Pe colina Capitoliului

Monumentul Victor Emmanuel II

După-amiază, a venit momentul să urc pe Capitoliu – cea mai cunoscută colină romană, locul unde, altădată, se găsea Templul lui Jupiter, scena celor mai sacre ceremonii religioase și politice. Această alăturare îi miră doar pe oamenii moderni, care cred că una e una și alta e alta – de fapt, puterea temporală s-a desprins abia recent, la scară istorică, de sub autoritatea spirituală, iar consecințele au fost, mai degrabă, dezastruoase. Regele romanilor era și Pontifex Maximus, cel mai mare din colegiul preoților – periodic, el urca pe Capitoliu, oficia ceremoniile și ghicea viitorul după zborul păsărilor. Astăzi, ar fi greu s-o mai facă – nu numai că au dispărut vulturii (văzduhul fiind plin de pescăruși) dar pînă și Capitoliul a dispărut, în spatele unui monument imens.

Statuia lui Cola di Rienzo

“Il Vittoriano”, cum îi spun localnicii, a fost ridicat la începutul secolului al XX-lea, în onoarea lui Victor Emmanuel al II-lea, regele din Casa de Savoia sub care s-a înfăptuit unificarea Italiei. Seamănă un pic cu o mașină de scris sau cu un tort pentru uriași, dar e din marmură albă de Brescia și are în centru statuia ecvestră a Regelui. Pe treptele monumentului, mulțimi de turiști fac fotografii, se odihnesc sau discută, furnici în mușuroi. Îi ocolesc cu dificultate și iată-mă  la poalele unei scări care urcă, în pantă lină, către Piazza del Campidoglio – este celebra „Cordonata”, desenată de însuși Michelangelo – de-o parte și de alta, statuile imense ale lui Castor și Pollux te invită, parcă, la ascensiune. Este una dintre cele mai frumoase priveliști romane. Pe dreapta, printre flori, o statuie mai mică amintește de Cola di Rienzo, tribun al poporului. N-am timp de el – mă grăbesc să ajung sus, în Piazza del Campidoglio. Michelangelo și-a făcut bine treaba. Piața este ca o scenă de teatru trapezoidală, închisă pe trei părți de fațadele unor clădiri monumentale („Palazzo dei Conservatori”, „Palazzo Senatorio” și „Palazzo Nuovo”), și are în centru statuia ecvestră a Împăratului Marcus Aureliu. Aici îi primeau papii pe regii jefuitori ai Franței, ca să le amintească de măreția Imperiului Roman.

Palazzo dei Conservatori

Piazza del Campidoglio

Fluviul Nil

Vedere de pe Capitoliu

Doi giganți culcați împodobesc, de asemenea, scările de la „Palazzo Senatorio” – sînt fluviile Tibru și Nil, purtînd fiecare un corn al abundenței. Ei încadrează o statuie a Minervei, plasată într-o nișă centrală. Clădirea, sediu al Senatului Romei din secolul al XII-lea, nu se vizitează. În schimb, celelalte două, numite Muzeele Capitoline, sînt deschise publicului și cuprind colecții de artă spectaculoase. În Palazzo dei Conservatori, mă plimb îndelung printre sculpturi din Antichitatea greco-romană. Aici se află grațiosul “Spinario”, un bronz din secolul I Î.Hr, înfățișînd un băiețel ocupat să-și scoată un spin din picior, dar și resturi ale unei statui colosale, înfățișîndu-l pe Constantin cel Mare (s-au păstrat capul, piciorul și mîna). Statuia era din bronz, doar membrele și capul erau din marmură. Cei vechi excelau în astfel de tehnici – existau statui criselefantine, din fildeș și aur, dar și altele, din mai multe feluri de marmură. Văd și celebra “Lupa capitolina”, cu tot cu gemenii Romulus și Remus, efigia latinității. De fapt, lupoaica e un bronz etrusc, cei doi copii au fost adăugați abia în secolul al XV-lea. La etaj, într-un spațiu generos, luminat formidabil, se află originalul statuii  împăratului Marc Aureliu, singura statuie ecvestră păstrată din antichitate (cea din piață e o copie). Superb executată, din bronz aurit, îi izbește pe vizitatori prin forță și masivitate. În Evul Mediu circula chiar o legendă – se spunea că opera de artă se acoperă singură cu o foiță de aur, iar cînd treaba va fi completă, lumea se va sfîrși. Alături, este expusă o altă capodoperă – un leu care mușcă și îngenunchează un cal.

Statuia ecvestră a lui Marcus Aureliu

Leu devorînd un cal

Faunul roșu

Un cal troian...

Trec repede pe lîngă un cap de Meduză, operă a lui Bernini, ca și prin pinacoteca de la etajul doi (unde e expus un senzual “Sf. Ioan Botezătorul”, semnat Caravaggio), ca să vizitez și „Palazzo Nuovo”, cu bogata sa colecție de sculpturi. Vedetele sînt “Venus Capitolina”, copie romană după originalul lui Praxitele, un “Gal murind”, un „Discobol” și un expresiv “Faun roșu”, care i-a bucurat privirile împăratului Hadrian. Sînt uimitor de frumoase, ca și mozaicurile extrase din vila împăratului, de la Tivoli, înfățișînd scene domestice, păsări și animale. La sfîrșit, obosit, mă odihnesc puțin pe marginea bazinului în care un alt zeu fluvial își varsă unda de răcoare. Apa susură încetișor, cu un efect relaxant, pe care doar un bărbat obosit îl poate aprecia pe deplin – în consecință, hotărăsc să numesc această divinitate Zeul Prostatei și să-i aduc ofranda de la sine înțeleasă!

Spinario

Capul lui Constantin

Cu Zeul Prostatei...

Din Piazza del Campidoglio se ajunge ușor la una din bisericile interesante ale Romei – “Santa Maria in Aracoeli” (cea cu Altarul în Cer, cum ar veni). Ridicată în secolul al VI-lea, pe locul fostului Templu al Junonei, basilica refolosește materiale mai vechi, una dintre coloane fiind inscripționată ca provenind “a cubiculo Augustorum”, adică din dormitorul împăraților romani. Tavanul casetat, împodobit cu aur și motive navale, celebrează victoria Creștinătății împotriva Otomanilor, în marea bătălie navală de la Lepanto. Și tot de aici, turiștii ajung ușor la Stînca Tarpeiană, un loc de care se leagă o legendă atroce, povestită de Plutarh. Cînd Sabinii au venit cu armata împotriva Romei, ca pedeapsă pentru fiicele, surorile și soțiile răpite, pe Capitoliu era o fortăreață greu de cucerit. Titus Tatius, regele sabinilor, și-a dat seama că nu o poate lua cu asalt. Dar Tarpeia, fiica șefului garnizoanei din Capitoliu, veni la el și îi spuse că le va deschide poarta, dacă războinicii îi vor da tot ce au pe brațul stîng (referindu-se la brățările de aur ale sabinilor). Regele se învoi. Noaptea, Tarpeia deschise una dintre porțile fortăreței și sabinii puseră stăpînire pe Capitoliu. Cînd trădătoarea veni să-și ceară simbria, Tatius, care o disprețuia, ordonă soldaților să se țină de cuvînt. Astfel, Tarpeia muri strivită de scuturile grele de bronz, care și ele tot pe brațul stîng se purtau, victimă a lăcomiei și a impreciziei lexicale! Asta e o pildă bună pentru toți mînuitorii de cuvinte! Mai tîrziu, stînca va purta numele nefericitei iar romanii o vor folosi pentru a-i arunca în prăpastie pe cei condamnați la moarte.

Cordonata

(va urma)

Roma, caput mundi (II) Profeția Venerabilului Beda

Dimineaţa, Roma este încă somnoroasă, cu obloane trase şi trotuare pustii. Dar liniştea nu durează prea mult. Negustorii de mărunţişuri încep să-şi pregătească tarabele, maşini de aprovizionare intră pe străduţe, lumea se grăbeşte către metrou. Oraşul Etern are două linii principale, iar la a treia se lucrează de mulţi ani – cum subsolul e plin de relicve, mai mult se face cercetare arheologică decît se sapă! Mă îndrept către Colosseum fără mare tragere de inimă – poate că am prejudecăţi, dar arena în care a curs atîta sînge mi se pare un loc blestemat. Aşa credeau şi romanii, cel puţin pînă la Benvenuto Cellini, care povesteşte despre o noapte cu demoni petrecută pe-aici. 

Colosseumul

În Antichitate, „monstrul” se numea Amfiteatrul Flavio, fiind început de Vespasian, din ginta Flavia, şi inaugurat de fiul său, Titus, în primăvara anului 80 d.Hr. Mă plimb pe sub arcade – sînt 80, permiţînd accesul uşor al celor circa 55 de mii de spectatori care încăpeau în tribune. Pentru structurile de rezistenţă, romanii foloseau betonul, completînd restul cu zidărie. Rezultatul, extrem de rezistent, uluieşte şi astăzi. Desigur, văd loja imperială şi “vomitoria”, culoarele prin care spectatorii ajungeau la locurile lor din tribune (şi nu nişte conducte de vomitat, cum îşi închipuie mulţi). Romanii, aceşti americani ai antichităţii, erau bine organizaţi – s-au găsit biletele de intrare în Colosseum, nişte tăbliţe ceramice, purtînd secţiunea şi rîndul!  Construcţia îşi expune azi măruntaiele – reţeaua de camere subpămîntene. De acolo erau scoase, cu scripeţi, cuştile fiarelor, pentru intrări spectaculoase în arenă. Îmi închipui mulţimea pestriţă fremătînd, urlînd, discutînd, mîncînd (focurile bucătarilor ardeau mereu la ultimul nivel) – jocurile durau săptămîni.

În interiorul Colosseumului

În secolul al VIII-lea, Beda Venerabilul, un călugăr benedictin din Anglia, a făcut o profeţie rămasă celebră: „Cît timp va exista Colosseumul, va exista şi Roma. Cînd va cădea Colosseumul, va cădea şi Roma. Cînd va cădea Roma, lumea întreagă va cădea”. Nu cred că vom avea prea curînd ocazia să verificăm – de două mii de ani, clădirea stă în picioare, în ciuda elementelor naturii şi în ciuda jafului uman. Nici cutremurele de la începutul anului (care au întrerupt pentru cîteva ore circulaţia metroului din Roma) nu l-au impresionat.

Arcul lui Constantin

Statui de daci pe Arcul lui Constantin

Lîngă arenă, îmi atrage atenţia Arcul lui Constantin. E cel mai mare arc triumfal din Roma şi a fost ridicat în cinstea victoriei lui Constantin asupra lui Maxenţiu, la Ponte Milvio. Este celebra bătălie în care, se spune, Constantin a zărit pe cer o cruce, avînd revelaţia “In hoc signo vinces”. Mă impresionează mai ales statuile dacilor, „împrumutate” din Forul lui Traian şi medalioanele din epoca lui Marc Aureliu. Împăraţii nu se sfiau să ia – ce să facă şi ei dacă orice piatră din Roma era o operă de artă!? Mă uit la daci şi nu mă mai satur. Te-ai aștepta să vezi figurile unor prizonieri, disperați pentru viața lor, implorînd mila învingătorilor. Și găsești chipurile unor bărbați nobili, contemplativi, senini, de-o vîrstă cu veșnicia! Ce i-a îndemnat pe romani, îndeosebi batjocoritori și cruzi, să-și respecte într-atît adversarii încît să-i sculpteze la dimensiuni monumentale și în cele mai bune materiale? Desigur, anumiţi împăraţi romani au fost din neamul tracilor sau al ilirilor, nu e un secret că însuşi Constantin se trăgea dintr-un neam de iliri, fiind născut în Moesia Superior, la Naissus, actualul oraş Niş, din Serbia. Dar nu cred să fie numai respectul pentru spiţa strămoşilor. Postura aceasta a mîinilor ce se odihnesc una peste alta, privirea pierdută în depărtare, demnitatea trăsăturilor - toate sugerează un secret pe care aş vrea să-l înţeleg.

Forumul

Ruinele Templului lui Saturn

Cu biletul cumpărat la Colosseum, am acces şi în Forum, de fapt o succesiune de pieţe publice şi ruine de edificii, inima Romei antice. Locul s-a transformat într-un parc imens şi liniştit, în mijlocul agitaţiei oraşului contemporan, unde vizitatori din toată lumea (dar şi şcolari, aduşi cu clasa) vin să simtă măreţia trecutului imperial. Şi chiar o simţi – e suficient să priveşti ruinele gigantice ale  Basilicii lui Constantin şi Maxenţiu, eleganţa templului lui Antoninus şi Flavia sau masivitatea brutală a Arcului lui Titus (cu basoreliefuri care îi fac pe evrei să plîngă şi astăzi, pentru că înfăţişează jaful Templului). Mă aşez pe o lespede milenară, la umbră, şi scot din geantă „Portretele” lui Plutarh. Să citeşti Plutarh pe Via Sacra? Asta înseamnă să fii mafiot! Mă amuz cu portretul de tinereţe al lui Cezar, care a făcut atît de bine pe filfizonul, ascunzîndu-şi ambiţiile, încît Cicero a exclamat: “Cine ar fi crezut asta din partea unuia care se scărpina în cap cu un singur deget, ca să nu-şi strice freza?”. Pe lîngă mine, turiştii trec domol, vorbind în toate limbile pămîntului.

Basilica lui Constantin și Maxențiu

Jefuirea Templului din Ierusalim - scenă pe Arcul lui Titus

Forumul, urmașul Agorei! Dacă templul grecesc este construit pe o înălțime, uimind călătorul prin apariția sa luminoasă în mijlocul naturii, Forumul roman face loc, în mijlocul orașului, pentru aceeași întîlnire cu sacrul. Coloane și statui ritmează mersul celui care se apropie de Templu, înlocuind natura cu arhitectura. Mă conving, încă o dată, că în civilizațiile tradiționale, nimic nu este întîmplător. Ca intersecție a celor două axe principale ale orașului (Cardo și Decumanus), Forumul este un Buric al Pămîntului – de altfel, găsesc lîngă Arcul lui Septimiu Sever o clădire rotundă, înfățișată drept "Umbilicus urbis Romae". Ori, dacă Roma e capitala lumii, atunci...  Aici, Tradiția ne învață că e o trecere spre Lumea Cealaltă.

Scene de pe Columna lui Traian

La prînz, sub soarele deja dogoritor, părăsesc locul, ieșind pe Via dei Fori Imperiali. Mă îndrept spre Columna lui Traian, evitînd tot felul de comercianți stradali și „centurioni” moderni. Din păcate, nu mă pot apropia îndeajuns, ca să exclam: “Un dac a coborît de pe Columnă!”. Forumul lui Traian este la cinci metri sub nivelul străzii și e îngrădit. Mulțumesc în gînd Papei Grigore cel Mare care a protejat zona și a recuperat urna cu cenușa împăratului, ascunsă la baza Columnei. Marmura strălucește și văd, din nou, profilul strămoșilor noștri, luptînd, construind, sacrificîndu-se, în confruntarea cu un adversar superior militar. E certificatul de naștere al poporului român - și mă simt mîndru.

(va urma)