Moscova nu crede în lacrimi

Staţi la adăpost, că e vreme urîtă, şi vă paşte ipohondria? Încercaţi Vinul Casei, de la Cramele Isărescu, plus un pic de cîntare cu Dinescu şi trece...

Român, aştept apocalipsa

România iese din iarnă parcă mai urîtă şi mai săracă decît oricînd. Asfaltul ieftin s-a cojit de pe drumuri, conductele vechi s-au spart, mizeria îţi sare în ochi la tot pasul. E criză, monşer, cum n-a mai fost din timpul războiului – zice premierul Boc. Oamenii sunt apăsaţi, trişti, nevrotici. Ne pregătim de catastrofă. În Grecia, atenienii au ieşit în stradă, urlînd împotriva curbelor de sacrificiu. La noi, urletul e interior iar salvarea – individuală. În oraş, lumea stă la cozi interminabile la covrigi. Sînt mai ieftini. Stăm la pîndă, mirosim ceva, o ofertă de moarte. O provocăm... Parcă văd un anunţ la mica publicitate – „Român, aştept apocalipsa”… Pe bloguri se prevesteşte descompunerea treptată a actualului sistem economic mondial. Ni se spune să cumpărăm aur, să stocăm combustibil, să ne tragem mai aproape de pămînt. Astfel, vom mai avea o şansă de supravieţuire, cînd banii de hîrtie nu vor mai avea nici o valoare, alimentarele se vor goli, lumina electrică se va stinge. Am mai citit asemenea scenarii în romanele de groază ale lui Stephen King. Chestia e că dacă civilizaţia se prăbuşeşte, aurul şi rezervele de hrană vor trebui apărate. Aşa că, mai întîi, cumpăraţi o armă! Alte previziuni sunt mai blînde. În pană de combustibili fosili şi de utilităţi, oraşele vor învăţa să se hrănescă şi să se încălzească „pe plan local”. O întoarcere la epoca oraşelor-state. Mi-e imposibil să-mi închipui Piteştiul emiţînd monedă proprie...

P.S. Scuze pentru că am activat, din nou, verificarea prin cuvînt a comentariilor dar, în perioada în care am lipsit de-aici, se umpluse de spam.

Cînd lumea ţi se umple cu tineri

Îmbătrîneşti pe nesimţite şi, dintr-odată, lumea ţi se umple cu tineri! Vînzătoarele şi chelneriţele sînt tinere, şoferii sînt tineri, pînă şi poliţiştii abia au făcut cunoştiinţă cu aparatul de ras. La televizor, politicienii tineri cer mai multă putere, în librării apar cărţi ale unor autori născuţi în preajma Revoluţiei, chipurile comentatorilor din ziare îţi sînt străine. Avem miniştri tineri, actori tineri, oameni de afaceri tineri. Şi chestia e că prea puţin din ce spun, fac, scriu sau gîndesc ei te interesează şi pe tine. De ce? Simplu - pentru că tu deja ai spus, facut, gîndit toate astea. Şi atunci ce-ţi rămîne? Cel mai la îndemînă e plictisul. E o cale periculoasă. Din plictis se pot naşte dispreţul şi nemulţumirea, şi ura, mai ales că tinerii îşi joacă jocurile fără să te bage în seamă. O altă cale ar fi puterea - vei fi tentat să le arăţi tu cine e şeful. Dar şi aici costurile sînt mari. Concurînd cu cei tineri, ai handicapul împuţinării resurselor vitale. Ca să nu mai amintesc de ridicol. În fine, drumul cel mai înţelept pare a fi cel al generozităţii. Să ştii să te împuţinezi, ca soarele ce merge spre Asfinţit, iar căldura ta să devină din ce în ce mai blîndă. Să laşi rolurile de june prim pentru debutanţi, retrăgîndu-te în postura părintelui, a învăţătorului, a pustnicului. Să dăruieşti ceva din ce ai - doar dacă ţi se cere. Greu, nu?