Povestea unei condamnări la moarte

Dialoguri cu Platon - Apărarea lui Socrate

În 399 î.Hr., la cîțiva ani după o revoluție care înlăturase regimul oligarhic din Atena, Socrate este adus în fața tribunalului. Un politician (Anytos), un orator (Lycon) și un poet (Meletos) îl acuză de ateism, de introducerea unor zei noi și de coruperea tineretului, cerînd pedeapsa cu moartea. Bătrînul filosof trebuie să vorbească în fața juraților (502 persoane). Aceasta este premisa dialogului “Apărarea lui Socrate”.

Cum s-a ajuns la acest proces? Orice revoluție este prilejul plătirii unor polițe. În viață, Socrate deranjase multe persoane, politicieni aventurieri, retori limbuți, poeți îngîmfați. Duși în aporie, făcuți de rîs în confruntările verbale, aceștia se răzbunau, de obicei, vorbindu-l de rău, ironizîndu-l, prezentîndu-l ca pe un om cu capul în nori (Aristofan îl transformă în personaj ridicol de comedie). Acum, răzbunarea se mută în justiție.

De ce-i deranjase Socrate pe “intelectualii” atenieni? O spune chiar el, în fața juriului. Nu din răutate, nici pentru a cîștiga ceva personal. Așa înțelesese să-și trăiască viața, după ce Oracolul din Delfi îi spusese că nu există un om mai înțelept decît el. Cum e posibil așa ceva, cînd eu știu că nu știu? s-a întrebat filosoful. Și tot el și-a răspuns: poate că tipii ăștia, care se pretind cunoscători, nici măcar nu știu că nu știu! Ia să verific! Din testarea asta s-au născut celebrele dialoguri, în care „elitele” ateniene ies prost. Dar și o enormă frustrare a autorității contestate, mai ales că Socrate începuse să aibă imitatori. Așa că de la frustrare la proces n-a mai fost decît un pas, făcut cînd climatul public s-a dovedit propice – după o răsturnare de regim.

Socrate e conștient că luptă cu opinia publică. O spune, arătînd mecanismele prin care cei interesați îi stricaseră imaginea. Știe că lupta e deja pierdută – reprezentările colective se schimbă în timp, or procesul nu-i lasă destul. Poate dacă am sta mai mult de vorbă... murmură bătrînul. Dar nici așa nu vrea să apeleze la sentimente, să implore iertare, să își aducă în public soția în lăcrimată și pruncul. Își rememorează pe scurt faptele cetățenești, sîngele vărsat în război, refuzul de a fi complice la nedreptăți. Își afirmă din nou crezul – este un fel de avertizor de impostură, necesar atenienilor. Se mulțumește să arate, în cîteva cuvinte, absurdul primelor două acuzații (cum poți să fii ateu și să introduci Zei noi?). Pentru cea de-a treia, privind coruperea tinerilor, le reamintește tuturor că nu e sofist, să aibă discipoli care plătesc. E prea puțin. Cu o majoritate de 60 de voturi, jurații îl găsesc vinovat.

În partea a doua a dialogului, conform procedurii juridice, părțile propun pedeapsa. Acuzatorii își păstrează cererea condamnării la moarte. Socrate, ironic, duce gîndul mai departe – dacă e după faptă și răsplată, ar trebui să fie pedepsit cu mese gratuite în pritaneu. Apoi, la solicitările disperate ale prietenilor, acceptă o amendă de 30 de mine. Tribunalul alege pedeapsa cu moartea. Pentru că Atena serbează amintirea isprăvii lui Tezeu, trimițînd o corabie la Delos, execuția se amînă pînă după întoarcerea delegației. Socrate va rămîne aproape o lună în închisoare.

În ultima parte a “Apărării”, Socrate se adresează celor care rămăseseră cu el după pronunțarea sentinței – prieteni și jurați, făcînd recapitularea discuției. Consideră că a fost învins dintr-o lipsă, dar nu de argumente, ci de cutezanță și de nerușinare. N-a spus tribunalului ceea ce și-ar fi dorit acesta să audă – o autocritică. Dar cum să își nege principiile ? Să pară un caraghios bătrîn, care își recunoaște neghiobia? Să-și scape viața cu prețul ticăloșiei? Dar ce viață ar mai fi fost aceea? Apoi, pentru că omul în pragul morții are dezlegare la profeție, Socrate prevede judecătorilor o pedeapsă mult mai grea – vor fi contestați de generațiile viitoare, cu cît mai tinere cu atît mai aspre. Iar satisfacția momentană de a scăpa de un oponent se va transforma veșnic în supărare.

Socrate

„Dar acum e timpul să plecăm: eu ca să mor, iar voi – ca să trăiți. Care dintre noi se îndreaptă către un bine mai mare nu știe nimeni altcineva decît Zeul”. Concluzia ar fi că, în tribunalul opiniei publice, de multe ori ești condamnat înainte de a fi judecat. Aviz celor care se hrănesc din faimă – politicieni, educatori, intelectuali!

În Cetatea lui Socrate, toţi cetăţenii sînt „la putere”

Dialoguri cu Platon – „Criton”

Premiză – În închisoare, aşteptîndu-şi execuţia după un proces în care fusese găsit vinovat de pervertirea tineretului, Socrate îl refuză pe prietenul său, Criton, care îi pregătise evadarea. De ce? Răspunsul ţine de concepţia filosofului despre Legi.

Argumentele lui Criton:

- Dacă n-o facem, cu toate că avem ocazia şi mijloacele, vom fi învinuiţi că ne-a fost frică.

- Dacă n-o faci, Socrate, vei fi învinuit că ţi-ai lăsat singuri copiii.

Interesant că argumentul cel mai puternic, pentru noi, acela că sentinţa e nedreaptă, nu e folosit de Criton.

Contraargumentele lui Socrate:

- Învinuirile de care vorbeşti sînt nişte opinii, păreri. Dar de unele păreri trebuie să ţinem cont, de altele nu. Ţinem cont de părerile cunoscătorilor, cei care ştiu ce sînt Binele, Adevărul şi Frumosul. Să judecăm aşadar fapta noastră după aceste criterii.

- De-a lungul vieţii mele, am afirmat mereu că nu trebuie să faci niciodată o nedreptate, nici să răspunzi cu rău celui ce-ţi face rău. O viaţă bine trăită înseamnă să faci totdeauna ceea ce este drept, bine, frumos.

- Dacă voi evada, voi nesocoti Legile Cetăţii, le voi omorî. Este drept? Legile sînt cele care formează Cetatea. Cetatea modelează cetăţeanul. Aşa cum cetăţeanul îşi respectă părinţii, ar fi absurd să nu-şi respecte Cetatea şi Legile ei, care i-au modelat moşii şi strămoşii. Părinţii nu pot fi răi cu copiii lor, nici Cetatea cu cetăţenii săi. Dacă nu-ţi plac Legile, eşti liber să pleci din Cetate. Dar eu, care de 70 de ani n-am părăsit Atena, cum pot să nu-i respect Legile? (De remarcat – în Cetatea lui Socrate, toţi cetăţenii sînt “la putere”).

- În plus, dacă aş evada, aş ajunge în alte Cetăţi. Acolo, aş fi privit cu suspiciune ca stricător de ordine. Este drama exilatului dintotdeauna.

- Mai mult, există o continuitate a legilor de aici şi a Legilor de Dincolo, din viaţa de apoi. Încălcînd legile de aici, vei fi pedepsit Dincolo, pentru că legile umane sînt o reflectare a Legilor Universale. (Socrate atinge aici un punct de vedere tradiţional, păstrat şi transmis pînă astăzi de societăţile iniţiatice).

- De aceea, nu voi evada. Nedreptatea care mi s-a făcut la proces vine de la oameni, nu de la Legi, şi va fi recunoscută mai devreme sau mai tîrziu. De aceea, nu ne interesează opiniile celor care ne pot acuza de frică. În ce-i priveşte pe copii, ei vor fi îngrijiţi de prieteni, după execuţia mea.

În faţa acestei demonstraţii, Criton renunţă la punctul său de vedere.

Observaţii moderne.

- Socrate consideră că Legile şi Cetatea care se naşte din aplicarea lor sînt superioare interesului individual. Statul modern nu mai e o Cetate antică.

- Statul modern nu-şi mai poate mulţumi toţi cetăţenii. Şi nu vorbim despre tiranie, în care legile sînt impuse cu forţa de cel puternic, în defavoarea celui slab. E vorba despre statul democratic modern, în care opoziţia politică este legitimă. –

- În statul democratic modern, legile se respectă, însă nu mai au caracter absolut, ci au devenit simple convenţii, care pot fi schimbate de către cei aflaţi la putere. Mai mult, Statul poate fi confiscat de forţe politice sau de birocraţii care îl folosesc abuziv, sub pretextul  “interesului de stat”. Astfel, cetăţeanul intră într-o relaţie de suspiciune cu Statul, dacă nu de antagonism. A devenit moral să te opui unui stat opresiv.

- A apărut o sferă privată, în care omul se poate forma şi trăi, în afară şi în opoziţie cu statul şi cu legile lui. Iar viaţa individului s-a transformat în valoare supremă. Pentru a o salva, orice e premis. Nu există un Dincolo, nici Legi Universale, cu reflectarea lor în lumea oamenilor. Legile umane sînt simple convenţii. În anumite circumstanţe, convenţiile pot fi rupte. Individul e singurul său judecător.

- Legile modernităţii tind să mulţumească opiniile majoritare din societate, nu Adevărul, Binele şi Frumosul. Influenţînd opinia publică prin mass media, cei interesaţi pot modifica legile, cu acceptul majorităţii. Dar majorităţile nu vor fi niciodată calificate.

Unde este mai bine de trăit? În Cetatea lui Socrate sau în statul modern?