Cursul scurt de Revoluţie

Cum pot fi interpretate actualele tulburări din lumea arabă, care au dus la schimbarea regimurilor politice din Egipt şi Tunisia (urmează Libia...)? Sînt mişcări anarhice ale unor populaţii care s-au săturat să trăiască în sărăcie şi dictatură? Sau vorbim despre lovituri de stat, orchestrate de armată şi servicii secrete ? America îşi înlocuieşte cicisbeii? Sau privim la adevărate revoluţii islamice, instigate de imami şi de Al-Qaeda? Greu de spus.

Probabil că avem de-a face cu un mix cauzal, aşa cum ne învaţă o carte celebră, scrisă de un erudit istoric american, numit Crane Brinton. Omul a trăit între 1898-1968, a fost profesor la Harvard şi a analizat în detaliu Revoluţia Franceză. Din peripeţiile acestei perioade tulburi, Brinton a scris o carte – “Anatomia Revoluţiei” („The Anatomy of Revolution”), una dintre cele mai bune analize ale subiectului din toate timpurile. În “Anatomia Revoluţiei”, Brinton enumeră trei cauze prezente în orice revoluţie, menţionînd că aceste cauze sînt întregite de altele, de natură locală, culturală sau religioasă.

1 - întotdeauna cauza economică primează – statul nu este capabil să se reformeze sau să promoveze reforme economice necesare unui echilibru social. Reformele sînt sabotate întotdeauna de grupări oligarhice sau de reprezentanţi ai unor interese antagoniste interesului public;
2 - elitele intelectuale se îndepărtează de cele politice. Procesul de înstrăinare intelectuală începe treptat, de la idei şi pînă la dizidenţa faţiţă. Ideile se transformă în “celule ideologice”, care promovează transformarea prin revoltă;
3 - elitele politice încearcă prin orice mijloace să-şi păstreze privilegiile obţinute, de obicei distorsionînd legea sau adaptînd-o la necesităţile lor. Ascendenţa socială este aproape imposibilă fără apartenenţă şi loialitate la regimul care guvernează. Nu contează aproape nimic din competenţele candidatului, meritocraţia este invalidată şi desfinţată în toate domeniile guvernării.

Ştiind toate acestea, ar fi interesant de văzut cine sînt opozanţii regimurilor în discuţie, din ce categorii sociale provin, ce idei au, ce reforme solicită. Pînă acum, nici în Egipt, nici în Tunisia, nici în Libia, opoziţia nu are o faţă bine conturată. Dar să revenim la mecanismele revoluţiei. Crane Brinton analizează revoluţia împărţind-o în trei etape. Prima etapă este de coagulare şi de creare a forţelor revoluţionare, extrem de eterogene; o a doua – etapa de confruntare. După primele reuşite ale revoluţiei, aproape întotdeauna are loc o confruntare între radicali şi moderaţi; în sfîrşit – etapa finală de aşezare, cînd societatea încearcă să se întoarcă la normalitate şi revoluţionarii radicali sau moderaţi reuşesc să cîştige o adeziune populară majoritară.

Cine sînt oamenii revoltaţi? Brinton consideră că revoluţionarii sînt de şapte feluri:
(1) - membrii elitelor statului pre-revoluţionar, nemulţumiţi din motive proprii de puterea din care au făcut parte;
(2) - oportunişti, care îşi promovează interesele proprii numai cînd văd posibilitatea unei reuşite (Efectul „band-wagon”);
(3) - non-conformişti, care nu puteau să convieţuiască în atmosferă;
(4) - terorişti şi criminali, oameni sîngeroşi, care doresc puterea în mod totalitar prin instaurarea unei dictaturi, ai căror unelte credincioase vor deveni (despre astfel de brute, care s-au manifestat bestial în timpul Revoluţiei române, a scris Doru Viorel Ursu în recentul său volum intitulat „Sînge şi carne de om”);
(5) - oameni practici şi capabili, care s-au văzut nedreptăţiţi într-o societate profund protecţionistă şi antimeritocrată;
(6) - idealişti, oameni care chiar cred în instaurarea unei societăţi mai bune şi mai drepte. În cazul de faţă, Brinton îi defineşte pe Robespierre şi Lenin drept oameni de acest gen. Şi se înşeală.
În sfîrşit, (7) - oratori populişti, cu un discurs demagogic dar mobilizator, care de fapt generează o mare parte din masa de manevră şi care vor fi soldaţii acestei revoluţii, o parte chiar victimele ei.
Oratorii populişti, agitînd masa de manevră, sînt indispensabili – ei vor face să curgă sîngele eroilor, prin confruntarea cu forţele regimului. Eroul şi Oratorul – iată un cuplu străvechi, de la Iisus şi Iuda încoace...

P.S. Mulţumiri prietenului Teophile pentru informaţii!

Mărunţele

Mărturisesc, onorată instanţă, că n-am puterea să merg mereu pe marile bulevarde ale culturii, vorba lui Noica, adică să citesc cărţi fundamentale, în timp ce ascult fugile lui Bach. Cîteodată o iau binişor pe străduţe, pe ulicioare, casc gura la te miri ce sau mă opresc să cercetez dughene dubioase. Aşa că biblioteca mea a devenit un loc cel puţin ciudat, în care Platon îi explică mitul peşterii lui Stephen King, Rabelais bea cot la cot cu Irvine Welsh iar Arghezi, Brumaru şi Dinescu înjură pe rupte... Acum, citesc cu delicii romanele lui Terry Pratchett, un mucalit englez, un Jerome K. Jerome al genului fantasy, părintele Lumii-Disc, o planetă ca o clătită, sprijinită pe patru elefanţi graşi, care stau, la rîndul lor, pe o Mare Ţestoasă, ce înoată în spaţiul interstelar! În Lumea-Disc, aflată la marginea graficului probabilităţii, lumina curge ca mierea, zeii obişnuiesc să spargă geamurile agnosticilor iar eroinele poartă variantele de piele ale ultimei colecţii „Victoria’ s Secrets”! În aceste condiţii, umorul e garantat 100% - ireverenţios, inteligent, cultural. Vă recomand cu căldură!

#  Pleşu şi Liiceanu, despre lectură, la TVR. Liiceanu: „Cineva spunea că a citi pe E-Reader este ca şi cînd ai face dragoste cu o femeie gonflabilă”. Pleşu: „Nu ştiu, n-am referinţa, dar e ceva, e bine spus...”.

#  În timp ce televiziunile comerciale îi dau zor cu Sfîntul Valentin (auzi, restaurantele de fiţe oferă meniuri afrodisiace pentru îndrăgostiţi!) iar cele de ştiri pisează subiectul şpăgii din vămi (cu pionii, caii, nebunii şi reginele aferente), eu mă refugiez în Italia interbelică, la braţ cu Giuseppe Tornatore, regizorul excelentului film „Baaria”. Este povestea a trei generaţii de comunişti, dintr-un sătuc sicilian, cu iluziile, cu necazurile şi bucuriile vieţii de zi cu zi, cu prevestiri şi corupţie, cu violenţe şi mituri. „Un veac de singurătate”, mutat pe peliculă, în lumina caldă a sudului. Urmărindu-l, îmi dau seama cît de relative sînt conceptele. A fi comunist în Sicilia însemna atunci să suporţi persecuţiile „Cămăşilor negre”, să lupţi cu arma în mînă împotriva lor, să candidezi la consiliul local şi să nu fi ales, să mănînci bătaie de la arendaşii Mafiei. A fi fost comunist în România însemna să fi venit de la Moscova, cu tancurile Armatei Roşii, să fi măsluit alegerile, să tragi tu o mamă de bătaie ţăranilor ce nu voiau cooperativă (şi chiar să-i bagi în pămînt). Cred că un comunist sicilian s-ar înţelege foarte bine cu un anticomunist de la Nucşoara.

# Şedinţă a Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice, la Alexandria. După ce ies din Argeş, peisajul mi se pare dezolant – cîmpuri pline cu gunoaie, terenuri nelucrate, case prăpădite, ruine. Sărăcia se vede şi în municipiul de la Dunăre – nu se construieşte mai nimic, blocurile lui Ceauşescu se macină sub vîntul rece al iernii, chiar şi oamenii par mai încruntaţi ca de obicei. Cumanii negri... În aceste condiţii, a vorbi despre cultură devine un moft. Mă uit prin rafturile bibliotecii judeţene. Cele mai multe sînt cărţile vechi, tipărite înainte de 1989. Ce naiba să facă aici un tînăr? Cum să se formeze? Cum să trăiască decent?

# Prăpastia dintre criticii profesionişti şi publicul larg este din ce în ce mai adîncă. Şi nu vorbesc aici despre cultura înaltă ci despre aceea de mase. De exemplu, un film precum „Reţeaua socială”, ridicat în slăvi de cronicari, favorit la „Oscar”, se află abia pe locul 29, în lista încasărilor din anul 2010. Oamenii îl ocolesc, pentru că s-a dus vorba pe „Facebook” că nu e nimic de capul lui, iar unii dintre bloggerii faimoşi au confirmat verdictul. Desigur, diferenţe de gust între elite şi mase au existat dintotdeauna, însă, pînă acum, elitele erau avantajate, avînd acces la mijloacele de comunicare. Acum, Internetul permite şi maselor să se exprime, teoretic oricine putînd să influenţeze opinia publică. O fi bine, o fi rău? În ce mă priveşte, cred că masele nu fac altceva decît să niveleze. Sigur, nu cred că un critic de film deţine monopolul adevărului dar măcar aduce argumente în sprijinul judecăţilor sale. În schimb, pe bloguri sau pe Facebook, critica e de genul „îmi place sau nu” şi atît. Simple opinii. Zgomot imens, în care e din ce în ce mai greu să auzi o informaţie de calitate. Cam ca în politică, unde fiecare are dreptul la părere şi la vot.