Marşul şi maneaua

Încep anul în calm şi armonie, urmărind concertul Filarmonicii din Viena, dirijată de octogenarul Georges Pretre. Nu sînt un fan al familiei Strauss însă, după ţigănia noastră muzicală de Revelion, polcile şi valsurile imperiale se dovedesc un adevărat balsam pentru nervii mei zdruncinaţi. Două ore mă simt transportat în La Belle Epoque, o civilizaţie a politeţii, a uniformelor cu fireturi, a trăsurilor, a şampaniei, a vînătorilor cu ogari. În Sala de Aur a Filarmonicii, candelabrele strălucesc, muzicienii sînt la mare ţinută, balerinele poartă rochii de bal semnate de Valentino, aranjamentele florale rafinate au fost trimise de municipalitatea din San Remo. Mare dreptate avea Confucius – guvernarea unei ţări se face (şi) prin intermediul muzicii, care trebuie să fie armonioasă, trezind virtutea poporului. O muzică prea tristă deprimă şi îndeamnă la inactivitate, una prea veselă condamnă la superficialitate, una războinică creşte agresivitatea, alta lascivă corupe auditoriul. În ce-i priveşte pe austrieci, marşul lui Radetzki se potriveşte perfect cu marmura roză din sălile de bal şi cu ciocolata – dar şi cu agresivitatea lor elegantă. În ce-i priveşte pe români, maneaua face casă bună cu mahalaua, cu ciorba de burtă, cu frustrările rezolvate printr-o lovitură de cuţit, la beţie. Pot să-mi explic această apetenţă a valahilor pentru litaniile orientale prin amestecul de sînge – neamul nostru are mult mai mult sînge străin în vene decît e dispus să recunoască. E o consecinţă a celor cinci sute de ani de turcocraţie, e o consecinţă a slăbiciunii boierilor români pentru ţiitoarele ţigănci. Nu sînt rasist, nici nu generalizez – constat un trend. Televiziunile comerciale, foarte atente la public, cunosc acest trend şi vin în întîmpinarea cererii. Mai am însă o speranţă – în 2009, şi festivalul „George Enescu” a făcut audienţe mari.

Uman în Era Mulţimilor digitale

Internetul ucide cultura? Da, dacă prin cultură înţelegem acumularea de cunoştiinţe din diferite domenii, care n-au legătură cu specializarea noastră - aşa numita "cultură generală" (nu văd de ce aş memora capitala republicii Vanuatu, cînd o pot găsi uşor pe Google). Nu, dacă prin cultură înţelegem poezie, filosofie, sociologie, istorie, beletristică - adică domenii umaniste. Comparată cu o pagină din Platon, Tucidide sau Cicero (ca să rămîn la clasici), proza săracă a web-ului e lipsită de savoare şi înţelepciune. Ca să rămîi uman în Era Mulţimilor digitale, trebuie să înţelegi că nu toată informaţia are aceeaşi relevanţă. 90% din linkurile lui Google sînt gunoi. Ierarhia paginilor date de un motor de căutare se bazează pe numărul de accesări - dar notorietatea nu este un indiciu al valorii. Bloggerul Zoso (cel mai ...cel din România?) scrie neglijent, ideile lui sînt simple platitudini. Cu toate acestea, este mai citit decît Nicolae Labiş. Ca să rămîi uman în Era Mulţimilor digitale, trebuie să îţi cultivi disciplina creierului, care constă din exerciţii de scepticism, raţiune, răbdare. Scepticism în preluarea ideilor altora, raţiune în folosirea argumentelor, răbdare în citit, scris, activitate intelectuală. Cu cît vom folosi mai mult Internetul, cu atît vom citi mai puţine cărţi din scoarţă în scoarţă. Cu cît vom scrie mai mult pe blog, cu atît ne vor scădea şansele de a face un doctorat. De ce? Pentru că timpul e singura resursă neregenerabilă. Mai grav - prizonieri în ciberspaţiu, am uitat să ne plimbăm prin natură... A rămîne uman în Era Mulţimilor digitale înseamnă să folosim calculatorul ca pe o unealtă, să peripatetizăm, să dormim sub cerul liber... E nevoie de întoarcerea la Clasicism. Ironia e că lansez aceste idei tot în spaţiul virtual. Măcar la atît să folosească :)