Se povesteşte că, în 1924, contele Keyserlingk, exasperat că iepurii îi devastau frumosul domeniu din Silezia, a apelat la cărturarul Rudolf Steiner (foto), pentru a-l scăpa de pacoste. Contele era un tip cam ciudat - nu permitea ţăranilor să vîneze pe moşie, nici nu voia să folosească otrava. Dacă s-ar fi putut să vină cineva şi să cînte din fluier, iar iepurii să-l urmeze (cam ca în basmele germanice), bine ar fi fost. Dar Steiner era şi mai şi - iniţiat în creştinismul ezoteric, discipol al lui Goethe şi creator al pedagogiei Waldorf, a acceptat provocarea. Adept al principiului homeopatic, Steiner ştia că o substanţă se poate transforma în contrariul ei, prin diluţie continuă. De exemplu, iei o otravă, o diluezi în zece părţi de apă, apoi iei a zecea parte din diluţie şi o amesteci cu alte zece părţi de apă şi tot aşa, pînă cînd obţii, surpriză!, un remediu al otrăvii iniţiale. Sosit pe domeniul contelui, a împuşcat un iepure, i-a prelevat părţi din genitalii şi splină, le-a amestecat cu ingrediente neutre, le-a ars, a continuat procedura şi, după cîteva iteraţii, a obţinut o cenuşă pe care a răspîndit-o pe moşie. După trei zile, martorii oculari povestesc că mii de iepuri s-au strîns într-un ghem uriaş, trăgînd în vînt cu nasul. Apoi, dezorientaţi, au fugit care încotro, către pustietăţile din jur, şi picior de iepure n-a mai călcat pe acolo. Credeţi, nu credeţi - Rudolf Steiner obţinuse ceva ce-aş putea să numesc anti-feromon de iepure!
