Poarta Magică din Împărăția Pisicilor

Parcul Borghese

Patrulă în parc

Templul Dianei

Vineri, 12 mai. Ca orice metropolă modernă, Roma este o lăbărțare urbană, cu suburbiile întinzîndu-se pe o suprafață imensă. La fel era și în era imperială, cînd Hadrian își petrecea timpul la vila sa din Tivoli, la vreo 35 de kilometri de oraș. Numai că împăratul nu mergea cu metroul. Față de el, locuitorii de azi ai Cetății Eterne au pierdut din stil dar au cîștigat în eficiență – rețeaua de transport subteran acoperă mare parte din suburbii. 

La nord și la sud de Roma

Ca să ajung la Vila Borghese, o galerie de artă aflată în nordul orașului, cobor din metrou la stația „Piazza di Spagna”. De aici, printr-un tunel cu trotuare rulante, ajungi direct la intrarea unui parc imens, desenat de arhitecți, pe la 1605, pentru cardinalul Scipione Borghese, nepotul Papei Paul al V-lea. E umbră și răcoare, ici-colo cîte un tînăr face jogging, polițiști călare trec pe alei, umflîndu-și pieptul cînd observă că-i fotografiez, romani bătrîni își plimbă cîinii. În cîteva minute am ajuns la Vilă. Nu e încă ora 9.00 dar s-au format deja cozi. Aici nu merge să cumperi bilet – rezervările se fac pe internet. Așteptînd să intru, răsfoiesc cîteva ziare pe care le-am cumpărat la metrou. “La Repubblica” are 64 de pagini, format mare, și un supliment de week-end, full color, de 164 de pagini, “Corriere della serra” e un pic mai voluminos. În fiecare, pe lîngă temele politice, economice și sociale ale zilei, găsesc numeroase pagini culturale și de idei. “Repubblica” are un reportaj de opt pagini intitulat “Femeile din Teheran”, care prezintă situația sexului frumos din republica ayatollahilor, “Corriere” dedică spațiu larg tîrgului de carte de la Torino și noului film al lui Michael Hazanavicius (cîștigătorul Oscarului 2012, pentru “Artistul”), despre Jean-Luc Godard. O comparație cu presa cotidiană de la noi mi se pare de prisos.

Mozaicuri antice

Caravaggio - Bacchus bolnav

Rafael - Doamna cu licornul

Cranach - Venus și Amor

În fine, Vila Borghese își deschide porțile. Mă plimb din salon în salon, cu încîntare. Am venit pentru sculpturile lui Bernini dar muzeul îmi depășește așteptările – de la mozaicurile antice cu gladiatori pînă la pinacotecă, spectacolul are clasă. Îmi place îndeosebi vinețiul “Bacchus bolnav”, autoportretul scandalagiului Caravaggio. Ce figură a mai fost și tipul ăsta! Născut în 1571, în Lombardia, la granița mereu disputată dintre Ducatul Milanului și Republica Venețiană, Michelangelo din Caravaggio va picta ca un geniu și va trăi ca un tîlhar! Adolescent, studiază anatomia și tehnica perspectivei. La 21 de ani, vine la Roma – ziua lucrează, noaptea își vinde tablourile pe cîțiva bănuți, pe care îi cheltuie numaidecît pe băutură și femei. Pandolfo Pucci, juristul Curții romane, îl adună de pe drumuri și îi găsește comenzi. Ca răsplată, Caravaggio fuge în lume cu pupila lui Pucci, Alexandra! Cumințit, se întoarce în oraș, unde se îmbolnăvește de malarie - și își revine miraculos din comă, trezindu-se într-un azil, printre muribunzi, bolnavi de ciumă și nebuni (“Bacchus bolnav” e taman din perioada aceasta). La 25 de ani cunoaște faima, tablourile sale se vînd din ce în ce mai bine, la 30 – e tîrît în diverse procese, la 35 îl omoară în duel pe un rival, el însuși fiind rănit foarte grav! Arestat, evadează din temnițele romane și fuge în mijlocul Mării Mediterane, la cavalerii Ordinului de Malta. În Malta, pictează portretul Marelui Maestru și depune jurămînt de castitate, sărăcie și ascultare dar schimbă pumni cu primul cavaler care-l enervează și ajunge din nou în temniță. Altă evadare, altă fugă, Sicilia, Palermo, Napoli, lovituri de sabie și trăsături de penel, într-un vîrtej amețitor. Moare la 39 de ani, lăsînd în urmă o reputație de aventurier și o serie de tablouri puternice, realiste, pline de tenebre, în care prostituate și tîlhari pozează drept sfinte și zei antici. Nu e de mirare că viața lui Caravaggio i-a inspirat pe atîția – la magazinul Vilei Borghese, găsesc pînă și albume cu benzi desenate de Milo Manara, “Paleta și Spada”.

Bernini - Răpirea Proserpinei

Bernini - Răpirea Proserpinei (detaliu)

Bernini - Adevărul gol-goluț

În pinacotecă, îmi mai atrag atenția o “Coborîre de pe Cruce” a lui Rafael, cu chipuri frumoase, chiar și în durere, „Amorul Sacru și Amorul Profan”, alegoria lui Tițian, rebus renascentist din seria care va culmina cu “Păstorii din Arcadia”, în care profanii își închipuie că descoperă cine știe ce mistere, și o „Venus” a lui Cranach, goală-goluță și filiformă, cu pălărie și colier, cam ca anorexicele dansatoare de cabaret de la “Crazy Horse”.  În fine, cîteva vorbe despre operele lui Bernini – “Răpirea Proserpinei”, “David”, “Apollo și Daphne”: marmura s-a transformat în carne, degetele se afundă în ea, marmura s-a transformat în pînză și flutură, bătută de un vînt care a împietrit, marmura s-a transformat în sînge și umflă venele eroilor pregătiți de atac. Sculpturile acestea trebuie văzute, nu se lasă povestite. La plecare, în parc, descopăr alte surprize – un templu neo-clasic închinat Dianei și recreerea shakespeareanului teatru “Globe”, sub arborii mediteraneeni ai Cetății Eterne.

Coloseumul Pătrat

După o pauză de cafea, pe terasa Galeriei Naționale de Artă Modernă (GNAM), cu ochii către Accademia di Romania, mă pun din nou în mișcare. O scurtă plimbare către “Piazza di Spagna”, cu popas la “Trinita dei Monti”, biserica regilor Franței, și coborîre pe Treptele Spaniole, pline de turiști, așa cum nu-mi place mie, ca să ajung din nou la metrou și să o pornesc de data asta către sud. Caut să văd o relicvă a epocii mussoliniene, așa-numitul “Coloseum Pătrat”, o clădire făcînd parte dintr-un soi de „Oraș Olimpic”, proiectat pentru jocurile din 1942, care nu s-au mai ținut din cauza războiului. Merg prin subteran de mă plictisesc dar, pînă la urmă, tot ajung. Sînt în zona EUR (Esposizione Universale di Roma), dominată de clădiri impozante de birouri, în stil modernist. În mijlocul lor, pe o colină, “Coloseumul Pătrat” se zărește de departe. 

Coloseumul Pătrat

Mă plimb îndelung în jurul său și mă încearcă sentimente amestecate. E un exemplu tipic de artă fascistă, cu statuile sale gigantice și bădărane, cu formele sale pure și crude. E monstruos și impresionant, deopotrivă. Pe frontispiciul său stă scris: “Un popolo di poeti, di artisti, di eroi, di santi, di pensatori, di scenziati, di navigatori, di transmigratori”. Nu mai e nevoie de traducere și sună bine, măgulitor, chiar dacă este emfatic. Astăzi, aici funcționează “Palazzo della Civilta del Lavoro” – dar n-am timp să vizitez expoziția, cu copiile după basoreliefurile “Columnei lui Traian” cu tot. Nu voi uita niciodată Coloseumul Pătrat. Chiar dacă nu a trezit în mine teroarea solitudinii formelor pure, inumane, ca în tablourile lui de Chirico, îl consider superior artistic fascistei noastre “Case a Poporului”.

Pe urmele marchizului de Palombara

Sîmbătă, 13 mai. Călătoria mea la Roma se apropie de sfîrșit. După-amiază am avion de pe „Fiumicino” dar, pînă atunci, tot mai am timp să descopăr ceva. Știu că prin apropiere de hotel se află “Porta Magica”, tot ce a mai rămas din vila marchizului Massimiliano Palombara (1614-1685), un prieten al astrologilor și alchimiștilor. Aici, confrații într-ale filosofiei hermetice se întîlneau și experimentau, într-un atelier din vilă. Se spune că, în urma unui experiment reușit, alchimiștii ar fi găsit formula transmutației, pe care au săpat-o în piatra unei porți. Altă variantă ar fi aceea că marchizul ar fi descoperit Piatra Filosofală în tratate vechi, dar că n-ar fi putut s-o înțeleagă și a lăsat-o viitorimii, ca pe o enigmă. Așa sau altminteri, cert e că această Poartă Magică, aparținînd grădinii secrete a lui Palombara, există și astăzi, purtînd inscripții în latină și simboluri alchimice. Vila a fost demolată, pentru a se construi Piața Vittorio Emanuele II, dar frontonul s-a conservat, cu Poartă cu tot, fiind azi de văzut într-un mic parc de lîngă gara Termini.

Poarta Magică

Poarta Magică - detalii

Acestea fiind zise, alchimistul din mine își cere drepturile – îmi iau aparatul de fotografiat și carnetul de notițe, mă orientez pe Google și iată-mă ajuns în cea mai rău-famată zonă a Romei. Aici sînt în mijlocul comunității chineze și pachistaneze, dar nu există un Chinatown, dimpotrivă... Apartamentele mizerabile au cîte opt, cîte zece chiriași, negoțul se face pe stradă, poliția evită să intre noaptea în cartier. Mă rog. Dimineața, locul e pașnic, dacă faci abstracție de homleșii dormind în parc, pe cartoane. Acum, locul vilei marchizului de Palombara e năpădit de buruieni, prin care mișună cele mai răpciugoase pisici. Parcă am ajuns în Împărăția Pisicilor, ca în romanele lui Murakami. Chestia e că un gard solid de metal mă oprește să ajung la Poartă, așa că o studiez de la distanță, prin obiectivul aparatului de fotografiat. Încadrată acum de două statui monstruoase ale zeului egiptean Bes, un pitic cu capul mare, găsite în timpul săpăturilor arheologice la Templul lui Isis, din Quirinale, Poarta Magică încă își mai provoacă vizitatorii, cu enigmele ei. O interpretare amănunțită a inscripțiilor a dat-o Elemire Zola, într-o carte din 1963, așa că nu voi insista prea mult asupra lor. Totuși, una îmi place în mod deosebit și o notez aici: „Qvanto in tva domo nigri corvi partvrient albas colvmbas tvnc vocaberis sapiens”. Atunci cînd, în Casa ta, Corbii cei Negri se vor transforma în Albi Porumbei, atunci te vei putea numi înțelept. Adică atunci cînd, prin alchimia psihologică, vei transforma adversitățile în avantaje, te vei putea numi înțelept. Ceea ce mi se pare valabil și pentru adversitățile întîlnite de călător în drumul său. Poarta Magică mi-a dat cea mai bună încheiere pentru acest reportaj.

Triumful Barocului

Piața San Pietro

Fațada Basilicii San Pietro

În interiorul Basilicii San Pietro

“Barocul e arhitectura cupolelor, a ordinului gigantic, a ornamentelor chinuite, a formelor explozive, a lirismului ecleziastic, a frontoanelor rupte sau curbe, a fațadelor concave, convexe sau ondulate pe curbe savante, a efectelor teatrale de perspective”, scria undeva G.M. Cantacuzino. Astăzi îmi propun să verific definiția arhitectului, pornind de la cîteva biserici romane remarcabile – “Sf. Petru”, „Sant’Andrea al Quirinale” și „San Carlo alle Quattro Fontane”. Bașca prima biserică iezuită din Roma – "Gesu". Dar va trebui să mă mișc repede – ieri, după vizita la Vatican, mi-a fost imposibil să intru în “San Pietro”, cozile de așteptare fiind imense. 

La prima oră, iată-mă în celebra piață, străjuită de colonada lui Bernini, brațele deschise ale Bisericii Catolice către întreaga lume. De aici, domul lui Michelangelo este invizibil, fațada imensă a bazilicii (114 m) ocupînd toată perspectiva. Coloanele gigantice au 45 de metri înălțime, sprijinind un fronton masiv. Pe atic se înalță 13 statui, reprezentîndu-i pe Iisus, Ioan Botezătorul și 11 apostoli – cel de-al doisprezecelea, Sf. Petru, se află în interior. La mijlocul fațadei se deschide “Loggia Binecuvîntării”, balconul de unde Papa își rostește rugăciunea “urbi et orbi”. Nu am prea mult timp să casc gura – coada avansează rapid, trec prin detectoarele de metal și pășesc în cea mai mare biserică a creștinătății. Efectul e de nedescris – parcă nici în “Sf. Sofia” nu m-am simțit atît de mic. Nava mediană e lungă de 218 m, transeptul are 154! Lumina dimineții cade blînd pe imensa pardoseală de marmură, spălată de două tractorașe, care se plimbă de colo-colo. Aici ar încăpea 60 de mii de oameni – cam cît populația Curții de Argeș și a Cîmpulungului la un loc! În mijloc, baldachinul lui Bernini, un extravagant monument baroc, cu coloane de bronz, înalt cît un bloc de patru etaje, pare un pătuț de copil. Îți trebuie ceva timp să te apropii de altar. Iluminat savant din spate, într-o dantelărie de heruvimi și serafimi, Sfîntul Duh în chip de porumbel își întinde aripile peste credincioși.

Cupola Basilicii San Pietro

Sf. Petru

Pieta

Mă plimb dintr-o parte în alta, trăgînd cu ochiul ba la decorațiuni, ba la vizitatori. Aici, un grup de magrebieni se roagă în franceză, în jurul unui preot negru ca abanosul – femeile poartă turbane și rochii lungi, înflorate, iar bărbații își scapără bijuteriile de aur. Acolo, turiste nordice în pantaloni scurți se fotografiază cu mîna pe statuia Sfîntului Petru, a cărui sanda e tocită de atîta evlavie. Monumentul Papei Alexandru al VII-lea ascunde un schelet care, cînd ți-e lumea mai dragă, apare de niciunde, etalînd o clepsidră și o coasă – “memento mori”. Iar celebra “Pieta” scînteiază după zidurile de sticlă antiglonț, ridicate în 1972, după ce un dement care se credea Iisus Hristos a atacat-o cu un ciocan. Sub dalta vrăjitorului Michelangelo, marmura a devenit diafană, fluidă, unduiește ca un voal, iar chipul Fecioarei radiază o tristețe senină. În fața acestei capodopere, timpul zboară pe nesimțite. Mă smulg însă din visare – mi-am propus să urc în cupolă. Dar cum orice ascensiune trebuie să înceapă cu o coborîre, cobor și eu în catacombe – aici, papii își dorm somnul de veci. După un zid roșu, protejat de agitația turiștilor, arheologii au găsit ceea ce pare a fi mormîntul Sfîntului Petru, piatra de temelie a Bisericii lui Hristos.

Urcînd în cupolă

Grădinile Vaticanului

Farfuria răsturnată a Panteonului

Și acum – urcarea! Întîi cu un ascensor, care te poartă la baza cupolei. Aici poți vedea îndrăzneala constructorilor, care au ridicat uriașa structură pînă la o înălțime de 136 de metri. Diametrul cupolei este de patruzeci de metri, cît jumătatea unui teren de fotbal. Te poți plimba de jur-împrejur, pe o galerie îngustă, aruncînd priviri înfrigurate către furnicile de jos. Apoi, cu piciorul, prin interiorul cupolei, pe scări în spirală, din ce în ce mai înguste, pînă la lanternă. Ascensiunea nu e recomandată cardiacilor și nici claustrofobilor, chiar dacă, din loc în loc, nișele luminatoarelor îți permit să te odihnești. Ajuns în vîrf, cu inima bătîndu-mi în gît, îmi trag sufletul și nu mă mai satur privind – spre sud, zăresc inconfundabila “farfurie” răsturnată a Panteonului, spre nord, grădinile papale, ca niște tapiserii geometrice, din care se înalță antenele Radio Vatican. La coborîre, efortul e mai mic, mușchii solicitați sînt alții – calea sigură spre febră musculară. Dar merită – descopăr uimit cîteva terase cu cafenele și pizzerii, așa că îmi beau obișnuitul cappuccino printre porumbei !

Schimbarea Gărzii la Vatican

Din nou, traversez Tibrul și o iau pe Corso Vittorio Emanuele II, spre Piazza della Rotonda. Dau repede peste biserica iezuiților, „Gesu”, ridicată la sfîrșitul secolului al XVI-lea, primul semn al Contrareformei. Fațada mă lasă rece, în schimb interiorul e impresionant, cu statuile sale masive și cu picturile trompe l’oeil de pe tavanul navei, care par ceruri ce se deschid. Ai naibii iezuiți au mai pus și o oglindă înclinată la 45 de grade, astfel încît privitorul să aibă senzația că pică în sus! Zăresc și un grup statuar alegoric, “Triumful Credinței asupra Idolatriei”, în care frumoasa Credință îi trage un picior, la propriu, Apostaziei – Luther mai lipsea, în flăcările iadului! Sătul de atîta propagandă, mă retrag către un altar micuț, unde aprind o lumînare Madonnei della Strada, patroana călătorilor. 

Panteonul...

... și muzica lui

Oculus

La Panteon, lume ca la circ, în jurul unui muzician bătrîior, care cîntă piesele trupei “Pink Floyd”. De fapt, bagă și el cîteva note, pe fundal înregistrat, însă efectul mi se pare reconfortant, după atîta baroc, așa că-i scap și eu cîțiva euro ! Îmi mulțumește cu un reverb – e slab, seamănă cu un Hristos îmbrăcat în blugi jegoși. Cu muzica lui în minte, intru în templul tuturor zeilor. Are două mii de ani și a scăpat neatins, în mod miraculos. Domul casetat face toți banii – în centru, Oculusul, deschizătura rotundă, cu un diametru de zece metri, permite luminii să pătrundă. E un excelent exemplu al cheii de boltă care echilibrează forțele contrare, chiar cînd pare că lipsește. E o metaforă a lui Dumnezeu, nevăzut dar prezent. Iarna, prin Oculus, stropii de ploie cad direct pe podeaua de marmură, într-un efect de neuitat. Panteonul, minune a ingineriei romane din timpul lui Hadrian, adăpostește astăzi mormîntul simplu al divinului Rafael, mort tînăr, în plină glorie.

Revoluționari!

Sant'Andrea al Quirinale

San Carlo alle Quattro Fontane

S-a făcut după-amiază și abia îmi mai tîrăsc picioarele, urcînd colina Quirinalului, dar nu renunț să văd încă două biserici, mai mici dar interesante, “Sant’Andrea” și „San Carlo alle Quattro Fontane”. Le găsesc închise, pînă la ora 16.00, așa că profit de ocazie să mănînc ceva și să mă odihnesc sub palmierii dintr-un părculeț, dominat de statuile încruntate ale unor revoluționari din “Risorgimento” – or fi carbonari, or fi garibaldini? Naiba știe, cert e că îmi plac, cu mantiile lor pînă la pămînt, cu tricornul pe frunte! Timpul trece repede în parc. În jur, romanii se plimbă, mănîncă sau se bucură de plăcerile conversației. Cîțiva dorm la umbră, pe pături aduse de-acasă. M-aș culca și eu dar de-aia am venit la Roma, să dorm? Hotărăsc că da - și moțăi pe-o bancă, pînă la deschiderea bisericilor...

“Sant’Andrea al Quirinale” e numită „perla barocului” și chiar își merită renumele. A fost făcută de același omnipotent Gian Lorenzo Bernini, cel mai mare sculptor al secolului al XVII-lea, creator al stilului baroc. Născut la Napoli, se va stabili de tînăr la Roma, perfecționîndu-se în artă, influențat de antichitatea greco-romană. Sub patronajul Papei Urban al VIII-lea (1623-1644), Bernini va intra într-o perioadă de enormă productivitate, devenind arhitect al Catedralei Sfîntului Petru și al Palatului Barberini, folosind sute de asistenți. Catolic fervent, va fi de acord cu hotărîrile Conciliului de la Trento, care stabilise că scopul artei religioase era să educe și să inspire credincioșii, servind ca un instrument de propagandă pentru Biserica Romano-Catolică, amenințată de Reforma din Țările Nordice. “Sant’Andrea al Quirinale” este ca o casetă de bijuterii – un interior oval, care susține o cupolă delicată, împodobită cu statui de îngeri.

“San Carlo alle Quattro Fontane” e la o azvîrlitură de băț distanță, la o intersecție, marcată, într-adevăr, cu patru fîntîni. Clădirea e creația altui arhitect, Francesco Borromini (1599-1667), marele rival al lui Bernini. La început discipol, apoi inamic, Borromini va duce barocul către apogeu, fiind adeptul curbelor neregulate, al concavităților și convexităților, fapt evident la basilica de față, ridicată într-un spațiu îngust. Cupola sa, sprijinită pe arce zvelte, pare că plutește pe lumină. Mult mai puțin norocos decît marele său rival, Borromini își va pierde averea și se va sinucide la 67 de ani. Mă gîndesc la asta, în timp ce mă plimb prin biserică – opinia publică e atît de schimbătoare, ca un fluviu învolburat sau ca văzduhul, artistul, oricît ar fi de înzestrat, nu poate fi niciodată sigur de bunăvoința publicului, talentul nu garantează fericirea. Unii trec ușor prin viață și au totul (ca Rafael), alții se iau la trîntă cu lumea și creează scrîșnind din dinți (ca Michelangelo). Unii sînt prinți, alții – cerșetori.

va urma