, nici nu trebuie să te miri de rateuri… În justiţie, dosarele au mai multe file decît “Comedia umană” a lui Balzac. Adeverinţe, expertize, dovezi, expertizele dovezilor şi dovada adeverinţelor! În învăţămînt, se fac dosare de evaluare a activităţii, directorii completează de nebuni tot felul de formulare şi metodici, ca să zugrăveşti un perete trebuie să ştie inspectorul şcolar general (bine că nu ministrul!)... De la stat s-a molipsit şi privatul. În bănci, pînă iei un împrumut te vede Sfîntul... Mai degrabă te împrieteneşti cu ofiţerul de credit, ieşi la o bere... compătimiţi împreună! Pînă şi băieţii ăştia din lanţurile de magazine în rate îţi cer adeverinţe şi giranţi.

Ce ţară e asta ? Păi de-aia s-au cumpărat atîtea calculatoare din banii contribuabilului, păi de-aia s-au băgat miliarde în sedii ale instituţiilor publice, păi de-aia s-au înfiinţat atîtea posturi de directori ? Ca să ne uităm cu fundul la cetăţean? La care întreaga funcţionărime răspunde, în cor: DAAAAA! Că aşa e şi în Uniunea Europeană. Tu, pîrlitule de jurnalist, şi toţi ăştia care ţi se plîng, băgaţi bine la cap! Europa este un spaţiu al procedurilor, al hîrţogăraiei şi al birocraţilor, al structurilor complicate şi al sindicatelor atot-puternice. Nu aţi văzut cît durează să accesezi o finanţare comunitară? Ce documentaţie e necesară? Unde vă treziţi, în Statele Unite, să meargă totul repede, repede? De fapt, tot ce spun ei este fals. Accesul la fondurile europene este greoi pentru că birocraţii din ţările sărace fie nu ştiu să completeze hîrtiile, fie sînt hoţi! Iar administraţiile europene au indici de evaluare a activităţii, care cuprind timpii de răspuns, transparenţa actului decizional şi amabilitatea relaţiei cu publicul. Aşa că, mai uşor cu Europa birocratică! Reconsideraţi-vă atitudinea... Funcţionarul (politician, finanţist, poliţist etc.) nu este stăpînul cetăţeanului ci slujitorul său.