Onoarea se spală cu sînge

De ce iubesc spaniolii luptele cu tauri, ce poate fi atît de pasionant în omorîrea unui animal? Ca să găsesc răspuns, chiar şi unul naiv, de est-european, plec la Ronda, o localitate micuţă, cocoţată pe cea mai înaltă stîncă din Andaluzia. Aici, bărbaţii şi-au încercat norocul împotriva taurilor încă din 1785, cum scriu ghidurile turistice. Aşa că o fi ceva în aer... Folosesc din nou transportul în comun, excelent organizat, schimb autobuzul în Marbella şi ajung la destinaţie într-un ceas, după un drum care îmi aminteşte de Transfăgărăşanul nostru. Marea a rămas în spate, cu stînca Gibraltarului scînteind. Sînt pe la cota 1000. Mă gîndesc cum or fi urcat pe-aici romanii, arabii, creştinii lui Ferdinand şi ai Izabelei. Între partea veche şi cea nouă a Rondei se întinde Puente Novo, peste cheile rîului Guadalevin. Te uiţi în jos de pe pod şi te ia ameţeala – construcţia e cît un bloc cu 30 de etaje!

Noroc că identific rapid Plaza de Toros, un spaţiu generos, înconjurat de ziduri albe. Bătrîna arenă se ţine bine – trepte de lemn, împodobite cu ceramică alb-albastră, acoperiş uşor, nisip sîngeriu. E centrul labirintului, pentru că, de jur împrejur, se ridică anexele industriei – boxele taurilor, legate prin coridoare complicate de arena propriu-zisă, grajdurile cailor şi sala de echitaţie, clădirile administraţiei şi ale toreadorilor, cabinetele medicale şi o mie de alte chestii, pe care abia le înţeleg. Aici, taurii sînt selectaţi cu metodă, sînt hrăniţi, li se aplică tratamente speciale pentru a le spori agresivitatea. Aici, caii învaţă să nu se teamă de coarne, să răspundă la comenzi, să-l slujească pe acel lăncier, picadorul, cavalerul ce-l fereşte pe metador de furia namilei înspumate. O sărbătoare a morţii, da, dar una atent regizată, în care taurul şi toreadorul au tot atîtea șanse. Diferenţa o face priceperea, sîngele rece al omului capabil să se ferească şi, după o piruetă, să împlînte spada. Forţa împotriva graţiei, dacă acceptaţi acest punct de vedere. Corida are onoarea ei, e altceva decît măcelul în straie de gală. Şi poate tocmai asta i-a atras pe artiştii virili, pe Hemingway, pe Orson Welles, ale căror poze, la Ronda, veghează intrarea în Museo Taurino. Mă plimb printre exponate – afişe de epocă, eroi în pantaloni mulaţi şi cape stacojii, toate ustensilele şi armele tauromahiei. Mai mult, o secţiune specială e rezervată duelului, altfel de coridă. Onoarea se spală cu sînge, pare a fi deviza gravată pe cutiile cu pistoale, bijuterii ameninţătoare de oţel, sidef şi aur. Şi, peste toate, tronează un craniu de bos primigenus, stră-străbunicul taurului, care şi-a făcut de cap (!) prin cîmpiile Europei în urmă cu 200 de mii de ani. E cît dulapul, iar coarnele sînt groase ca piciorul unui bărbat voinic. Revin în arenă, încercînd să-mi închipui ce simte omul cu pumnalul, ce simte taurul.

Cu nervii excitaţi, mă plimb prin Oraşul vechi. Într-o piaţetă, doi dresori de şoimi îşi expun păsările, pe mănuşi de oţel. Alături, există un muzeu al bandiţilor, lotrii de secol XIX, spaima nobililor şi ispita secretă a domniţelor prea cititoare de scrieri romanţioase. Haiducii ăştia au avut PR bun – de o sută de ani, presa le-a ridicat în slavă isprăvile, s-au făcut filme, s-au scris cărţi, aşa că legenda lor aduce bani frumoşi. Turişti din toată lumea caută muzeul din Ronda. Vexat, suferind alături de Terente al nostru, care n-are parte decît de o glorie formolizată, refuz cu hotărîre să mă las sedus de bandiţii lor! Sînt trist, ştiu că se apropie clipa despărţirii de Andaluzia, aşa că mă trag la umbră, într-o bodegă, să beau o bere. Alături, un acordeonist mi-a ghicit starea de spirit şi cîntă ceva nostalgic. Neatent, mă trezesc fredonînd: Hai, vino iar în gara noastră mică! Nu se poate! Aici? Aşa că-l iau la sigur pe artist: De unde eşti, prietene? Din Brăila, şefu, din Brăila! Îi fac pe ăştia să scoată euroiul din buzunare! M-am înseninat brusc. He, he, he! Terente n-a murit, băh, niciodată!

Medina, mod de folosire

“Cordoba/Singură și depărtată/Negru-i calul, luna toată/și-n desaga mea, măsline/Deși drumu-l știu, știu bine/n-ajung Cordoba vreodată”. Cîntecul de noapte al lui Lorca îmi sună melancolic într-un colț al minții, în timp ce moțăi, toropit în scaunul autocarului. Este ora 9 și deja s-au făcut 30 de grade. Cordoba, Sevilla și Granada sînt trei vîrfuri ale triunghiului de foc andaluz, zona cu cele mai mari temperaturi din Spania. Nici nu e de mirare. După Columb, orbiți de mirajul Noului Continent, spaniolii și-au tăiat nemilos pădurile, ca să facă din ele scîndură de corabie. Apoi, vînturile fierbinți ale Africii au desăvîrșit catastrofa. Astăzi, doar măslinii mai pot să supraviețuiască în pămîntul roșu și crăpat. Și o fac bine – Andaluzia produce aproape jumătate din uleiul de măsline al Europei. Dar clima s-a deteriorat iremediabil. Specialiștii vorbesc despre deșertificare iar municipalitatea Cordobei a interzis noile construcții, din nevoia păstrării parcurilor, care să facă aerul mai respirabil. Pătrundem în oraș și ne îndreptăm către cartierul vechi, așezat pe malul Guadaquivirului. Mărețul fluviu, care a transformat Sevilla în port la Atlantic, e aici, în amonte, un firicel de apă. Peste el se întinde un măreț pod roman, restaurat recent, cu piloni înalți de zeci de metri. Încă o dovadă a încălzirii vremii, în ultimii 2000 de ani. Turiștii fotografiază în neștire iar un țambalagiu îi zice cu foc – desigur, e român. 

Intrăm în medina, miezul orașului arab. Construit în jurul souk-ului, al pieței, e un spațiu aparent haotic, cu case albe, cu etaj, și străduțe înguste, cît să permită trecerea unui măgăruș cu povara în spate. Aceste căi de acces au logica lor – sînt umbrite chiar și la amiază, ventilează locul și împiedică revoltele de stradă! Ferestrele, din care se revarsă flori agățătoare, sînt păzite de grilaje metalice, frumos ornamentate. Din nevoia de intimitate, intrările în locuințe sînt decalate, ca și ferestrele. Dacă deschizi o poartă, nu poți vedea curtea interioară, pentru că accesul se face prin coridoare în formă de L. A mai rămas puțin din Cordoba lui Abd ar Rahman al III-lea, care avea, pe la anul 900, o jumătate de milion de locuitori, o mie de moschei și 600 de băi publice, universitate și iluminat stradal! Mă învîrt prin zonă, căscînd gura la tarabe și, dintr-odată, am ajuns în juderia, vechiul cartier evreiesc. Într-o piațetă, dau peste statuia lui Moise Maimonides, marele gînditor din secolul al XII-lea, care a încercat să concilieze credința cu logica aristotelică. Turiștii îi ating papucul, ca să primească înțelepciune, conform unei legende urbane. Chestie mult mai ușoară decît citirea “Călăuzei rătăciților”, evident! Să mai spună cineva că omul modern nu îi e superior anticului... 

În final, ajung și la moschee sau Mezquita, după denumirea ei arabă. E perla coroanei Cordobei, singura rămasă din Spania medievală și una dintre cele mai mari din lume, întinzîndu-se pe 24.000 de metri pătrați. În Curtea Portocalilor, arbori ai ospitalității, oamenii se odihnesc, contemplă, se plimbă, mănîncă. Apoi își iau inima în dinți și intră în clădire, ca într-o pădure cu coloane albe și roșii. Sînt 824, fiecare diferită de celelalte, fiecare purtînd un capitel aparte. Bolta pădurii e formată din arcade în formă de potcoavă, alternînd piatra și cărămida, într-un joc vizual de-a Infinitul. Peretele dinspre Mecca, extraordinar ornamentat cu mozaicuri, poartă mihrabul, nișa din care Imamul îndemna credincioșii la rugăciune. După Reconquista, Carol Quintul a protejat cumva acest spațiu, împiedicîndu-i pe zeloșii creștini să-l facă una cu pămîntul. Cum? Implantînd în mijlocul monumentului o capelă barocă, din aur și argint, țîșnind pe verticală, ca un plop răsădit într-o plantație de salcîmi. Și transformînd întregul ansamblu în catedrală. Mă trag deoparte, la umbra coloanelor islamice, meditînd la modul în care învingătorii rescriu istoria. 

Nu departe de moscheea catedrală, un mic muzeu al meșteșugarilor cordovani ascunde comori nebănuite. Sînt tablouri executate din piele, lucrată în relief, cu modele geometrice sau florale. Sidef, aur și pietre scumpe împodobesc compozițiile, într-o revărsare de culori. Piese demne de un calif. Alături, găsesc un magazin în care meșterii contemporani dau replica. E peștera lui Ali Baba, cuprinzînd de-a valma cufere îmbrăcate în piele, genți și serviete, măsuțe de șah, globuri pămîntești și hărți de navigație, tablouri și icoane. Miroase a piele și a iasomie. Miroase a bani – nici una dintre piese nu e mai ieftină de 200 de euro. 

Cît de importantă e apa în Islam! Cum modelează subtil o întreagă psihologie colectivă! Pentru creștin, păcatul se mărturisește, printr-o întreagă procedură penibilă, și se ispășește prin post și rugăciune. Pentru musulman, lucrurile merg mai simplu. Coranul spune că nici un credincios, dacă e curat fizic, nu poate părea vinovat în ochii lui Allah. Așa că abluțiunea ține loc de spovedanie. Prin spălare rituală, musulmanul se curăță fizic și psihic. O practică rapidă și practică, ferindu-l de complexe, mai ales de cele specifice vieții sexuale, care au marcat nefast, zic eu, istoria spațiului creștin. Dar deosebirile de mentalitate dintre cele două religii sînt mult mai mari. Dacă, pentru creștin, prima poruncă este aceea de a-l iubi pe Dumnezeu și pe cel de lîngă tine, pentru musulman ea suna altfel – laudă-l pe Allah și întărește legea sa! Astfel, interesul omului creștin se centrează pe făurirea persoanei, după model hristic, punînd iubirea în centrul ființei sale. Musulmanul, în schimb, e mai puțin diferențiat ca persoană, dar mai vigilent cu cei din jur, mai tradiționalist. Lui i se cere mai multă retorică, mai multă implicare în susținerea Legii. Cînd vede că lucrurile nu merg bine, trebuie să le dreagă cu fapta, cu vorba sau măcar cu sufletul. În timp ce creștinul e mai supus ierarhiilor spirituale, musulmanul are voie să își certe imamii. Există chiar un sfînt patron al martirilor, care a trăit în Evul Mediu. Văzînd un imam păcătos, l-a învățat cu vorba bună, l-a certat cu mînia sufletului și, în final, l-a omorît. Faptă pentru care a fost, la rîndul său, executat. Dar n-a ieșit din învățătura coranică. Așa că să nu ne mai mirăm de psihologia celor pe care îi numim, astăzi, teroriști islamici. Și încă o vorbă despre musulman. Coranul îl învață că zece păcate în ochii lui Allah nu trag atît de greu cît unul singur, în ochii oamenilor. De aceea, credinciosul va respecta un cod al politeții cît și al secretului, ferindu-se de mărturisiri în spațiul public. Înțelegem acum motivul pentru care suspecții islamiști neagă pînă în pînzele albe orice vinovăție, în tribunalele occidentale, chiar puși în fața evidenței. Dar să nu mergem pînă acolo. Un văl de discreție și de tăcere acoperă viața privată a oricărui musulman. Indiferent ce vicii aveți, ascundeți-le! – spunea recent un lider arab. De-aia n-o să vezi, printre altele, tabloide și spectacole publice de strip-tease în Arabia...