La Brăila-n port

# Luni, 10 octombrie. Plec la Brăila, pentru trei zile, la un simpozion privind conservarea şi restaurarea zonelor urbane istorice. Ana Hărăpescu, directoarea Direcţiei judeţene pentru cultură şi patrimoniu naţional, a invitat specialişti de marcă şi istorici cunoscuţi, făcînd balet printre orgolii şi resentimente, atît de comune românilor, astfel că evenimentul se anunţă unul de ţinută, meritînd osteneala. O oră ne tîrîm prin Bucureşti, într-un trafic infernal, centura fiind blocată pe cinci kilometri de sute de TIR-uri. În schimb, pe A2, se circulă occidental. Şi drumurile Brăilei sînt OK, astfel că drumul ne ia puţin peste patru ore. Oraşul ne întîmpină cu ploaie rece şi străzi răscolite – se recondiţionează reţeaua de tramvai, veche de un secol. Ne cazăm într-un hotel de la începuturile ceauşismului, în care sumbra arhitectură stalinistă s-a vrut îndulcită cu elemente folclorice naţionale, rezultînd ceva ca o puşcărie art deco. Dar nu facem nazuri – sîntem nişte bieţi conţopişti în trecere. Pînă seara, am timp să dau cu pasul prin centrul vechi. Şi merită.

La mijlocul secolului al XIX-lea, Brăila era al doilea oraş al Ţării Româneşti

Avea 17 sedii de bănci, 5 companii de asigurări, case de armatori, monumente...

Strada Regală, cu frumoase palate şi case negustoreşti

Faţada Teatrului "Maria Filotti"

Aşezarea este menţionată încă din „Letopiseţul Cantacuzinesc”, considerîndu-se că a fost întemeiată de oamenii lui Radu Vodă descălecătorul, care s-au coborît „pre supt podgorie ajungând până în apa Siretului și până la Brăila”. De asta nici nu ne miră că negustorii din Ţara Bîrsei aveau, pe la 1368, privilegii comerciale la Brăila, semnate de Vladislav Vlaicu! Disputat apoi de munteni şi moldoveni, oraşul cade sub turci pe la jumătatea secolului al XVI-lea, fiind transformat în raia timp de 300 de ani. Războiul ruso-turc din 1828-1829, cu pacea de la Adrianopol, readuce Brăila în componenţa Ţării Româneşti şi deschide calea unei dezvoltări formidabile, prin liberalizarea comerţului pe Dunăre şi mare. Oraşul devine porto-franco. Vechea cetate a Brăilei este demolată iar capitanul baron R. de Borroczyn, din trupele lui Kiseleff, prezintă Divanului ţării planul noului oraş – cu un mare bulevard de centură, semicircular, în care se înţeapă, ca spiţele unei roţi, străzi drepte, plecînd dintr-o piaţă centrală. Pe plan erau menţionate pînă şi locurile cazărmilor şi şcolilor, ca să nu mai vorbim despre instituţii şi grădini publice! În plus, au fost îndreptate străzile, au fost parcelate şi scoase la vînzare suprafeţele disponibile, a fost încurajată „imigraţia”. Astfel, Brăila s-a transformat, în nici 50 de ani, într-un port redutabil, într-un oraş negustoresc, al doilea ca importanţă după Bucureşti, în care îşi aveau sediul 17 bănci, cinci case de comerţ şi companii de asigurări, un centru cosmopolit în care românii, grecii, armenii şi evreii îşi construiseră mari lăcaşuri de cult iar armatorii englezi aveau case de vacanţă.

În Piaţa Traian, o veche moschee a fost transformată în biserică, palidă revanşă pentru 300 de ani de dominaţie turcească

Din vechiul monument s-au păstrat tavanele de lemn şi stîlpii de susţinere

Fostă casă de armator, azi Centru Cultural

Imagine din Biblioteca judeţeană Brăila, fostă casă negustorească

Mă plimb prin Piaţa Traian, punctul central al vechii Brăile, axul din care plecau nervurile acestui oraş-evantai, deschis spre Dunăre. Şi văd revanşa luată de autohtoni asupra turcilor – o moschee transformată în biserică, cum rar mai găseşti în Balcani. Din vechea moschee s-au păstrat tavanele de lemn şi stîlpii de susţinere. În rest, s-a adăugat, în timp, un turn-clopotniţă (unde o fi fost minaretul?). O statuie a împăratului Traian desăvîrşeşte afirmarea identităţii. O iau pe Calea Regală, arteră pietonală străjuită de vechi hoteluri şi case negustoreşti. Multe sînt în stare bună, altele stau să cadă – cu siguranţă sînt în litigiu. Administraţia locului investeşte masiv în refacerea zonei istorice, intuind potenţialul turistic. Clădirea Teatrului „Maria Filotti” impresionează prin eleganţă barocă. Închei ziua într-o cafenea amenajată într-o hrubă ce a făcut parte din vechile tuneluri folosite de turci, sistemul defensiv al Semilunii din pîntecele Brăilei. Căptuşită cu cărămidă, locanta rezistă şi astăzi.

Spre port, peisajul se schimbă considerabil...

... la doi paşi de Dunăre

O pustietate care îţi dă fiori

Clădirea fostei Căpitănii a portului Brăila

# Marţi, 11 octombrie. Zi densă, cu luări de cuvînt ale personalităţilor invitate la simpozion, din care iese în evidenţă, prin stridenţă, istoricul Ion Scurtu. Poate că este bine intenţionat cînd vorbeşte despre situaţia grea a patrimoniului naţional, dar prea vede comploturi la fiecare pas. Mi-ar plăcea să-l aud pledînd cu aceeaşi vigoare pentru creşterea bugetului Ministerului Culturii pînă la 2% din PIB – atunci am avea şi posibilitatea exercitării dreptului de preemţiune pentru imobilul X sau Y. Cît despre retrocedarea Muzeului Bran, ce să mai vorbim! Interesantă expunerea echipei de arhitecţi care se ocupă cu refacerea mănăstirii Măxineni, o ruină rămasă din primul război mondial, cînd ai noştri au distrus-o cu tunul, ca să elimine postul de observaţie bulgar instalat în clopotniţă. Acum, biserica se înalţă iar în toată splendoarea. Pe la prînz, evadez de la lucrări şi dau o fugă spre port, pe străduţele din spatele Hotelului Traian. Ehe, aici populaţia are tenul închis la culoare şi a dat lumii mari cuţitari şi jucători de table! Dacă n-ar fi lumina asta mohorîtă şi vîntul subţire, aş zice să am ajuns în Sicilia – cîini încovrigaţi, străduţe înguste, pietruite, şi rufe întinse afară, la uscat. În port e linişte, doar cîteva perechi care se sărută de zor prin maşinile trase strategic sub sălcii. Clădirea Căpităniei a fost retrocedată şi e bine îngrijită. Undeva, departe, macaralele portului lucrează de zor, dar nu mi se pare că traficul fluvial ar fi intens. Din contră – o plictiseală imensă a ancorat la cheiul Brăilei, moleşindu-i şi pe cei cîţiva pescari care aşteaptă, rătăciţi, să tragă peştele. După-amiază, dăm o fugă la mănăstirea Măxineni, cea cu restaurarea. Pierdută în cîmpie, nu atrage cu nimic. Doar biserica, cu schelele ce-i îmbracă trupul de cărămidă, priveşte către soarele la asfinţit. Ne întîlnim şi cu Înaltul locului – IPS Casian Crăciun, care ne ţine o predică pe cinste. E mai tînăr ca arhiepiscopul nostru şi mai neliniştit – în timp ce gesticulează, mătăniile de chihlimbar şi argint zboară în toate părţile.

Plictis de sfîrşit de lume

Macaralele portului se mişcă încet

Mă pregătesc de plecare, sub ploaia rece...

# Miercuri, 12 octombrie. Mă pregătesc de plecare, sub ploaia rece, cu sentimente amestecate, tot încercînd să fac o comparaţie între tîrgul Piteştilor şi cel al Brăilei. E limpede că oraşul nostru n-are pedigre-ul portului dunărean, nici zestrea sa de monumente istorice. Totuşi, are altceva – are dinamică, are viaţă. Are forţă economică, are veselie, are un fel de „joie de vivre” care lipseşte Brăilei. Are magazine mai pline, maşini mai multe, cîrciumi mai populate. Nu ştiu de ce, dar Brăila mi s-a părut un oraş trist, parcă plîngîndu-şi decăderea. Să fie de vină concurenţa Galaţiului, să fie declinul economic? Poate. În orice caz, parcă n-aş da Piteştiul şi Argeşul său, cu mănăstirile de sub poale de pădure, cu primele capitale ale Ţării Româneşti, cu Barajul Vidraru şi Transfăgărăşanul pe toate bălţile Brăilei! În plus, şi noi ne cam pricepem la jocul de table...

La Viscri, fără Charles

Sfîrşit de vară în Ţara Bîrsei - carne la garniţă în pensiunile de la Moeciu, terase pline în Braşov, franţuji în Biserica Teutonilor de la Prejmer. Pînă la Viscri, praf şi drumuri de Ev Mediu. Dar, dacă augustul fund al Prinţului Moştenitor a suportat calvarul călătoriei, tre' să reziste şi ale noastre. Biserica fortificată, monument UNESCO, impresionează prin aglomerarea de elemente spectaculoase. Prea puţin pentru revitalizarea unei comunităţi. Totuşi, reclama lui Charles funcţionează - locul mişună de turişti. Urc în turn, prin firide prăfuite, pe scări de lemn trosnind îngrijorător. Un cuplu de britanici se ia după mine dar renunţă. He, he, he.. N-au experienţă. Unde mama dracului să se fi căţărat, la Londra, prin clopotniţe?

Braşov - Garda oraşului. hm, hm..

Biserica Teutonilor de la Prejmer

Viscri - Ansamblul fortificat

În turn, pe scînduri cîntătoare...

... priveliştea compensează pericolul

Charles nu-i acasă!

Aventuri la Marea Neagră

# Duminică, 17 iulie. Plec pe litoral, la un curs de specializare. Statutul funcționarului public te obligă periodic la astfel de experiențe. La început, eram sceptic, amintindu-mi de reciclările comuniste, despre care se spunea că sunt ca lumînările la capul mortului – te luminează dar nu te deșteaptă. Treptat-treptat, mi-am dat seama că marele cîștig al acestor cursuri nu este, neapărat, ce ți se predă ci, mai ales, schimbul de experiență cu ceilalți… școlari adulți. Socializare, schimb de perspectivă și de experiență de viață. Pe A2 se circulă impecabil, după Fetești se aglomerează. Mă uit la indicator și mă apucă rîsul, amintindu-mi că, odinioară, locului i se spunea Futești, dar comuniștii, mai pudici, au schimbat o literă. Dacă răsfoiești „Proverbele” lui Zane, descoperi și alte toponime fantastice, de genul Pulilești… Pînă și amărîtul de sat Ciumești, din Argeș, a fost rebotezat Argeșelu!

Mamaia - Hotel Gociman, liniştit şi cochet

Gata de luptă...

Wireless la ghiol

Piaţa Ovidiu sau moartea patrimoniului

# Luni, 18 iunie. În Constanța, toate vechi și nouă toate. Trafic aglomerat, clădiri noi, mai ales sedii de bănci, hoteluri și mall-uri. Cobor spre Cazinou, în zona istorică a Pieței Ovidiu. Casele vechi stau să cadă, ici-acolo a apărut cîte o terasă. În balcoanele ruginite, rufe la uscat. Tencuială căzută, culori violente, națiunea înlocuitoare în păr. Pînă și Cazinoul arată jalnic, iar presa locală scrie că bogații Constanței nu se înghesuie să investească. Mazăre ar zice da, dar să-l ia Primăria. Asta e tragedia patrimoniului național – ba nu se știe cine e proprietar, ba nu sunt bani pentru refacere. Bugetul Ministerului Culturii ar trebui să fie de zece ori pe-atît, dacă vrem să mai salvăm ceva.
# Marți, 19 iulie. Contraste, contraste… La Mamaia, pe plaja Playboy, intrarea e 80 de lei, fără consumație, dacă vrei să stai lîngă Irinel Columbeanu. Alături, în parcarea de la Hotel Flora, o familie de gorjeni mănîncă brînză cu roșii de pe porbagajul Daciei. Bragă și șampanie, covrigi și caviar. Terase pentru toate buzunarele și limuzine. Cluburi de house și manele. O Românie în miniatură.

Alge pe toată plaja

La răsărit

# Miercuri, 20 iulie. Mamaia, bunica litoralului nostru, şi-a făcut face-lift. Multe hoteluri sunt renovate, plajele au umbreluţe şi şezlonguri, telegondola se fîţîie de colo-colo. Dar bolile i-au rămas – marea este plină de alge putrezite, prin care nimeni nu se încumetă să treacă fără cizme de cauciuc şi mască respiratorie. Administratorii plajelor, de fapt nişte mucoşi care ştiu numai să-ţi scoată banul din buzunar, ridică fatalist din umeri: „Asta e natura, șefule, n-avem ce-i face! Doriți un șezlong?”. Aș dori un tsunami de la natură. Să ne curețe. Apoi, după ce ai găsit o plajă mai curată și te întinzi, cu ochii-nchiși la soare, îți dai seama că tot e ceva în neregulă. Din difuzoare cocoțate pe stîlpi, urlă un post de radio. Copii despuiați țipă după mă-sa (sau după tac-su, de la caz la caz). Părinții îi ignoră suveran, apoi se răstesc și ei. Vînzători tuciurii trec printre șezlonguri, strigîndu-și marfa: nămol, scoici, porumb, zmeură și căcat de urs. Trec cu o frecvență de două ori pe minut. Între vizitele lor, ca să nu te plictisești, ești îndemnat de unii cu porta-voci să te pupe Jean, în spectacol la Mamaia. Dintre valuri, apare ambarcațiunea „Ioana”, iar echipajul zbiară și el să te urci la bord, să te plimbi cu yola ca să vezi telegondola. Singurul gentleman de pe plajă e macacul Biță, cumpărat din Maroc de un pozar – la 40 de grade, tremură ca băgat în priză dar nu scoate un sunet. Maimuțele umane îi ignoră pilda. Doamne, de ce ne-ai lăsat pe pămînt, de ce nu ne-ai luat graiul, să fim singura nație de surdo-muți de pe planetă? Atunci să vezi turism! Cu timpanele franjuri, îmi jur cumplit în barbă să-mi fac, de acum încolo, toate concediile la Marea Nordului, să se audă numai fîlfîitul pinguinului și țipătul de dragoste al balenei albastre.

# Joi, 21 iulie. Dumnezeu nu doarme, azi noapte a venit tornada! Toate algele au dispărut, vînzătorii gălăgioși – așișderea! Plouă în rafale, așa că nu e vreme de plajă. Atunci, să ne ocupăm de cultură ! Mă sui în Skodiță și dau o fugă pînă la Muzeul de Artă din Constanța. Nu l-am mai văzut din studenție, cînd m-au impresionat „Himerele” lui Paciurea și ochii din tablourile lui Țuculescu. Acum descopăr cu delicii colecția sa de impresioniști, de la G.D. Mirea la Lucian Grigorescu, și de la Tonitza la Vasile Popescu. E și un portret teribil al Cellei Serghi, semnat de Mariana Rădulescu – frumoasă femeie, scriitoarea, avea ceva din înfățișarea unei dansatoare de flamenco. La etajul doi al Muzeului sunt grupate pînzele cu subiecte marine, cu peisajele fabuloase ale Golfului de Argint, cu minaretele Balcicului. E colecția salvată după pierderea Cadrilaterului, adusă aventuros în țară. Mă gîndesc că, dacă vrea și el un loc pe harta colecțiilor românești, Piteștiul ar trebui să promoveze ce are mai bun ce are mai bun – probabil cu o galerie dedicată exclusiv lui Schweitzer-Cumpăna și una pentru artă naivă – n-om fi noi atît de tari în domeniu ca sîrbii, dar tot avem vînă.

# Vineri, 22 iulie. Abia astăzi, la spartul tîrgului, începe să-mi placă starea de plajă, cînd te îngropi în nisipul cald, ca un animal preistoric, suspendînd tot ce înseamnă rezervă, lăsînd soarele să-ți ardă toate angoasele, toate complexele. Parcă și sîngele se subțiază și se încălzește, marea și cerul îți demonstrează cum s-a născut geometria euclidiană, pescărușii, reduși la esența zborului, au cuib în Lumea Ideilor, iar umbra și lumina se joacă de-a logica aristotelică. Fericite popoarele mării, cu lipsa lor de îndoieli cu tot! Ia nu mai aruncați cu pietre în greci, voi, locuitori ai pădurilor germane! În fața splendorii apolinicului, ce mai contează economicul!

Sfîrşit de curs...

Cetatea Oratea

Masivul Iezer-Păpuşa

Vechiul zid al Cetăţii Oratea

Valea Dîmbovicioarei

Situată în Coridorul Rucăr-Bran, pe vechiul drum roman care străbătea Carpaţii, cetatea Oratea (sec. XIV) mai poate fi zărită şi astăzi, pe DN 73 Piteşti-Braşov. Pentru a pune în circuit turistic acest obiectiv, Consiliul judeţean Argeş a întocmit un proiect pentru accesare de fonduri europene. Pînă atunci, călătorul se poate bucura, totuşi, de pitorescul locurilor şi de poveştile localnicilor... Mai jos, imagini din Cheile Dîmbovicioarei, de la Podul lui Brâncoveanu şi o cruce de la 1711.

De treci codrii de aramă...

... ajungi la Mănăstirea Văleni!

Toamnă tîrzie la Corbeni

Duminică rece dar însorită, numai bună pentru călătorie, pe Argeş în sus. La Corbeni ne-am recules în bisericuţa Mareşalului Antonescu, apoi (mare bucurie !) prînzul în compania IPS Calinic, în palatul arhiepiscopal, poveşti şi pilde, o plimbare pe coclauri şi asfinţitul la Vidraru. Ultima zi de toamnă...

Ghiveci, iaurt, şarani - gusturi şi arome din Balcani

# Spaţiul balcanic este precum ciorba de burtă – dumnezeiasca fiertură făcută din tot ce-i mai nedemn într-o zahana, la care occidentalul strîmbă din nas, pînă-i prinde gustul. Sau ca ghiveciul, o adunare generală de carne, legume şi mirodenii, preparată la foc mic. De trei mii de ani, în vasul de piatră al munţilor dintre Dunăre şi mările sudului, Marele Bucătar amestecă rase şi etnii, culturi şi civilizaţii. Despre reţeta Sa nu poţi scrie decît tot aşa – fragmentat.


Floarea Soarelui şi Eoliene în Dobrogea

# Întîi au fost tracii, aprigii călăreţi din stirpea cărora s-a tras Spartacus. Apoi, din sud, au venit grecii, negustori şi colonişti fără pereche. Romanii calcă şi ei pămînturile acestea, la umbra acvilei imperiale. Ţăranii slavi, cuminţi şi aşezaţi, coboară în Balcani pe la anul 500 după Hristos, lăsînd grija armelor unui trib de limbă turco-iraniană, bulgarii. Bizantinii şi-i fac ba aliaţi, ba duşmani. Oierii vlahi trec şi ei Dunărea, ageri la vorbă şi la faptă – de la brînză şi mămăligă ajung să facă politică înaltă, odată cu Petru şi Asan. Dar valul greu al stăpînirii musulmane se lasă peste Balcani pentru o jumătate de mileniu, în urma înfrîngerii cavaleriei Vestului, la Nicopole. Tîrziu, abia în secolul XIX, trăitorii de pe aceste meleaguri reuşesc să îşi formeze statele naţionale. Cu epurări etnice, pogromuri, războaie, tot tacîmul.

# Şi, pentru că spaţiul balcanic trebuia să poarte un nume, i s-a spus ba Serbia, ba Macedonia, ba Bulgaria. Îţi trebuie stomac tare la digerat pentru o asemenea istorie! În Bulgaria voi merge şi eu, pentru o săptămînă. Mai precis, vreau să văd cîte ceva din fostele judeţe româneşti Caliacra şi Durostor, litoralul Mării Negre, de la Balcic la Varna, apoi să mă întorc pe la Şumen şi Ruse. Ca bază am un sat de vacanţă, „Rusalca” – la Tauc Liman, în apropiere de Capul Caliacra. Satul se află într-o rezervaţie naturală, paradisul păsărilor, unde se poate face şi plajă! Oare să mai fie în lumea asta un loc însorit? În România plouă cu bulbuci de două săptămîni încheiate.

# De la Piteşti la Cernavodă, ţara are autostrăzi! A1 – aşa cum o ştiţi, A2 – impecabilă, pînă şi cu posturi telefonice din loc în loc. N-am timp să verific dacă au ton, dau bice să ajung cît mai repede la graniţă. Skodiţa ronţăie kilometru după kilometru, aşa că în vreo patru ore sînt la Mangalia. Aici facem o pauză de dezmorţire, R. îşi cumpără o carte de vacanţă, facem plinul, trecem pe la o moschee, ne minunăm la vederea pietrelor funerare împodobite cu turbane. Apoi, cap-compas Vama Veche. Drumul e excelent, soarele ne zîmbeşte. Trecem prin graniţă ca prin brînză. Nu mai stau să iau buvignieta, că e o coadă de 50 de persoane şi un singur bulgar depăşit la ghişeu, aşa că punem 10 euro în talon, pentru poliţie.


Satul de vacanţă Rusalka

# La Şabla părăsesc şoseaua naţională şi-o iau pe un drum de coastă, printre lanuri de floarea soarelui şi turbine eoliene. Sînt zeci de morişti, care se învîrtesc lent. Nouă, Uniunea Europeană ne-a cam pus beţe în roate, impunîndu-ne un partener extern (CEZ), pentru eolienele ce vor fi construite în Dobrogea. Şi, oricum, se spune că preţul curentului este de circa patru ori mai mare decît cel al energiei produse convenţional. La Kamen Briag, reuşesc să mă rătăcesc. Satul e prăfos, sărăcăcios, pustiu. Noroc cu o apariţie senzaţională – într-o intersecţie dau peste un motociclist. De la brîu în sus e „Hell’s Angels”, cu vestă de piele, ochelari negri şi cotiere cu ţinte. De la brîu în jos e bulgar, cu şort şi şlapi. Dar are un motor respectabil – Kawasaki – cu care mă ghidează cît ai clipi pe drumul corect.


Tauc Liman - Golful Păsărilor

# „Rusalka” e un sat de vacanţă particular, plin de ruşi, nemţi şi români. Locul e minunat, sute de bungalow-uri albe sînt răspîndite prin pădure, e linişte. Maşinile sînt lăsate la intrare, în sat se circulă cu maşinuţe electrice. Piscine, terenuri de tenis, de volei, de minigolf. O plajă frumoasă, pe o coastă abruptă. Pentru cîteva sute de euro, bulgarii oferă servicii all-inclusiv cu produse autohtone. Dacă aveţi copii mici, aici e de voi. Dacă vă place să vă treziţi în ciripit de păsări, aici e de voi. Dacă vreţi să scăpaţi de stres, aici e de voi. Dar sînt şi mici inconveniente – serviciul nu e destul de prompt, angajaţii o rup greu pe englezeşte, cîteodată se întrerupe apa, iar noaptea puteţi găsi pe tavan cîte-un fluture, cîte-un carcalac. De-ale naturii, deh!

# La începutul secolului XX, Ilia Mlecinikov, un cercetător francez de origine bulgară, a primit premiul Nobel pentru descoperirea sa – iaurtul bulgăresc conţine o anumită bacterie, care îi conferă un gust deosebit. În plus, s-a demonstrat statistic că ţăranii bulgari care mănîncă foarte mult iaurt ajung să trăiască şi peste o sută de ani! Ştiind toate acestea, fac o cură cu „lactobacterium bulgaricum” în toate formele – „tarator”, supă rece de castraveţi cu iaurt, „airan”, iaurt subţiat cu apă, iaurt cu fructe. Nu sînt singurul iaurto-maniac. Anual, Japonia importă 200 de mii de tone de iaurt bulgăresc.


Explorator, la Capul Caliacra


# Excursie la Capul Caliacra, o fîşie de pămînt roşiatic, înalt, care se prelungeşte doi km în mare. E cel mai estic punct din Bulgaria, rezervaţie naturală, bogată în floră şi faună. Pe asfaltul vălurit al drumului de ţară, maşina se leagănă ca barca pe valuri! Ajungem însă cu bine şi ne plimbăm printre ruinele unei cetăţi bizantine – locul inaccesibil a fost fortificat, pe rînd, de traci, romani şi otomani. La intrare străjuieşte „poarta celor 40 de fecioare”, numită aşa în amintirea sacrificiului făcut de un grup de fete care, ca să scape de turcii prădători, şi-au legat cozile împreună şi s-au sinucis în mare. Există şi o frumoasă capelă a Sf. Nicolae, săpată în stîncă. Călugărul care o slujeşte e tînăr, bărbos, are ochi albaştri şi cîntă ceva doar pentru el.


Cormorani la Capul Caliacra

# În timpul stăpînirii româneşti, din ordinul regelui Ferdinand, mare iubitor de natură, la Capul Caliacra au fost aclimatizate familii de foci, care au trăit pînă prin anii ’70, fiind exterminate, pînă la urmă, de braconieri. Acum, scrutînd stîncile prin binoclu, nu zăresc decît cîrduri de cormorani şi, în larg, cîţiva delfini, ce se joacă în valuri – vin pînă aproape, sar, îşi arată în soare burta albicioasă.


Capul Caliacra

# Cu cel mai scăzut consum de carne pe cap de locuitor din Europa, Bulgaria îşi răsfaţă, totuşi, vizitatorii. Mielul, gătit în ghiveci sau la frigare (ca-n munţii Rodopi), porcul cu usturoi, ciuperci şi „ciubriţa”, un fel de oregano, sau muşchiul de vită la cuptor – toate sînt delicioase. În plus, nu ocoliţi „kebapce” cu carne foarte condimentată, nici „kiufte”, ruda plată a kebabului! Pe litoral, la mare preţ sînt ciorbele de peşte, fileul de crap, numit „şaran”, precum şi sardelele prăjite-n unt.

# O destinaţie populară pentru români este oraşul Balcic, unde reşedinţa Reginei Maria atrage ca un magnet. În 1913, la sfîrşitul celui de-al doilea război Balcanic, România anexează Dobrogea de Sud, judeţele Caliacra şi Durostor, impune administraţie modernă, dezvoltă infrastructura şi localităţile. În 1924, Regina Maria îşi construieşte o casă de vacanţă la Balcic, numind-o „Cuibul liniştit”. Alături de regina lor, o serie de artişti îşi găsesc inspiraţia pe Coasta de Argint – Iser, Tonitza, Steriadi, Şirato. Se înfiinţează chiar un Muzeu de Artă la Balcic. După retragerea din Cadrilater, în august 1940, picturile au fost aduse cu vaporul la Constanţa, devenind nucleul Muzeului de Artă de aici.


Blocurile rock din Kavarna

# Ca să ajung la Balcic, trec prin orăşelul Kavarna, cu blocuri staliniste roase de vreme, dar pe care sînt desenate staruri rock. E marea pasiune a primarului „de fier” Ţonko Ţonev, un fan heavy metal. De profesie avocat, el a organizat în Kavarna concerte şi festivaluri rock, la care au participat nume importante ale genului: Heaven and Hell, Manowar, Deep Purple, Motorhead. Parcă-i şi văd pe metalişti cum plimbă între ei o sticlă de vodcă, stînd în fund pe betoanele lui Jivkov... La Balcic, altă trăznaie – străzile sînt desfundate cum n-am mai întîlnit. Mă învîrt un sfert de oră să găsesc un loc de parcare.


Cuibul Liniştit

# Casa Reginei este modestă ca dimensiuni dar mare ca gust. Proiectată de arhitecţi italieni, este o combinaţie a stilului Renaşterii Naţionale, specific Bulgariei (parter de piatră, etaj în consolă, ferestre arcuite), cu stilul turcesc. „Cuibul liniştit” are chiar şi un minaret zvelt, zugrăvit în alb. S-au mai păstrat cîteva obiecte originale, cîteva mobile, cîteva oglinzi. Lumea cască gura la fantasticele fotografii ale Reginei. De o frumuseţe hieratică, Maria ştia să pozeze... Ne plimbăm prin grădini, excelent întreţinute, unde căscăm gura la o „Magnolia grandiflora” venerabilă, cu florile albe cît mingea „Jabulani”.


Magnolia grandiflora în gradinile Castelului din Balcic


Tronul Reginei Maria, în gradinile de la Balcic

# Apropo de „Jabulani”... Urmăresc optimile Campionatului mondial la barul „Rusalcăi”, că televizorul din cameră e mic cît un timbru, unde fraternizez cu microbiştii germani, în valuri de „Zagorka”, berea naţională a Bulgariei, produsă de Heineken la Stara Zagora. Evident, turiştii ruşi ţin cu Argentina, dar la 4-0 pentru „Bund” o dau pe „raki”, să le treacă supărarea. La ruşi funcţionează încă familia lărgită ca şi grupul de prieteni – în timp ce bărbaţii beau, femeile joacă tabinet iar copiii sînt vegheaţi de-o „babuşka” cu pălărie croşetată. Unele dintre fetiţe fac balet – se vede după postura capului şi a membrelor. Şi încă un lucru – nici un rus nu mai e obez.


Podoabele regilor traci - muzeul de arheologie din Varna

# Varna, anticul „Odessos”, este astăzi al treilea oraş, ca mărime, din Bulgaria. I-am vizitat Catedrala „Adormirea Maicii Domnului”, o clădire imensă, pătrată, bogat decorată în interior, care nu m-a impresionat prin nimic. În piaţa Catedralei, comercianţi tuciurii vînd kitsch-uri şi contrafaceri – şepci ruseşti şi tabachere cu zvastica făcută cu electrodul de sudură. În schimb, Muzeul de Arheologie adăposteşte o colecţie uluitoare de antichităţi – de la aurul regilor traci la statuete romane. La etaj, dau peste o bogată colecţie de icoane bulgare, unele de secol XVI. Ne plimbăm prin Grădinile Mării, un amplu spaţiu pietonal. E cald, zgomot şi praf – şi aici municipalitatea sparge trotuarele cu picamerul! Ne tragem la o terasă, unde mi-e dat să mănînc cele mai greţoase spaghete „carbonara” din viaţă, chiar mai proaste decît în Maramureş. Sînt moi, cu brînză dulce, şi parc-au fost fierte în grăsime.

# Deserturile bulgăreşti sînt diverse, cu parfum de Orient. Baclava cu fistic, rahat, susan cu miere. Dar şi „baniţa”, o gogoaşă umplută cu brînză dulce şi spanac... cît despre vinuri, încercaţi-le pe cele roşii. Sînt ieftine şi de bună calitate. La Balcic găsiţi o varietate numită „Regina Maria” – e un vin roşu, amestecat special cu miere.


Călăreţul Trac de la Madara

# De la Varna la Novi Pazar, autostrada bulgărească e OK. Din păcate, sînt numai vreo sută de kilometri. La Şumen, mă abat vreo 7 km, pînă la fortăreaţa tracă Madara. Pe o culme stîncoasă, la 23 de m înălţime, e săpată în piatră silueta unui călăreţ, care vînează un leu. Alături de el, un cîine de vînătoare hăituieşte fiara. „Călăreţul trac” datează din secolul III după Hristos şi este declarat monument UNESCO. În mijlocul cîmpiei, departe de orice localitate, fortăreaţa este excelent conservată şi exploatată turistic. Cu un patrimoniu mult mai sărac decît cel românesc, bulgarii scot bani şi din piatră seacă. Un exemplu pe care ar trebui să-l urmăm cît mai curînd.