Harta Cerului, harta Sufletului

Fig. 1 - Zodiacul de la Aninoasa

În pridvorul mănăstirii argeșene Aninoasa există o imagine extraordinară a lumii și a creaturilor din ea, așa cum și-o închipuia un zugrav valah, din secolul al XVIII-lea (fig. 1). Pe boltă, Isus Pantocratorul este Axul cerului stelelor fixe, iar cele 12 constelații zodiacale îl înconjoară, ca obada Roții cosmice. Emanațiile Principiului trec prin filtrele Semnelor și se coboară asupra creaturilor de pe pămînt. Într-un loc vedem cetele sfinților, în jurul unei biserici, într-altul, necredincioși care petrec, îmbătați de bogății și ranguri. Colo – o familie de centauri, la vînătoare, dincolo – o scorpie cu șapte capete iese din mare. Un inorog se încleștează în bătălie cu un urs, lei răcnesc, berzele își hrănesc puii cu șerpi, culeși din mlaștini, cerbii se avîntă pe înălțimi. Ba mai vedem și oameni fără cap sau cu un singur picior, pierduți prin pustiuri – minunată ilustrare a necunoscutului, semănînd izbitor cu hărțile medievale ale Apusului, acelea cu “Hic sunt Leones”, „Hic sunt Dracones”. Cum a ajuns ca o asemenea imagerie să împodobească o mică biserică valahă? Asta e simplu de explicat. Evident, zugravul a fost influențat de ideile din cărțile populare care circulau în acele timpuri, fapt demonstrat de academicianul Nicolae Cartojan. Din “Alexandria”, îl avem pe Por Împărat, adversarul din Indii al lui Alexandru Macedon. Din “Fiziolog”, carte de simbolistică animalieră, tipărită inițial în secolul al doilea după Hristos în Alexandria Egiptului, vin dobitoacele reale sau imaginare. Mai greu de înțeles e ce legătură are acest Bestiar cu religia creștină.  Și nu vom înțelege, dacă nu acceptăm ideea că imaginile vin dintr-o sursă mult mai veche de înțelepciune, preluată parțial de creștinism – vorbim despre Astrologie, o știință sacră, aparținînd Căii de Mijloc, cu înțelesuri pierdute, uitate sau răstălmăcite. N-ar trebui să ne mirăm – așa funcționează religiile. Se ridică pe straturi mai vechi, schimbîndu-le numele, păstrîndu-le funcțiunea. Zodiacul de la Aninoasa nu e o excepție. O reprezentare frumoasă a Semnelor găsim și la Tismana (fig.2), tot în pridvor. Iar în Occident, catedralele poartă frecvent ceasornice zodiacale, cadrane solare și reprezentări ale Zodiilor, în legătură cu muncile agricole corespunzătoare.

Fig. 2 - Zodiacul de la Tismana

Scurtă istorie a astrologiei

De zeci de mii de ani, omul privește fascinat spectacolul nocturn al bolții înstelate, cu defilarea maiestuoasă a constelațiilor sale, cu mersul planetelor, direct sau retrograd. Observă cum crește și cum descrește Luna. Vede Soarele răsărind într-un Semn zodiacal, urcînd pe boltă, din ce în ce mai sus, pentru ca apoi să coboare spre asfințit. Toate aceste mișcări îl familiarizează cu ideea ciclurilor și ritmurilor naturii, pe care trebuie să le urmeze, dacă vrea să supraviețuiască. Se consideră că omul de Neandertal, trăitor în urmă cu 100.000 de ani, era predominant nocturn și influențat în ritualurile sale de Lună. Cele mai vechi artefacte astrologice (cranii de animale marcate cu 12 semne) au cam 15 mii de ani. Pe teritoriul țării noastre s-au descoperit statuete feminine, aparținînd culturii Cucuteni (4600-4500 î.Hr.), care purtau în pîntec 28 de semințe, trimițînd direct la ciclul lunar și la fertilitate. În jurul anului 3000 î.Hr., apar orașele Orientului Apropiat. În Mesopotamia, astrologii zeului Soare gravează tăblițe cu mersul astrelor (70 au ajuns pînă la noi) și constituie calendarul cu 12 luni, fiecare de 30 de zile. Pe la 3000 î.Hr, chinezii înțeleg că omul face parte dintr-un ansamblu cosmic mult mai vast și că este influențat de astre. În “Vede”, indienii vorbesc despre karma și ciclul reîncarnărilor. În mileniul al doilea î.Hr., babilonienii ridică ziguratte, turnuri sacre pentru observarea cerului. În Egipt, piramidele și templele arată peregrinarea zeului Ra și a sufletului faraonului, care-l însoțește după moarte. Pitagora și Platon învață astrologia în templele egiptene. Grecii lui Alexandru preiau moștenirea babiloniană și o transmit mai departe romanilor. La nașterea lui Hristos, trei magi de la Răsărit observă fascinați o supernovă. În Europa pădurilor neguroase, druizii, preoții celților, folosesc hărți astrale gravate pe discuri de bronz – legenda regelui Arthur și a celor 12 cavaleri ai Mesei Rotunde are un posibil substrat astrologic. Venind mai aproape, sînt de necontestat cunoștiințele despre astre ale preoților lui Zalmoxis – sanctuarul de la Sarmizegetusa stă mărturie. De la romani, astrologia se răspîndește în Evul Mediu creștin, atunci cînd curțile regale și chiar Papa recurg la sfatul cititorilor în stele. Renașterea florentină îi dă o nouă strălucire prin Marsilio Ficino, protestantismul o leagă de neatîrnarea țărilor din nord. În Valahia, stolnicul Constantin Cantacuzino, fost student al universității padovane, se înconjoară cu astrologi turci. Revoluția industrială face posibile gigantice confruntări militare iar dictatorii, de la Napoleon la Hitler, o folosesc în deslușirea momentelor prielnice atacurilor. În fine, contemporaneitatea, cu mass media și computerele ei, pare că democratizează astrologia, punînd-o la dispoziția oricui, de fapt golind-o de înțeles și transformînd-o într-un joc de societate ridicol. Doar aparent...

 “Precum în Cer, așa și pe Pămînt”

De fapt, oare nu cumva astrologia chiar e ridicolă? Da, a născut calendarul și a organizat munca în marile civilizații agricole. Da, a dat mai multe modele ale Sistemului Solar și a calculat distanțele dintre planete, înțelegînd dispunerea lor armonică. Dar pe ce se bazează pretențiile ei de a face predicții, legînd soarta omului de configurațiile astrale ale cerului nașterii? Un credincios va spune că Dumnezeu i-a dat omului liberul arbitru, deci soarta sa nu e scrisă în stele. Iar un ateu va rîde, cerîndu-i astrologului să lanseze un satelit sau să folosească un spectroscop de masă. Și unul și celălalt ignoră principiile Astrologiei și domeniul său de valabilitate. Ca Știință Sacră, Astrologia este o disciplină simbolică. O algebră a influențelor cosmice. Axioma sa, revelată, se rezumă la zicerea hermetică “Ceea ce este Sus, este și Jos”. Precum în Cer, așa și pe Pămînt. Precum în Cer, așa și în Psihicul uman. Cu alte cuvinte, omul este un Microcosmos, reflectînd mecanismele Macrocosmosului. Doctrina tradițională, metafizică, privește universul ca pe un sistem de tip holografic, în care partea reflectă întregul. Iar omul, prin complexitatea sa, care a dus la conștiință, e cea mai clară oglindă a cosmosului. De aici, îndemnul pitagoreic “Cunoaște-te pe tine însuți, ca să cunoști lumea”. Prin mintea umană, pare că se închide un cerc, deschis în urmă cu miliarde de ani, odată cu apariția vieții – materia se gîndește pe sine. Sau, dacă preferați, Creatura începe să-și chestioneze Creatorul. Uneori îl neagă. Alteori îi recunoaște amprenta și se minunează. Oricum, cercetarea, adică reflectarea, există.

Desigur, omul este o combinație de factori genotipali și fenotipali. Astrologia n-a pretins niciodată că astrele ne condamnă la un destin implacabil. Liberul arbitru funcționează, așa cum sînt de netăgăduit influențele importante ale mediului în care trăim. Totuși, cerul nașterii ne influențează psihicul, prin ritmurile în care intrăm, încă de la prima răsuflare. Zodiacul, acea fîșie de cer împărțită de constelații, funcționează ca un generator de energii cosmice diferite, modulate de prezența astrelor – de la Soare la Pluto – ca de tot atîtea filtre, prisme sau lupe. Intuiția amprentării noastre cosmice se verifică statistic, de mii de ani. Degeaba cere astronomul să se măsoare riguros aceste influențe – unde electromagnetice și corpusculi – ca să creadă apoi în ele. Aparatele de măsură sînt încă prea puțin sensibile. Și chiar așa, tot vedem ce se întîmplă cu oamenii în timpul furtunilor solare sau în momentele de lună plină. Astrologia nu e o știință exactă, ci o Artă simbolică. Fără camere cu ceață și dezintegratoare de particule, folosind întîi ochiul liber, apoi luneta și telescopul, uzînd de tabele de efemeride, apoi de calcul computerizat, ea a realizat milioane și milioane de hărți natale, ca niște fotografii ale momentului zero al dezvoltării unui individ. Bazîndu-se pe corelațiile hermetice, ea spune că Zodiile sînt imagini stabile și atemporale, aflate în spatele lumii fenomenelor, că planetele mijlocesc trecerea acestor arhetipuri în temporalitate și efemer, și că aspectele planetare stabilesc o ierarhie a influențelor, care se traduce, pînă la urmă, în viața omului de zi cu zi, reflectată de cele 12 case sau domenii de interes personal (fig. 3).

Fig. 3 - Astrograma Caterinei de Medici

Cunoașterea omului și astrologia

Așadar, astrologia nici nu-l neagă pe Dumnezeu, ca să fie utilă ateilor, nici nu plasează sateliți pe orbită, ca să se folosească la NASA. Atunci, la ce mai trebuie ea omului contemporan, atît de înțepenit în ipostaza utilitarismului? Păi trebuie... În colaborare cu psihologia, poate carta mult mai exact psihicul nostru, contribuind chiar la vindecarea sa, așa cum demonstrează lucrarea, “Astrologie și psihoterapie”, excelenta carte a psihiatrului german Fritz Riemann. Mai mult, oferă un cadru holistic, integrator, de explicare a individuației umane, așa cum a intuit, dintre moderni, Carl Gustav Jung. Și ar fi de ajuns. Dar putem gîndi mai departe... În educație, poate ajuta la constituirea unor metode didactice diferențiate, funcție de amprentarea natală a elevului. În “Resurse Umane”, ca și în „Head Hunting”, spune mult despre ce se ascunde sub Persona unui cadru de top. În domeniul matrimonial, sinergia, o metodă de comparare a hărților natale, poate să stabilească potriviri și incompatibilități, dînd un pronostic despre relația de cuplu. Pînă și în politică, mi se pare că ar fi utilă cunoașterea hărții natale a candidaților la funcțiile supreme în stat. Nu mai vorbim despre industria modei și a publicității, unde Arhetipurile vînd și influențează.

Un ultim cuvînt despre astrologia previzională. Nu mai citiți ca pe Evanghelie horoscoapele din presă, nici nu le mai ascultați cu evlavie pe cele de la televizor! Gradul lor de acuratețe este minim. Astfel de prestații nu fac decît să descalifice Arta Simbolică despre care am povestit. Pentru previziuni mai elaborate, diverse organizații și servicii de informații au personal calificat și resurse incredibile – dar chiar și astfel de prognoze stau sub semnul lui “poate că”…

(articolul integral în numărul din septembrie al revistei culturale "Curtea de la Argeș")

Meridiane subiective - Cînd politica naște artă

Santa Maria del Fiore

2 aprilie. Florenţa. Mă întorc în Florenţa, ca să înţeleg mai bine spiritul politic al acestui oraş. Caut urmele marilor Medici şi invoc umbra lui Old Nick, Niccolo Machiavelli, secretarul Republicii florentine. Dincolo de înflorirea economică şi artistică ce-i sînt proprii, Renaşterea redescoperă şi pune în chestiune politicul, ca artă a conducerii statului. Despărţindu-se de concepţiile medievale ale subordonării „lucrurilor publice” în faţa „lucrurilor cereşti” (aşa cum postulaseră Augustin şi Sf. Toma), filosofii politici ai Renaşterii exultă „vertu – vîrtutea”, acea capacitate a Principelui de a prevedea şi de a se adapta Sorţii nestatornice. Machiavelli nu credea în Pronie, planul divin, nici în esenţa bună a omului. În Renaştere, Cetatea oamenilor nu mai este o reflectare imperfectă a Cetăţii lui Dumnezeu ci o fiinţă desprinsă de orice ierarhie spirituală, care poate fi cucerită de individul care ştie natura concetăţenilor săi. Evident, într-o astfel de viziune, pretenţiile papale de amestec în chestiunile puterii temporale cad în desuetudine. De aici, lupta ghibelinilor (susţinătorii Împăratului Romano-German) cu guelfii (adepţii Papei), luptă care marchează întreaga Renaştere italiană.

Cum justifica Papalitatea această intervenţie în politic? Ce-i da dreptul Suveranului Pontif să se amestece în treburile comunei florentine? E simplu, dacă cercetăm istoria. Roma invoca „Donariul lui Constantin”, un presupus act prin care Constantin cel Mare ar fi donat Papei pămînturile Imperiului Roman de Apus. „Donariul” legitima astfel supremaţia Papalităţii asupra Imperiului. Actul a fost contestat în numeroase rînduri, dovedindu-se un fals. Ghibelinii demonstrau astfel că trecerea puterii imperiale, întîi către franci, prin Carol cel Mare, şi apoi către germani, a fost consecinţa unor evenimente exclusiv laice. Renaşterea italiană marchează ieşirea din Evul Mediu, caracterizată de ascensiunea oraşului şi a burgheziei urbane, redescoperirea individualităţii, renunţarea la ideea suveranităţii bisericii, umanism şi limbă naţională, afirmarea voinţei împotriva predestinării, exaltarea frumuseţii corpului uman şi a plăcerilor sale, redescoperirea „vechilor discipline hermetice” – alchimie, astrologie – care fac trecerea către ştiinţele experimentale.

Domenico de Michelino - Dante

 Sînt iar în faţa Catedralei Santa Maria del Fiore. Astăzi nu se mai oficiază liturghia, aşa că turiştii pot intra nestingheriţi. Caut cu privirea, în stînga navei, pictura lui Domenico di Michelino, care-l înfăţişeză pe Dante, exilat, în afara zidurilor Florenţei. E mică şi n-am acces la ea, aşa că o reconstitui din memorie. Divinul Poet îşi ţine opera în mîna stîngă, cu dreapta arătînd intrarea în infern. În spatele său se înalţă, impunător, muntele Purgatoriului, vegheat de Îngerul Penitenţei. Peste toate, se învîrt sferele planetare. Scena a fost realizată în 1465 – Dante n-ar fi recunoscut Florenţa pictată de Michelino.

Mă plimb prin interior, cu ochii la mozaicurile podelei de marmură. De aici, desenul e neclar dar, dacă aş urca cele 463 de trepte ale domului lui Brunelleschi, s-ar configura tradiţionalul labirint, de găsit în catedralele Evului Mediu. La Chartres, era mult mai evident – traseu iniţiatic şi cale a penitenţei, el figura, simbolic, drumul omului către Centru, către Sacru. Labirintul catedralei era parcurs, în genunchi, de credincioşi, în imposibilitatea de a face pelerinaj către Ierusalim. De sărbătorile mari, Regele însuşi stătea în Centru şi vindeca, prin punerea mîinilor pe creştetul celor suferinzi. Mă uit în sus – „Judecata de Apoi”, monumentala frescă a lui Vasari, scînteiază minunat. Aş cerceta cupola, cele două domuri suprapuse, ca două coji de ou, cărămizile puse în „schelet de peşte”, dar timpul mă presează. Data viitoare... Acum, vreau să găsesc mormintele Medicilor, la San Lorenzo.

Capela Medici - Aurora și Amurgul

Dacă e să construieşti, fă-o temeinic, să dureze o mie de ani! Acesta era crezul lui Cosimo cel Bătrîn, întemeietorul dinastiei Medici. Cosimo (1389-1464) a fost fiul lui Giovanni di Bicci, un negustor inteligent, care a început să strîngă avere, fondînd, în 1397, Banca Medici. La moartea sa, Giovanni a lăsat o avere de 180 de mii de florini de aur, echivalentul, spun experţii, a 36 de milioane de dolari de azi! La rîndul său, Cosimo a deschis Banca Medici către lumea politică a timpului său, administrînd averile unora dintre cele mai bogate familii regale de pe continent, prin filialele sale de la Roma, Napoli, Veneţia, Milano, Avignon şi Londra. Conducător de fapt al Florenţei, ales gonfalonier în 1434, Cosimo a avut grijă mereu să nu vexeze prin fast şi opulenţă pe susţinătorii săi din partidul „popularilor”. Palatul Medici-Riccardi, prima sa reşedinţă, conceput de Michelozzo, frapează prin masivitate simplă. Alături se găseşte biserica San Lorenzo, creaţie a lui Brunelleschi, care a conceput-o în stil renascentist, clasic.

Ajuns aici, mă uimeşte simplitatea faţadei – pare un zid neterminat, fără decoraţii şi ornamente. În zonă se fac lucrări edilitare – nu mi-e limpede pe unde se intră. În fine, cu chiu, cu vai, ajung în Sacristia Veche şi în Cappella dei Principi. Peste tot sînt schele, se lucrează la restaurarea marmurei care cade de pe pereţi. Ce ironie! Cosimo are o lespede simplă peste mormînt, la care n-am cum să ajung din cauza muncitorilor, în timp ce somptuoasa Cappella dei Principi e pentru stră-nepoţii săi, Marii Duci de Toscana. Nici Lorenzo n-are vreun mormînt bogat.  „Magnificul”, nepotul lui Cosimo, a preluat puterea pe la 1469 şi nu i-a mai dat drumul din mînă. Conducător autoritar şi mecena, înconjurat de marii artişti ai Florenţei şi urmărit din umbră de inamici, Lorenzo a scăpat ca prin minune din conspiraţia pusă la punct de rivalii săi, cei din clanul Pazzi, şi a stîrnit mîna Vaticanului. În plus, în timpul său, Banca Medici a cunoscut pierderi masive, pentru că devenise prea mare şi complexă, astfel încît Lorenzo a vîndut-o statului. În urma acestei manevre, amintind frapant de situaţia de azi a instituţiilor financiare „prea mari ca să dea faliment”, cetăţenii Florenţei s-au trezit cu taxele crescute şi cu o criză a creditului! Nimic nou sub soare...

Capela Medici - Ziua și Noaptea

În Sacristia Nouă, grupurile statuare ale lui Michelangelo atrag toate privirile – „Ziua şi Noaptea”, pe mormîntul lui Giuliano, duce de Nemours, „Aurora şi Amurgul” pe al lui Lorenzo (e Lorenzo, ducele de Urbino, nu Magnificul). Alegorii ale sexelor, alegorii ale vîrstelor, spun criticii de artă. Iar un mare iniţiat, precum Rudolf Steiner, vede în ele şi mai mult – „Ziua” ar reprezenta Psihicul diurn al omului, „Noaptea” ar fi Inconştientul, trupul eteric şi vegetal, „Aurora” ar figura trupul astral iar „Amurgul”, trupul fizic. Discutabil. Michelangelo îşi păstrează secretele.

Necropolă şi Panteon

În civilizaţiile tradiţionale, morţii îi apără pe cei vii. Necropola, Oraşul Morţilor, este plasată la Poarta de Vest, închizînd calea influenţelor malefice. În oraşul modern, tradiţia s-a transformat puţin – locul Necropolei este luat de Panteon. La origine, un templu al tuturor zeilor, Panteonul îi cinsteşte pe concetăţenii de seamă – literaţi, artişti, oameni de stat. Şi ei, tot paznici împotriva auto-desconsiderării şi deznădejdii. La Florenţa, Necropola şi Panteonul se cheamă „Santa Croce”. O magnifică biserică în stil gotic, aproape de Arno. Cîtă deosebire faţă de San Lorenzo! Aici, interiorul este mult mai aerisit şi mai spaţios, iar faţada, grandioasă, pare nouă – a fost placată cu marmură colorată, în secolul al XIX-lea, de un filantrop englez, Francis Sloane. O iau uşor, pe lîngă pereţi, ca să descopăr cenotafurile şi mormintele. Iată-i pe savanţi – Galileo Galilei şi Marconi, iată-i pe artişti – Ghiberti, Michelangelo, iată-i pe umanişti – Bruni şi Dante, iată-l pe marele compozitor Rossini, iată monumentul lui Machiavelli! Mă reculeg în faţa lor,  mă simt recunoscător faţă de aceşti mari binefăcători ai omenirii. Chiar dacă sîntem praf de stele, ce se risipeşte iute-n vînt, isprăvile spiritului durează mult, mult mai mult, binecuvîntată fie memoria umanităţii!

Cenotaful lui Dante din Santa Croce

Nu cumva m-am îmbolnăvit de sindromul Stendhal? În 1817, autorul lui „Roşu şi negru” vizita pentru prima dată Florenţa şi, în Santa Croce, a fost cuprins de un vertij al frumuseţii. „Am fost într-un fel de extaz, de la ideea că mă aflam în Florenţa, aproape de mormintele acestor personalităţi celebre... Am avut senzaţii celeste... Totul vorbea atît de viu sufletului meu. Ah, numai de aş putea uita! Inima mi-a bătut mai repede, am avut nervi, cum li se spune la Berlin. Viaţa s-a scurs din mine. Mergeam cu teama de a nu mă prăbuşi”, notează francezul. Dar nu! Eu mă simt bine şi îi surîd complice lui Old Nick. Apoi rostesc o scurtă rugăciune, mulţumind lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să văd toate acestea. Frescele lui Giotto, cu scene din viaţa Sf. Francisc, par vii. Şi au 700 de ani.  Veche mănăstire franciscană, Santa Croce are şi o frumoasă curte interioară. Mă plimb prin ea, refuzînd să intru în Capela Pazzi (din solidaritate cu domnii Medici!). De-a lungul unei galerii, sînt expuse 18 basoreliefuri ale artistului Benedetto Robazza, înfăţişînd călătoria lui Dante în Infern. Mă uită sfîntul în faţa lor!

Călătoria lui Dante în Infern

În Piaţă, lume multă şi relaxată. Peste tot, vînzători ambulanţi de nimicuri, grupuri de turişti strunite de ghizi necruţători, gură-cască. Din cînd în cînd, vezi şi vreun localnic, ieşind grăbit dintr-un palazzo, la costum şi cravată, năpustindu-se, peste drum, la vreun chioşc de fast-food – micul dejun al corporatistului. Mai către prînz, lumea se relaxează – florentinii coboară din birouri către micile pizzerii ce-i aşteaptă cu pastele casei. Merge şi un pahar de vin. E limpede că şi aici viaţa e grea, trebuie să te zbaţi ca-n România, totuşi italianul nu şi-a pierdut pofta de viaţă, nu e încruntat mereu, îşi face timp pentru el şi pentru frumuseţea din jur. Intru şi eu la „Gusta Pizza”, o locantă pe lîngă Palazzo Pitti, pe care o ochisem pe internet. E un local de familie, plin la orice oră din zi şi din noapte, unde lumea nu se formalizează – mese de lemn, bîrne în tavan, cuptorul la vedere, vinuri la alegere, multe condimente şi verdeţuri. E bine!

Palazzo Pitto

Acum vine partea cea mai dură a itinerariului – Palazzo Pitti. O uriaşă colecţie de artă, strînsă de toţi conducătorii florentini, din 1550 încoace, grupată tematic – o galerie a costumelor, un muzeu al bijuteriilor, chiar şi o expoziţie a trăsurilor ducale! Nu e timp pentru toate, aşa că mă rezum la un tur în Galeria Palatină, cu gîndul la picturile lui Rafael. Scări abrupte mă duc la etajul întîi, unde, în 33 de săli, e un delir de grandoare, o risipă de obiecte, o mare de tablouri! De sus pînă jos, de la dreapta la stînga, pînză lîngă pînză! O mie de lucrări – Boticelli, Tizian, Pontormo, Tintoretto, Vernonese, Caravaggio, pînă şi Rubens şi Van Dyck, flamanzi rătăciţi printre italieni... Ca să nu înnebunesc, aplic metoda maestrului Ernst Junger – las ochiul să rătăcească fără metodă, bucurîndu-se să întîlnească, ici-colo, vechi cunoştiinţe, cu care să stea apoi mai mult de vorbă. De exemplu, acel portret al messerului Agnolo Doni, în care Rafael parcă dă o replică Giocondei. Aceeaşi compoziţie, aceeaşi postură a mîinilor personajului. Privire diferită, fundal luminos. Sau frumoasa cu văl, La Velata, buze de coral printre mărgele de chihlimbar... În rest, un vîrtej de forme şi culori, o senzaţie de preaplin şi o straşnică durere de picioare. Au fost cele mai grele trei ore din viaţa mea...

La Velata

Stors de puteri, ignor acum cu neruşinare invitaţia graţioasei (şi neobositei) mele însoţitoare de a vedea şi Grădinile Boboli. Grădini? Pavilioane rococo? Grote, insuliţe, statui de daci? Să le vadă alţii, mai odihniţi. Şi, în timp ce doamna mea pleacă în explorare, eu ma trîntesc pe un scaun, la cafenea, unde rad pe nerăsuflate trei „Peroni”, la doze mici şi preţuri mari, sub privirile atotştiutoare ale chelnerului bătrîior care mă serveşte. Pesemne, mai văzuse el mulţi intelectuali ca mine, însetaţi de cultură...

Fuga prin Armenia...

Mult mai întremat, pot acum să o iau, la pas, către Podul Aurarilor, vechiul pod al Florenţei, de fapt un supermarket cocoţat peste Arno. Aici îşi aveau prăvăliile şi atelierele fierarii, măcelarii şi tăbăcarii, pînă să fie alungaţi de ducele Ferdinand I, pe la 1600, din cauza zgomotului şi mirosurilor, care se ridicau pînă la celebrul coridor Vasari, pasajul secret al conducătorilor Florenţei, de vreun kilometru jumătate, ce leagă Palazzo Vecchio de Palazzo Pitti. Au rămas pe loc numai aurarii. Acum, dacă aveţi portofelul burduşit, aici e de voi! Dacă nu-l aveţi, faceţi ca mine – treceţi cu pas ţanţoş printre ispite, admirînd seniorial ici un medalion cu granate, colo un ceas Panerai, la preţ de garsonieră. Mi-aduc aminte cum, în Luvrul anticarilor, un ovrei bătrîn m-a oprit şi, auzind că vorbesc româneşte, mi s-a adresat în cea mai curată limbă sadoveniană, apoi nu m-a lăsat să plec pînă n-am cumpărat ceva pe măsura pungii mele. Aici, pe Ponte Vecchio, nu se vorbeşte româneşte – auzi tocmeli mai mult în rusă. Globalizare, deh! Printre tarabele scînteietoare, găsesc şi una deosebită – e un magazin care vinde obiecte din hîrtie. Veche artă florentină, un fel de origami renascentist, cu rezultate uimitoare – colile marmorate s-au transformat în cutiuţe, obiecte de birou, bufniţe şi pisici...

Şi iată-mă la Palazzo Vecchio, vechea Primărie florentină, încă funcţională. Se vizitează totuşi sălile de la etaj, ca şi Marea Sală a Celor Cinci Sute, plină acum de chinezi cu Iphoane şi căşti pentru traducere. Le place mai ales prezidiul, unde se fotografiază în draci – noroc, tovarăşi! Cambei! Imensele fresce propagandistice, preamărind victoriile militare ale Florenţei, sînt de Vasari – cele ale lui Leonardo n-au ţinut... La etaj, birourile funcţionărimii renascentiste sînt elegante şi masive – peste tot, se vede piatra. Evident, găsesc masca mortuară a lui Dante, n-a luat-o profesorul Langdon, staţi liniştiţi, e încă acolo, într-un cubicul prăfuit – chipul sever, ca o pasăre de pradă, nu-şi găseşte linişte nici în moarte. Stărui asupra exponatelor din Sala Hărţilor – cu a sa uşă secretă, din spatele panoului cu Armenia, şi gîndul îmi fuge din nou la „Infernul” lui Dan Brown – de altfel, bazîndu-se pe succesul romanului, la Palazzo Vecchio se organizează un tur Langdon, care te poate purta prin coridorul Vasari pînă în grădinile Boboli. Mă încîntă hărţile vechi, cu ale lor ţinuturi necartate, marcate simbolic cu „Hic sunt Leones”! Aici descopăr că şi insuliţele obscure poartă o inscripţie – „Hic sunt Dracones”!

Hic sunt Dracones!

Seara se lasă peste Florenţa – gelateriile îşi aprind luminile, terasele sînt pline, oamenii fac shopping, ascultă vreun artist ambulant, sau pur şi simplu se odihnesc. Cu inima plină, mă îndrept spre gară, uitîndu-mă peste umăr, pentru ultima oară, către domul lui Brunelleschi. Ştiu deja – cine a văzut o dată Florenţa, va reveni. Şi parcă n-a trăit degeaba...