Gînduri din Rezerva 13

Aceste rînduri se dedică medicului colonel Laurențiu Radu, șeful secției de Chirurgie Generală din cadrul Spitalului Militar de Urgență din Pitești, comandantului col. (med.) Guiță-Alexandru Gigel, precum și minunatului colectiv de la Secția ATI, asistentelor și tuturor celor care au avut grijă, săptămîna trecută, de pacientul din rezerva 13. Adică de mine. Mii de mulțumiri!

# Sistemul sanitar românesc nu există. Există numai spitale, care fac eforturi de supraviețuire, utilizare rațională a resurselor, stabilizare a personalului. Sînt ca niște abații de Ev Mediu, insule de organizare, într-o lume din care a dispărut autoritatea Imperiului. Guvernanții vin și pleacă, precum barbarii la Roma, de la ei nu ai ce să aștepți. Spitalele rezistă, grupîndu-se în jurul unor personalități de excepție – medici, manageri, profesori. Prin administrarea lor, structurile trăiesc. Prin știința lor, procedurile sînt urmate. Prin spiritul lor, se modifică spiritul trupei, pînă la ultimul brancardier. Ca într-un Ordin inițiatic, maeștrii lui Hipocrate își desfășoară Lucrarea, indiferent de vitregia lumii profane. Cinste lor!

 # Aștept cu interes momentul anesteziei generale, ca să experimentez stingerea conștiinței. Oare va fi brusc, ca atunci cînd cazi în somn? Sau e un proces treptat, la care trebuie să contribui și tu, cam ca Socrate plimbîndu-se prin celulă, ca să-și facă efectul cucuta? Și pe urmă? Există un “pe urmă”? Voi visa ceva? He, he,he… De fapt, mi-aș dori să știu ce e după moarte, nu? Iar momentul vine repede. Sînt flancat de două asistente, care mă iau de aripi și mă poartă către sala de operație. În cîteva momente sînt răstignit pe un dispozitiv metalic, curele de piele îmi prind încheieturile, anestezistul îmi spune că totul va fi bine, apoi simt o sondă urinară înfigîndu-se în vintre. Sînt indignat și îi reproșez doctorului, dar decorul se schimbă într-o clipă. Am ajuns cumva la Reanimare, mi-e cald, mi-e bine. În clipa asta, lungă de o oră și jumătate, s-a ascuns operația, mutarea, trezirea. Pentru mine a fost un continuum al conștiinței. Nici un vis, nici o amintire. Problema vieții de după moarte n-a fost rezolvată nici acum!

# Fără îndoială că medicii fac parte dintr-un Ordin inițiatic. Inițierea lor a constat într-o sumă de experiențe comune, intelectuale și senzoriale. Cele intelectuale fac obiectul unui învățămînt specific, cele senzoriale se leagă de mirosul morții și de înfrîngerea dezgustului la contactul cu trupurile bolnave. Despre experiențele senzoriale nu prea se vorbește, dar e indiscutabil că fiecare medic are un mod specific de a le interioriza și de a le domina. Cred că e un efort considerabil, care îți marchează definitiv modul de-a fi. Tendința profanului ar fi să se tragă în lături, să plîngă, să fugă. Medicul nu-și poate permite acest lux. El știe că are datoria să îngrijească, să se lupte cu oroarea, să-și stăpînească temerile și disperarea. De aceea, medicul bun e stoic, poate chiar cinic. Dar cinismul său are ceva tonic. Nu, nu-și privește pacientul ca pe un obiect, nici nu-l abuzează, în numele științei. Dar nici nu-i plînge pe umăr. Stăpîn pe tehnicile, instrumentele și leacurile sale, el acționează întîi ca un detectiv, identificînd sursa Răului, apoi ca un militar, organizînd cîmpul de luptă, în fine, ca un preot, rugîndu-se ca Dumnezeu să-i dea siguranță bisturiului. Posibilități și limite. Știință și miracol. Așteptarea activă a vindecării. “Te doare, tată? Mă doare, domn doctor. Ce să faci, tată? Toată viața e o durere!”.

# În romanul “Îngerul a strigat”, Fănuș Neagu are un personaj care, pe patul de spital, își invită prietenii să-i miroase ... un tub care iese din stomac. Toți se miră – miroase a Rai, a iarbă proaspăt cosită și a rouă. Ajuns în Rezerva 13, am și eu un dren, care umple cu sînge o punguță, dar n-aș risca să o arăt nimănui, darămite s-o mai și miroase! “Este ochiul meu în burta ta”, zice doctorul, și n-am motive să mă îndoiesc. Cu ochiul după mine, mă plimb pe coridoarele Chirurgiei, ca umbra tatălui lui Hamlet pe zidurile Elsinorului. Și nu sînt singurul strigoi – o populație întreagă de convalescenți își tîrăște picioarele de ici-colo, agățîndu-se cu disperare de viață. Sau de amintirea ei. Bolgiile infernului sînt în saloane. Acolo e chinul, fețe trase, pămîntii, oameni de la țară, care-și strigă agonia în miez de noapte. Dar, peste toată suferința, se manifestă efortul vindecător, rutina medicală. De dimineața pînă seara. Și peste noapte. Vizitele medicilor,  programul de medicație, ritualul luării temperaturii, injecțiile, calmantele, hrana. Aici n-am văzut pe nimeni să vină cu medicamentele de acasă, aici nu ți se spune cît costă o branulă. Indiferent de starea socială a pacientului, îngrijirea medicală e la fel de atentă. Rigoare, calm, politețe. Ușile secției se deschid cu cartelă, adio vizitatori gălăgioși, adio papornițe cu mîncare ce se strică lent, împuțind aerul. Ordo ab Chao.

# Nu știu cum operează un chirurg, însă mă gîndesc cît de delicat e să umbli cu organele interne ale unui om, care nu-s făcute să fie atinse, darămite să mai fie tăiate, împunse, cusute sau mai știu eu ce. Și totuși, gingășia nu trebuie să te paralizeze, altfel operația ar dura foarte mult, cu riscurile de rigoare. Ce balet al degetelor face un chirurg, ce tactilitate trebuie să dezvolte, ce coordonare ochi-mînă! Ironic, după toate acestea, pacienții îi aduc cîte o sticlă de băutură fină, tocmai lui, omului căruia nu trebuie să-i tremure mîna...

# Mi-e frică să mă uit în oglindă, să văd cusăturile. Mi se pare că, dacă nu le bag în seamă, or să se vindece și or să dispară. Nu e așa. Îmi iau inima în dinți și mă privesc. Aștept să văd ceva, ca un cîmp de luptă, sfîșiat de obuze. Oricum, n-am fost niciodată îndrăgostit de felul cum arăt. Numai că... Cea mai mare cicatrice e în capul pieptului, pe unde mi s-au scos bolovanii din fiere. Celelalte sînt insignifiante, probabil nici nu se vor observa. Și eu care mă pregătisem să scriu, emfatic: “Voi purta o cruce, tot timpul!”. He, he... De fapt s-a adeverit vorba doctorului Radu: “Ce crezi, băh, ziaristule, că io am chef să cos la tine ca la palton?”.

Metafizica jocului de table

Luînd-o pe urmele maestrului Rabelais, cel care înşira jocurile lui Gargantua ca să ne spună ceva despre spiritul timpului său, eu recunosc de la început - iubesc tablele! Un joc low-tech, însă atît de subtil, de violent, de metafizic. Snobii au voie să strîmbe din nas. Dar staţi puţin... Dacă ziceam că-mi place "Jocul Regal al lui Ur", din Mesopotamia, sau străvechiul "Senet", din Egipt, vi se părea interesant? Dacă aş fi cîntat împreună cu poetul persan Farusi virtuţile "nardului", era mai bine? Dacă m-aş fi născut cu kippa şi favoriţi, i-aş fi zis "shesh besh". Pe malul Tamisei - "backgammon". În Orientul Mijlociu - "ifranjiah". Dar sînt român, aşa că-l numesc "table", din latinescul "Tabula" (că "ludus duodecim scriptorum" e cam lung...), iar după noi s-au luat şi grecii, cu "tavli", şi turcii. Fac parte, aşadar, dintr-o mare familie de "gameri", întinsă cam cît Imperiul Roman! Din Persia pînă-n Lusitania, eram gata oricînd să ne tragem la umbră şi să punem mîna pe zaruri. Cu picioarele bălăcindu-se în Mare Nostrum, făceam marţ pe-oricine! Şi, Doamne al Tablelor, cum am mai transformat în operă de artă banala cutie cu 30 de puluri! Am încrustat-o cu sidef, am pictat pe capace corăbii şi naiade, am şlefuit zarurile din tek şi fildeş. A fost o Epocă de Aur, cam de la Hadrian pînă la Lord Byron. După aia, Era Maşinilor ne-a luat ceva din demnitate, producînd în serie jocuri de placaj, cu zaruri de plastic, sau, mai rău, mutîndu-ne tabla în măruntaie de computer. În plin post-modernism, jucătorii de categorie grea îşi amintesc cu nostalgie de zarurile din os de genunchi de curvă, dovedind o mobilitate deosebită, însă le învîrtesc şi pe-astea de plastic. Rezistăm. Odată începută partida, nu mai avem ochi pentru altceva. Ca la orice război, confruntarea este însoţită de propagandă şi dezinformare. Fiecare jucător are expresiile lui, învăţate de la maestru. Ascultîndu-l, poţi să-ţi dai seama din ce şcoală provine - mahalaua, puşcăria, cafeneaua, familia. Comune sînt doar formule mnemotehnice, didactice, de genul "Bagă-n casă, să ai de luat" sau "Şase-cinci, fuga din Egipt". De la un anumit nivel încolo, cînd ai automatizat mutarile de bază şi ţi-ai definit tactica (prudentă - jidănească sau deschisă, agresivă - ofensatoare sau în aşteptare), poţi simţi fîlfîirea de aripi a Spiritului, momentul acela cînd mintea îndoaie materia, cînd ceri un zar, de care depinde toata partida, şi el vine. Sau poţi simţi cenuşa morţii, cînd Fortuna îţi refuză linia, la un pul. Poţi exploda, în ghearele Eriniilor. Sau poţi să curmi Samsara (şi partida...), cu o dublă mare,zîmbind senin, fără să culegi rodul faptei. Vedeţi, dragii mei, de ce ziceam la început că tablele sînt un joc metafizic! Dacă n-aveţi organ pentru asta, o să luaţi bătaie de la toţi frizerii...

Ce-am mai facut săptămîna asta?

Ikebana la metrou
Duminică, 18 aprilie Azi m-am simţit ca un japonez dus să admire o expoziţie ikebana în metroul din Tokio. Împingătorii cu mănuşi albe mai lipseau şi tabloul ar fi fost complet. Piteştenii ştiu de ce – am cedat rugăminţilor soţiei şi am mers la „Simfonia Lalelelor”! Ca în fiecare an, tot centrul oraşului a fost prada hoardelor de horticultori. Pînă la „Casa Cărţii” am fost împinşi, traşi, călcaţi în picioare de mulţimea veselă, aşa că am cedat nervos şi n-am mai intrat în pavilionul expoziţional, mulţumindu-mă să trag cu ochiul prin geam, delectîndu-mă de la distanţă cu iconiţele florale ale doamnei Olga, cu iepuraşii sau pisicile din garoafe (dracu ştie ce animale erau, că n-am văzut prea bine...), cu globul pămîntesc bine mirositor, peste care trona porumbelul păcii. Una peste alta, a fost bine – draga de R. a umplut casa cu flori, eu am scăpat fără nici o entorsă. Dar nu mă pot abţine să nu fac o sugestie edililor – fraţilor, n-aţi vrea ca, la anul, să faceţi „Simfonia” într-un parc? Ar fi mai mult loc, logistica nu dă mare bătaie de cap, iar nişte paznici care să stea peste noapte găsiţi la Poliţia comunitară. Altfel, sărbătoarea noastră se va termina la ortopedie pentru mulţi participanţi! Am folosit argumentul acesta pentru că mă jenez să vă vorbesc despre condiţiile contemplării, ale emoţiei estetice. Sigur, emoţii poţi trăi şi pe stadion, şi în maşina doi barat, dar e vorba, totuşi, despre flori!

Mîncare grea, stomac sensibil...
Marţi, 20 aprilie. Găsesc în „Călăuza rătăciţilor” a lui Maimonide, autor evreu de Ev Mediu, un citat care mă pune pe gînduri. Vorbind despre înţelegerea textelor sfinte, alegorice şi încriptate, el zice:”Trebuie să ştii că ar fi primejdios a începe învăţătura cu metafizica (...) Nu pot să asemăn toate acestea decît cu cineva care ar da unui sugar pîine, carne şi vin; căci, de bună seamă, l-ar ucide, nu pentru că alimentele amintite sînt în sine rele şi contrarii naturii omului, ci pentru că cel care ar fi hrănit cu ele e prea slab spre a le digera, în aşa fel încît ele să-i fie cu folos”. Dar nu e primejdios să-l înveţi pe omul modern adevărurile ştiinţei, atît de puternice, cînd el nu a depăşit copilăria conştiinţei? Dar nu e primejdios să-l hrăneşti cu divertisment vulgar, la televizor, cînd el nu a mai deschis o carte din şcoală?

A înnebunit Puşa
Miercuri, 21 aprilie. În parcarea din spatele blocului trage un BMW X5, condus de o blondă platinată. Puşa, căţeaua comunitară, parcă a înnebunit – latră sălbatic şi dă să muşte din roata mai mare decît ea. Şoferiţa, siderată, închide telefonul, dă geamul jos şi strigă:”Marş, marş potaie! Ce te-a apucat?”. Ca s-o liniştesc, îi spun zîmbind:”Doamnă, scuzaţi-o! E obişnuită numai cu Mercedesurile noastre”.

Un Paşte cu heavy metal

La cererea fanilor, cîteva pagini din jurnalul meu de Paşte... :)

Pregătiri şi off-road
Vineri, 2 aprilie. Bagaje, agitaţie, nervi. Plecăm la munte, la Avrig, pentru un Paști departe de lumea dezlănţuită. Am închiriat o cabană de vînătoare unde se va strînge tot neamul. Evenimentul le-a excitat pe gospodine, aşa încît portbagajele sunt pline cu bunătăţi – sarmale de post şi fasole bătută, fripturi de miel, porc şi pui, ciorbe acre de curcan (de dres după băutură), salate, zacuşti, legume, cozonaci, pască, tort! Ape minerale, ape plate, sucuri, bere, vinuri, ţuică, digestive!!! Doamne, este limpede că poporul tău dintre Carpaţi şi Dunăre a suferit de foame, străbătînd pustiul comunist, şi a intrat cu sechele în Ţara Făgăduinţei! Pun pariu că nu vom birui nici jumătate din crăpelniţa asta. Dar mai bine să rămînă decît să nu se-ajungă! Pe Dealul Negru, gropile au mai dispărut, semn de bună peticire, iar pe Valea Oltului se merge chiar tare. Ca de obicei la drum lung cu maşina, pun o piesă de teatru – acum se nimereşte să fie „Savonarola”, de Michel Suffran, o înregistrare din 1993 a Teatrului Naţional Radiofonic. Şi uite aşa, ascultînd rechizitoriul călugărului care a ars cărţile păgîne ale Florenţei, ajungem pe Valea Avrigului. Constat cu neplăcere că, pînă la cabană, trebuie să-mi bag Skodiţa pe nişte drumuri desfundate, prin pădure, unde noroiul ajunge la praguri. Dacă se opreşte motorul, trebuie să chem un tractor să mă scoată. Din fericire, nu se opreşte. Spuneţi-mi simplu: Asul Volanului!

Vin invadatorii…
Sîmbătă, 3 aprilie. Nu e soare dar e bine… Ne-am obişnuit cu atmosfera rustică, ba am tras şi un pui de somn la căldurică – avem sobă cu lemne, baie cu hidrofor (care trezeşte toată casa, că motorul e plasat la interior, sub scară!) şi veceu în fundul curţii. Rîul curge la o aruncătură de băţ, picură liniştea, suntem „în mijlocul nimicului”. E devreme, neamul doarme, ies un pic să ascult păsările. Wow! Mă simt dumnezeieşte. Dar… parcă se aude şi altceva!? Este un bocet, o tînguire de suferinţă, ca-n filmele de groază. Sunetul creşte, se limpezeşte. E Guţă, doamnelor şi domnilor, şi creaţia sa muzicală de mare excepţie. La casa de vis-a-vis, pustie pînă acum, sosesc musafiri – sunt vreo zece cocalari transilvani, cărînd după ei bere la pet şi difuzorul cu manele. Vor continua beţia toată ziua, cu strigături obscene şi muzică dată tare, fără să le pese de ploaie, de oboseală, de Ajunul Paştelui. Sunt tineri, aproape nişte copii. Asta e forma lor de distracţie. Iar noi, după frustrarea de rigoare, vom ajunge să ne resemnăm în faţa realităţii. Ce să le facem – să le dăm în cap? Păi nu zicea Seneca, atît de clar – frustrarea este ciocnirea dorinţei cu realitatea? O ciocnire care te duce, de cele mai multe ori, la nebunie. O ciocnire cu consecinţe dintre cele mai grave, dacă nu-ţi ţii cumpătul. Suprema înţelepciune este să ne împăcăm cu inevitabilele imperfecţiuni ale existenţei.

Mai avem o speranţă…
Duminică, 4 aprilie. În noaptea Învierii, am luat lumină de la … televizor, că suntem la 25 de km de orice aşezare. Am ciocnit ouă roşii, ne-am delectat cu o Fetească Regală din 2007, apoi am ieşit să privim cerul – neliniştitor de plin de stele, aşa cum luminile oraşului nu te lasă să-l vezi. Vecinii scandalagii s-au potolit, într-un tîrziu, răpuşi de băutură şi frig. În dimineaţa asta, unul dintre ei ne-a cerut scuze. Apoi a uitat – peste o oră, hărmălaia o lua de la început. Pentru că e cald, pregătim prînzul în curte. Munţii Făgăraşului scînteiază albi, în depărtare. Descopăr cu plăcere că sistemul audio de pe maşină poate să creeze o perdea sonoră prin care nu trece nici mama lui Guţă! Aşa că îmi iau un pic revanşa, delectîndu-i pe tinerii ardeleni (oameni serioşi, deh, nu ca Miticii din sud…) cu niscaiva AC/DC şi Rammstein, ceea ce-i face să cedeze rapid. Aha… Deci mai avem o speranţă – unde nu funcţionează educaţia şi nici coerciţia, folosim heavy metal!

Baby

La începutul anului, Tomi, bătrînul meu motan, s-a stins fulgerător, după un atac cerebral. Jerry, companionul său mai tînăr, a plîns şi l-a căutat în zadar prin toată casa. Dar, pentru orice animal care ne părăseşte, există un pui care aşteaptă iubire. Lunea trecută, pe un ger de - 15 grade, din mormanele de zăpadă de lîngă bloc a apărut o mogîldeaţă cu ochii plini de lacrimi şi cu nasul roşu, mieunînd disperat. De o săptămînă o doftoricesc şi s-a făcut bine. Prudent la început, Jerry a sfîrşit prin a o accepta. Faceţi cunoştiinţă cu Baby...

Suferinţa înnobilează?

Stau în casă, blocat de o întindere severă de ligamente. Abia pot să ţopăi de ici-colo, ca să-mi iau o carte sau un pahar cu apă. La cît de complexă e maşina noastră bio-chimică, e de mirare nu că se defectează ci că nu o face mai des! Chestia e că durerea mă indispune – nu pot nici să dorm, nu pot nici să citesc, ascult muzică, încercînd să găsesc o poziţie a piciorului care presupune mai puţină durere. Aşa că o să-i invit pe cei care spun că suferinţa înnobilează să treacă măcar printr-o criză de măsele...

În plină lumină

Într-o zi de luni, în urmă cu exact 45 de ani, se năştea un copil care avea să iubească muzica, fructele, călătoriile, cărţile... Nimic neobişnuit, dacă acel copil n-aş fi fost eu! Astăzi, Tarotul mi-a oferit o arcană în ton cu starea mea de spirit - în plin Soare...

A sta în casă...

Week-end somnolent, cu ploaie. Am stat în casă, ca toată lumea, mai dînd cu aspiratorul, mai ştergînd praful de pe cărţi, mai moţăind, cu pisoiul Tom pe genunchi (pisoiul Jerry detestă să fie ţinut în braţe!). O mică reîntoarcere în Eden... Ieri, vizită scurtă la S., pe care i-am găsit strînşi în jurul şemineului... Trataţie cu Martell şi cremă de zahăr ars... Îmi dăruiesc un crochiu al lui Lucici, restanţă de cadou de la ziua mea! Pus pe perete, chiar arată bine...

Citesc printre picături "The Year’s Best Science Fiction", antologia lui Gardner Dozois , apărută recent la Nemira. Da, creme de la creme (tot de zahăr ars)... După ani întregi în care n-am mai găsit nimic spectaculos în domeniu, povestirile astea chiar mă încîntă. Închipuiţi-vă o vînătoare pe o planetă muntoasă, în care hăitaşii devin vînat, nişte State Unite islamice, în care comics-urile sînt preţuite drept opere de artă sau o mică zeiţă, căutîndu-şi soţ într-o Indie suprapopulată şi supratehnologică... Mişule, nu mă înjura!

Mă uit, printre gene, la MTV Unplugged-ul Shakirei, din 2000 (cred)... Unsprezece piese mai puţin comerciale, grup de mariachi în spate (parcă erau ăia de la Los Paraguayos, de-i înnebuniseră pe români, pe vremea lui Dej!), contrabas şi percuţie exotică... Pînă şi Shakira era roşcată, nu blondă, şi nu dansa din buric. În acest punct, Veronica strîmbă din nas - deh, stupidele mele gusturi muzicale...

Dar chiar m-am simţit bine...