Cum construiau iniţiaţii (2) - Cetatea Soarelui

- În arhitectura sacră, principiul reflectării Cerului pe Pămînt se aplică Templului, dar şi Cetăţii şi Oraşului. Astfel, Cei Vechi au cultivat un anumit tip de plan urbanistic, dînd sens întregii activităţi umane din acel teritoriu. De altfel, într-o civilizaţie tradiţională, totul este în atingere cu Sacrul. Doar modernii îşi închipuie că pot sta în case aşezate la întîmplare, că pot munci fără să depună suflet şi pot muri fără nădejdea mîntuirii.
- Unul dintre cele mai vechi planuri ale Cetăţii este figurat în templele Egiptului, în jurul anului 2000 î.H. Este vorba despe Tripla Incintă, un simbol care s-a transmis apoi în tradiţia celtică, romană şi creştină. Semnificativ, Tripla Incintă a devenit chiar Tablă de Joc, sub numele de Moară (aşa cum Pătratul a devenit Tabla de Joc a Şahului).

- Tripla Incintă aminteşte de Cele Trei Lumi ale Tradiţiei (Pămînt, Lumea Intermediară, Cer), cărora le corespund cele trei grade de iniţiere din societăţile secrete – fie că e vorba despre casta preoţilor din Egiptul Antic, de ierarhiile druidice, de „Collegia fabrorum” sau de francmasonerie.

- În centrul Triplei Incinte, se înalţă „Meru”, muntele sacru, simbolizînd Polul, Axis Mundi. În tradiţia zalmoxiană, Muntele Sacru este Omul, cu diversele sale atribute – Caraimanul, Călimanul, Kogaionul. În jurul acestei înălţimi, care poartă Templul, se organizează întreaga Cetate. Acropola ateniană şi Forumul roman sunt relicve ale Muntelui Sacru.

- Cele patru linii dispuse în formă de cruce, unind cele trei incinte, sunt căi de acces din Centru către Periferie şi de Sus către Jos. Cele Patru Fluvii care scaldă Grădina Paradisului, conform Bibliei, reprezintă, simbolic, canalele prin care influenţa Principiului se manifestă în Materie, dar şi căile de comunicare ale învăţăturii iniţiatice. Acest sistem vascular al Cetăţii Sacre este figurat de anumite tipuri de fîntîni, numite „Fîntîni de Învăţătură”, despre care vorbesc Dante şi „Fedeli d’Amore”.

- Forma Triplei incinte nu este neapărat pătrată. Mai degrabă putem spune că, la origini, forma a fost rotundă. Conform Tradiţiei, „Paradisul terestru”, marcînd începutul unui ciclu al lumii, avea formă circulară, iar „Ierusalimul ceresc”, sfîrşitul ciclului, va avea formă pătrată. Este, din nou, o ilustrare a „materializării” lumii, a cuadraturii cercului.

- În dialogul „Critias”, Platon descrie cetatea Atlantidei, conform unor surse egiptene. Plasarea ei în timp ne dă fiori – nouă mii de ani înainte de Hristos. Cetatea se afla „în faţa coloanelor lui Hercule”, adică în Oceanul Atlantic, pe o insulă-continent, avînd în centru un munte. În jurul său, atlanţii au săpat trei canale circulare, delimitînd cele trei incinte, unite prin poduri. În centru se afla Templul lui Poseidon, iar celelalte edificii se ordonau în jurul lui.

- Am obţinut, astfel, o Hartă a Cerului, proiectată pe Pămînt. Cetatea este un Zodiac de piatră, avînd marcate foarte clar Casele astrologice, precum şi Punctele Cardinale. Zodiacul este şi Roata Timpului, cu Soarele în centru, iar punctele cardinale corespund anotimpurilor. Solstiţiul de iarnă corespunde Nordului, echinocţiul de primăvară – Estului, solstiţiul de vară – Sudului şi echinocţiul de toamnă – Vestului.

- Romanii au moştenit de la etrusci ritul întemeierii Cetăţii, ca proiecţie a Zodiacului. Şi aici, orientarea era marcată prin două căi rectangulare, cardo, mergînd de la sud la nord, şi decumanus, mergînd de la vest la est. La extremităţile acestor căi se găseau porţile oraşului, care erau astfel situate exact în cele patru puncte cardinale. Cele două axe se regăsesc, şi astăzi, în structura marilor oraşe.

- În acest fel, oraşul era împărţit în patru sferturi de cerc, în patru cartiere. Fiecare dintre aceste cartiere revenea unei caste. Societăţile tradiţionale cunoşteau patru caste – casta sacerdoţilor, casta războinicilor, casta producătorilor de bunuri materiale şi casta cea mai de jos, paria. Primei caste îi corespundea nordul, celei de-a doua – estul, celei de-a treia – sudul, celei de-a patra – vestul.

- Peste împărţirea în caste s-a suprapus împărţirea în triburi. Astfel, trei triburi ocupau un cartier. La evrei, Ierusalimul s-a structurat în jurul Tabernaculului, aflat în Templu, pe Muntele Moriah, iar zidurile Cetăţii au 12 porţi, corespunzătoare celor 12 triburi teritoriale. O ilustrare extrem de clară a Zodiacului.

- Năvălirea popoarelor migratoare în Europa şi căderea Imperiului Roman de Apus duc la pierderea învăţăturii tradiţionale privind Cetatea Sacră. Începe epoca arhitecturii Celei de-a doua Caste, aceea a războinicilor. În centru se plasează acum Castelul, aşezarea fortificată a seniorului. Totuşi, la începutul celui de-al doilea mileniu după Hristos, masoneria operativă reuşeşte o sinteză uluitoare a cunoştiinţelor moştenite de la constructorii romani şi a celor primite de la înţelepţii Orientului. Apare astfel Arta Gotică – inspirată, finanţată şi apărată de Ordinul Cavalerilor Templieri. Acest stil se va stinge odată cu arderea pe rug a Marelui Maestru Jacques de Molay.

- Renaşterea italiană redescoperă splendoarea Cetăţilor Soarelui, avînd omul drept modulor. Arhitecţi precum Bramante, Brunelleschi şi Palladio se inspiră din Cărţile lui Vitruvius. Dar spiritul timpului este în declin – chiar dacă îşi păstrează Catedralele, oraşele părăsesc treptat Planul Tradiţional, odată cu laicizarea crescîndă şi cu avîntul individualismului. A treia Castă, aceea a negustorilor şi a producătorilor de bunuri, îşi naşte propria arhitectură, avînd în centru Palatul Administrativ şi Vila.

- Modernitatea, cu revoluţiile ei industriale, ne-a depărtat şi mai mult de Tradiţie. Ne plasăm în continuare în logica Celei de-a Treia Caste, dar influenţe ale Celei de-a Patra Caste se pot vedea în experimentele arhitecturale care stau sub semnul Stupului. Ele plac regimurilor politice totalitare, de stînga sau de dreapta, pentru că despart complet oamenii de Tradiţie, de Ordinea Sacră, de Dumnezeu.

 
Bibliografie - Rene Guenon, Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Tommaso Campanella - Cetatea soarelui, Francoise Choay - Urbanismul, utopii şi realităţi

P.S. Dacă vreţi să citiţi şi prima parte - mergeti la Postări mai vechi.

Cum construiau iniţiaţii

În civilizaţiile tradiţionale, orice edificiu prezintă, în structură şi dispunere a părţilor componente, o semnificaţie referitoare la identitatea/ reflectarea/ izomorfismul macrocosmosului cu microcosmosul. „Precum în Cer, aşa şi pe Pămînt”, se spune în rugăciune, „Ceea ce e Sus e şi Jos”, în Tabula Smaragdina. În termeni tradiţionali, vorbim despre o proiecţie a Principiului în Materie. Iar diferitele puncte de vedere asupra Ordinii Cosmice nasc diferite tipuri arhitecturale.

Unul dintre tipurile arhitecturale cele mai întîlnite este o structură constituită dintr-o bază cu secţiunea pătrată (cubică sau alungită), avînd deasupra o boltă sau o cupolă de o formă mai mult sau mai puţin emisferică. Exemple – stupa budistă, qubba islamică, biserica creştină.

O arcadă, cu cei doi stîlpi drepţi şi cu bolta care se sprijină pe aceştia, nu este în realitate altceva decît secţiunea verticală a unei asemenea structuri. În arcadă, „cheia de boltă” care ocupă vîrful corespunde în mod evident celui mai înalt punct al bolţii.

Cele două părţi ale structurii reprezintă Cerul (forma sferică sau emisferică) şi Pămîntul (forma pătrată). În iniţierea masonică, trecerea de la Echer la Compas , de la formele pătrate la cele rotunde sau sferice, reprezintă trecerea de la Pămînt la Cer, de la „micile mistere” la „marile mistere”, de la arta regală la arta sacerdotală. Semnificaţia tradiţională a edificiului – de sus în jos, reprezintă trecerea de la Unitatea principială (vîrful domului) la cuaternarul manifestării elementare. În bisericile creştine, pe boltă este pictat Iisus Pantocrator, ilustrare a Principiului. De jos în sus, edificiul simbolizează întoarcerea manifestării la unitate.

Structura poate fi realizată şi în plan orizontal. La un edificiu de formă dreptunghiulară se va adăuga o parte semicirculară, plasată la una dintre extremităţile sale, şi anume aceea îndreptată către zona căreia îi va fi atribuită semnificaţia unei corespondenţe „cereşti” – de unde vine Lumina – Estul. Un alt exemplu – forma completă a Templului masonic. Loja e „un pătrat lung”, adică un pătrat dublu, lungimea (de la rasarit la apus) fiind dublul lăţimii (de la nord la sud). Acestui pătrat, care este Hikal, i se adaugă , la răsărit, Debir, în formă de hemiciclu („Sfînta Sfintelor”). Acesta este, de altfel, şi planul bazilicii romane.

Revenind la structura verticală – ea este construită în jurul unei Axe Centrale. Lucru evident în cazul colibelor construite în jurul unui stîlp, ca şi în cazul stupa, a căror axă se prelungeşte deasupra acoperişului. Axa Centrală este proiecţia „Cheii de boltă”. Punctul în care atinge solul este Centrul Lumii. Nu în sens geografic ci în sens transcendent. Centrul Lumii poate fi stabilit şi consacrat oriunde. De aici, necesitatea ritualurilor care fac din construcţia unei clădiri o adevărată imitare a creării lumii.

Cum se face. Avem de-a face cu cele şase etape ale construirii edificiului sacru.
- Etapa 1. Alegerea locului. Ţinînd cont de curenţii telurici. Cu ansa, rămurica de alun. Orientîndu-se după alte zidiri – temple vechi, dolmeni, menhiri. Observînd vegetaţia şi comportamentul animalelor etc.

- Etapa 2. Determinarea axei verticale. Se făcea un ajutorul unui „gnomon”, o vergea (bastonul meşterului) care se înfigea în pămînt, perpendicular, în zile anumite (de exemplu la echinocţii, solstiţii sau de 15 august, Adormirea Maicii Domnului, funcţie de latitudine. La acea dată, umbra gnomonului, la răsăritul soarelui, indica sigur un punct cardinal – Vestul sau Nordul).

- Etapa 3. Orientarea spaţială sau pătratul ceresc. Soarele răsare la Est numai în timpul echinocţiilor de primăvară şi de toamnă. Umbra gnomonului la miezul zilei indică direcţia nord (metoda gnomonului sau a umbrelor egale). Se trasa axa Nord-Sud, numită „Cardo”. Pe ea, perpendicular, se trasa axa Est-Vest, „Decumanus”. Se măsurau umbrele şi gnomonul, căutîndu-se un divizor comun (se ajusta mărimea gnomonului, pînă se reuşea operaţia). Acest „divizor comun” devenea Unitatea de Măsură Particulară (UMP) a edificiului (metrul, ca etalon, intrînd în uz abia în secolul al XIX-lea). Se trasa un cerc, cu raza multiplu de UMP. Se marcau pe cerc punctele cardinale, necesare orientării altarului. Rezulta pătratul ceresc, orientarea locului.

- Etapa 4. Cuadratura cercului sau pătratul terestru. În cercul trasat iniţial, se înscria un pătrat, care urma să corespundă zidurilor. Vîrfurile sale se găseau la jumătatea arcelor de cerc descrise de pătratul ceresc. Cele patru puncte reprezintă locurile unde se vor înălţa stîlpii construcţiei. Ei sunt marcaţi în ordinea NE, SE, SV şi NV. Prima piatră de colţ se pune în NE, care este şi locul noului ucenic în Lojă. S-a format astfel un octogon. De remarcat că, în toate religiile, se vorbeşte despre Tripartiţia Universului – între Cer şi Pămînt există o Lume intermediară, a Vînturilor, a Vămilor Văzduhului. Sunt opt şi corespund celor opt vîrfuri ale octogonului. Trecerea de la cerc la pătrat nu se poate face decît prin intermediul unui poligon regulat. De notat că meşterii foloseau numai echerul şi compasul (şi funia cu 13 noduri).

- Etapa 5. Construcţia propriu-zisă a edificiului.

- Etapa 6. Consacrarea construcţiei. În urma acestui efort, care putea dura şi zeci de ani, rezultatul era o maşinărie de înălţare a Omului către Dumnezeu. Cam aşa.

Bibliografie - Rene Guenon, Simbolurile ştiinţei sacre, Paul Barbăneagră - Arhitectură şi geografie sacră

Un pitagoreic

19 martie 1895 – S-a născut la Cîmpulung Muscel Ion Barbu (pseudonimul literar al lui Dan Barbilian), poet şi matematician (m. 11.08.1961)

La şcoală îi învăţam poeziile, îmbătaţi de muzicalitatea versului ce ne purta din miticul Isarlîk (numele turcesc al Troiei !) în fiordurile soarelui rece al laponei Enigel. Ajunşi la rîpa Uvedenrode, simţeam cu toţii un straniu fior sexual, născut din colcăiala gasteropodelor, melci cu urme strălucitoare, iar profesorul înghiţea în sec, incapabil să se controleze. Nici unul dintre noi nu înţelegea ce vrea să spună poetul jocului secund – simboluri matematice ne dansau în faţa ochilor, Sigma Adunării se transforma în liră, Grupurile, Inelele şi Corpurile se reflectau în oglindă, schimbîndu-şi semnul. Mai tîrziu, la facultate, i-am studiat Teoria Structurilor, încercînd aceeaşi perplexitate – demonstraţiile erau elegante, sensul – nicăieri ! Au trecut de atunci 20 de ani, bruma de matematică pe care o ştiam s-a topit în căldura traiului de zi cu zi, însă am revenit mereu asupra poeziilor barbiene şi, într-un tîrziu, m-am gîndit că, poate, nu e nimic de priceput în ele, la modul lumesc. Poeziile lui Barbu exclud anecdotica, sînt picturi abstracte, sînt forme, idei platoniciene, arhetipuri şi simboluri, ca şi Tetractisul lui Pitagora ! O linie dreaptă are o infinitate de sensuri ascunse, ca şi numărul Unu, ca şi Pentagrama iniţiaţilor, ca şi Opera alchimică... Citiţi-le aşa, înţelegeţi-le ca pe un „Vis al Dreptei Simple! Poate geometria / Săbiilor trase la Alexandria, /Libere, sub ochiul de senin oţel, / În neclătinatul idol El Gahel.”